Zăpada şi cei şapte pitici. Pe Robu

Nu o dată mi s-a întîmplat să înceapă bine şi să se termine prost o tură. Se anunţa pe mailuri o tură prin Doabre, la cort. Cum, necum, a rămas să mergem pe Robu, cu păpică şi plăpumică la o stînă probabil unică în ţară, cu etaj. Unii au putut veni, alţii nu, iar într-un final ceata de zbanghii a decis întîlnirea la Robeşti, undeva în jur de nouă dimineaţa. Eh, de data asta am început prost, a continuat şi mai prost, dar s-a terminat bine.

Aşadar, studiourile de animaţie Radio România Actualităţi prezintă:

Traseu: Robeşti – Poiana Secăturilor – Culmea Padinilor – Izvorul Frumos – Muchia Murgaşului – Vîrful Robu – Stînă, cu retur a doua zi.

Participanţi: Alin, Claudiu, Jackie, Marius Boss (ex Osilă, ex Fosilă, actual Bosilă), Marius (Diverta, Ioneasca, Măse şi alte denumiri irelevante), Sorin şi eu.

Timp: 11 ore (trebuia să fie cam 8 ore de fapt).

Marcaj:  stare impecabilă, ultima remarcare datînd din Cretacicul timpuriu

Ziua 1. Ţup în deal

Gaşca de smintiţi din care fac şi eu parte m-a sunat dimineaţă pe la opt şi ceva „Bă, vezi că noi acum plecăm din Vîlcea”. M-am suit în maşină şi am uitat că în seara precedentă nu mai fusesem la cumpărături, din lene. Cînd ieşeam din Cîineni îmi dau seama că nu mi-am luat ceai, nimic dulce şi nici nelipsitele mele BakeRolls şi BelVita. Nici nu mai aveam de unde să iau, aşa că m-am resemnat sperînd că are vreunu’ mai multe.

Ajung în Robeşti şi trag maşina pe dreapta la intrarea dinspre Vîlcea. Sun să văd pe unde sînt ăştia. Semnal canci, n-aveau. Tocmai mă pregăteam să scriu un mesaj, cînd i-am văzut venind din spate. Intrăm pe un drum forestier care se prezintă foarte bine, cu excepţia cîtorva locuri în care căzuseră nişte pietre. Sincer să fiu, am văzut drumuri asfaltate care arătau mult mai rău pe lîngă ăsta; nici măcar nu e întreţinut. Deşi am fi putut trece mai departe, am ales să parcăm mai jos de ultima cădere, ca să n-avem surprize la întoarcere.

Cum toată lumea era deja echipată, am pornit la drum. Mi-am pus telefonul să înregistreze trackul de GPS. După cîteva sute de metri eu şi Bosilă rămăseserăm bine tot în urmă, ceilalţi mergeau de parcă erau posedaţi. Ce-i drept, cu două zile în urmă fusesem la alergat prin parc şi am cam întrecut măsura,. Da’ oricum, prea se duceau. În fine, după vreo doi kilometri i-am prins din urmă, se opriseră la un izvor să ia apă. Izvorul se află la baza Poienii Secăturilor. Nu se numea aşa pentru că am ajuns noi acolo, ăla-i era numele.

/JurnalRobu/poiana_secaturilor.jpg

Poiana Secăturilor. Izvorul se află pe partea stîngă, unde sînt opriţi cumetrii.

Încă vreo cîţiva kilometri de forestier, dăm de o curbă de 180 de grade spre stînga, pe urmă drumul forestier se îngustează şi începe urcuşul pe Culmea Padinilor. Un urcuş destul de abrupt şi susţinut care m-a secat de puteri. Aici e ultima sursă de apă pînă la Izvorul Frumos, pînă la care să tot faci vreo două ore. După vreo oră de urcat mi se făcuse o foame îngrozitoare. Am remarcat că nu eram singurul lihnit. Ne-am oprit toţi pe o bucată ceva mai semi-orizontală, ca să mîncăm. Claudiu a scos o bucată de pastramă de oaie corcită cu caracatiţă, pastramă produsă de Wrigley’s Spearmint sau undeva în fabiricle Dunlop. Briceagul meu zăcea în geacă, undeva prin rucsac şi aveam chef să-l caut cît aveam chef de nisip în izmene. În capacul rucsacului am mereu un cuţit home-made, care m-a slujit mulţi ani. Fiind mai la îndemînă, îl scot să tai o bucată de salam. Uitînd că eu nu am cuţite care nu taie, am apăsat pe el normal, ca şi cum aş fi tăiat cu briceagul. Jigodia s-a dus pînă în deget, unde a intrat cîţiva milimetri, oprindu-se în primul tendon disponibil. Dacă apăsam ceva mai tare îmi căram degetul în borcan. Nefiind la prima tăietură, mi-am pus nişte sare pe rană ca să opresc sîngele, continuînd să mănînc. În mod normal, în cîteva minute s-ar fi oprit din curs, iar tăietura s-ar fi închis. De data asta, nu. Jackie mi-a dat un pansament plug-n-pray (lipeşte-şi-fă-rugăciuni-să-ţină), care s-a dezlipit după vreo două minute. Probabil nu m-am rugat destul de intens. Mai trece vreo jumătate de oră şi, exasperat de rana care nu se mai închidea, l-am rugat pe Alin să-mi dea un tifon. M-a peticit bine şi am scăpat de sîngerare.

/JurnalRobu/urcusul_pe_clisura_padinilor.jpgUrcuşul pe Culmea Padinii.

/JurnalRobu/prin_padure.jpg

Călare pe culme, prin pădure. Pe aici mergi la noroc dacă nu ştii drumul. Drept în sus.

Urmează un drum sinuos, abrupt şi vizibil, pînă într-un punct în care poteca o taie fix în sus, prin pădure. Aici abandonăm drumul. Orientarea e ceva mai dificilă, fiind o pădure de fag, fără urme de potecă. Pe drum era plin de ghiocei, care mai înfloriţi, care mai boboci. În orice caz, erau atît de mulţi încît ţi-era milă să calci. După pădure ajungem în scurt timp la Izvorul Frumos, unde e o poieniţă simpatică. În poiana asta poteca se intersectează cu un drum care vine din Călineşti. Tot aici, într-o margine a poienii, e un sălaş folosit probabil pentru vînătoare. În pauza de ronţăială Sorin i-a preschimbat porecla lu’ Marius Boss în Bosilă, prilej cu care acesta din urmă l-a întrebat dacă nu-i stau bine ochelarii pe ochi. Luăm şi apă că nu mai erau alte surse pînă sus, după care pornim din nou. Agale, că deja începuse să apară zăpada, o porcărie albă şi fleşcăită de care avea să ni se ia. Eu unul nu mai vreau să văd zăpadă sub tălpi pînă la iarnă.

/JurnalRobu/ghiocei.jpg

Nişte legume.

/JurnalRobu/la_izvorul_frumos.jpg

Poiana cu Izvorul Frumos.

/JurnalRobu/incepe_zapada.jpg

Spre culmi.

Trece vreo oră şi ajungem la o bifurcaţie. Spre stînga nu ştiu unde duce drumul, noi continuăm drept înainte. În sfîrşit, dăm în golul alpin, pe coama Murgaşului. Vîrful Robu încă nu se vede, însă în dreapta se poate admira muchia care coboară spre Cîineni. În stînga, dacă e senin, se văd creasta Builei, muntele Narăţu şi creasta munţilor Căpăţînii. După o bucată de mers prin poiana alpină, drumul intră din nou printr-o bucată de pădure şi se pierde sub zăpada de peste un metru. Aici a început greul. Dacă pînă în acest punct ne mai afundam cel mult pînă la genunchi, acum intram pînă la fabrica de copii. Şi încă des. Zăpada era de-a dreptul infectă. Ba te ţinea, ba nu. Nu aveai niciun fel de siguranţă pe pas, iar cînd intrai în ea nu mai puteai să ieşi fără ajutor. Noroc cu bravii camarazi săritori care te ajutau prompt la nevoie: „dă-l, mă, dracu’, să se descurce singur”. Am mai pierdut încă vreo oră, mergînd prin pădure paralel cu drumul în încercarea de a găsi zăpadă mai mică, măcar cît să nu ne mai ţină ouăle la rece.

/JurnalRobu/bifurcatia.jpg

Bifurcaţia.

La ieşirea din pădurice mai facem o pauză de biscuiţi şi găsim două marcaje făcute probabil de Burebista însuşi, bandă albastră şi bandă galbenă. Abia se mai vedeau. E foarte uşor să te rătăceşti în ei, fiind un adevărat labirint de muchii şi văi împădurite, fără repere. Cînd e pădurea în pielea goală, mai e cum mai e, dar vara nu ai mari şanse de orientare. Şi totuşi, lipsa marcajelor nu e neapărat un lucru rău. Avînd în vedere munţii Lotrului sînt vizitaţi de vreo şase turişti pe an (şase dacă-i numeri şi la întoarcere), nu merită deranjul cu remarcarea. De asemenea, un alt beneficiu este că sînt nişte munţi formidabil de curaţi. Pe tot drumul nu am întîlnit decît vreo două peturi, o cutie de bere şi o conservă ruginită.

/JurnalRobu/marcaje.jpg

Marcaje proaspete. Încă se simte mirosul de vopsea.

/JurnalRobu/capatinii.jpg

Buila în stînga, Doabrele în faţă, creasta Căpăţînii la dreapta.

/JurnalRobu/sterpu.jpg

O bucată din muchia Cîinenilor.

/JurnalRobu/robu.jpg

Vîrful Robu.

În fine, printre poante şi miştocăreli ne apropiam tot mai tare de destinaţia finală, cînd loveşte neprevăzutul. Ajunseserăm la centrul de colectare a fructelor, dar de aici nu se vedea nici urmă de drum spre locul unde ar fi trebuit să fie stîna. Mai mult, nimeni din grup nu ştia exact unde se află şi apă nu mai avea niciunul. A urmat vreo jumătate de oră de polemici inutile, urmată de o altă jumătate de oră pierdută mergînd pe un drum greşit. Cum toţi din grup eram masculi alfa, nu obţineam niciun rezultat, unii susţinînd că trebuie să mergem „pe aici”, iar alţii susţinînd că drumul e „pe acolo”. Ne-am spart în bucăţi, unii rămînînd la centrul de colectare ca să vadă dacă se poate dormi acolo, alţii mergînd în continuare pe drumul greşit, în speranţa că urmează curba de nivel şi dăm de stînă.

/JurnalRobu/centrul_de_colectare.jpg

Centrul de colectare a fructelor. Cam dărăpănat, dar la nevoie…

/JurnalRobu/traseul_spre_virf.jpg

Traseul urmat spre vîrf. Bucata colorată ne-a luat două ore şi ceva.

Într-un final Sorin a zis să-l sunăm pe Ion Lera, care mai fusese la stînă şi ştia exact unde se află şi cum se ajunge. Bineînţeles, nimeni nu avea numărul, în afară de Claudiu, care-şi lăsase telefonul în maşină. Cu chiu, cu vai, Sorin dă de un prieten care avea numărul fratelui lui Ion lera, Mircea. Aveam semnal într-o singură bucată de drum, dacă mă mişcam un scuipat mai la stînga sau la dreapta, adio. Îl sunăm pe Mircea. „Bă, uite sîntem aici, cum ajungem acolo?” Am uitat să menţionez că Mircea face parte din echipa Salvamont Vîlcea. Îi explică Mircea lui Sorin cam pe unde e stîna, că trecuserăm de drumul spre ea şi că cel mai bine ar fi să urcăm pe Robu ca să ne orientăm mai uşor. Ne-a întrebat dacă avem nevoie de ajutor şi trebuie să vină după noi. Răspunsul a fost un „NU” ferm, toţi fiind pregătiţi suficient de bine cît să dormim comod chiar şi sub un brad, fără să ajungem vicecampioni la ruleta rusească. Noi voiam stîna. Sorin a urlat la cei de la centru că drumul era spre vîrf, pe unde zisese Claudiu de la bun început. Acesta din urmă i-a expediat o basculantă încărcată cu cruci, altare şi cristoşi. Sorin e însă obişnuit, nefiind prima dată cînd o ia aiurea prin boscheţi, iar Diverta a constatat că „Sorin pentru noi / E-un fel de Sandu 2”. Dacă vreţi vreodată să vă rătăciţi, ne oferim de ghizi.

/JurnalRobu/apusul.jpg

Cade întunericul.

/JurnalRobu/noaptea_spre_virf.jpg

Încă în drum spre vîrf…

N-am mai mer… N-am mai înotat mult şi s-a lăsat noaptea. Nu ajunseserăm nici pe vîrf, ce să mai zic de stînă. De fapt eram în acelaşi punct în care fuseserăm cu o oră în urmă. Aceeaşi zăpadă infectă în care intra băţul cu mînă cu tot a transformat un drum de o oră într-un drum de trei ore. Se întunecase de-a binelea, aşa că am trecut la frontale. Eu cel puţin eram aproape de epuizare cînd am ajuns pe vîrf, mai rezistam maxim o oră, după care mă opream oriunde aş fi fost ca să mănînc. Fiind opt seara, de pe vîrf nu se mai vedea mare lucru. Sub noi se vedea o poiană cu ceva vag în mijloc, o chestie despre care nu puteai să afirmi că e stînă, că sînt copaci sau altceva. Spre poiană e o coborîre destul de abruptă, iar între pantă şi poiană există un pîlc de molizi tineri şi jnepeniş. Doar o pată pe zăpadă, niciun alt reper. Şi din nou au început polemicile, să căutăm drumul, să alea-alea. Pînă la urmă, după multe zeităţi invocate în fel şi chip, l-am sunat iar pe Mircea, care ne-a dat numărul fratelui său. Sunăm, îi spunem cam pe unde sîntem, ce repere avem. Nimeni nu avea o nenorocită de busolă. De fapt avea Bosilă una, dar şi-a adus aminte de ea a doua zi, chit că o ţinea atîrnată de breteaua rucsacului. Ne-a explicat Ion ca la proşti cum să ajungem. Începem să coborîm spre poiană, unii încă nefiind convinşi că acolo e stîna şi tăind-o spre stînga să caute drumul. Cînd am intrat în pîlcul de copaci prin jnepeniş, mă gîndeam cum ar fi să dea o ceaţă, că n-am mai fi ajuns la stînă în veci, chit că eram la vreo cîteva zeci de metri de ea.

Spre sfîrşitul pantei am găsit drumul ca-n „Touching the Void”. („Joe, I found the ridge!”) Pe scurt, am călcat un metru în gol şi am dat cu mecla în zăpadă, lăţit ca o clătită. Ajunseserăm în sfîrşit destul de aproape cît să ne dăm seama că pata aia era, într-adevăr, stîna. Ne-a revenit sufletul ştiind că nu mai trebuie să dormim în zăpadă sau să încercăm să ne întoarcem la o altă stînă din traseu, aflată la cîteva ore bune în spate. La halul în care eram de obosiţi, nu ajungeam prea departe, mai ales că panta pe care tocmai o coborîserăm era destul de înclinată. Singura opţiune – cel puţin pentru mine – rămînea nănică su’ brăduţ.

Stîna, după cum ziceam la început, probabil că e unică în ţară, avînd etaj. În interior era curat, lipsea mirosul specific de behăitoare, iar fumul se ducea foarte bine. Locuri de dormit erau cu duiumul, aşa că fiecare şi-a adjudecat cîte un prici. Jackie, Ioneasca şi cu Sorin au dormit în încăperea mare, unde se făcea focul, iar restul a dormit pe priciurile unde se păstrează brînza. Alin a făcut focul şi am pus zăpada la topit, neştiind pe unde era izvorul. Trecuserăm ca zmeii pe lîngă el, dar nu mai contează. Cum la stînă era şi nişte semnal rătăcit prin pădure, i-am sunat din nou pe Mircea şi pe Ion să le zicem că am ajuns întregi (fizic, că sănătoşi la cap nu sîntem niciunul) şi să nu-şi mai facă inutil griji pe seama noastră. Mai nerăbdător şi rupt de foame mi-am pus primusul la treabă, să fac o supă pînă fierbea apa pentru ceai. Şi eu şi Bosilă voiam ceva cald la maţ.

/JurnalRobu/dezmorteala_in_jurul_focului.jpg

Păpică şi căldurică.

/JurnalRobu/oala_pe_foc.jpg

Ceaiul în curs de formare

Dădurăm toţi iama în crăpău ca nişte nehaliţi. Nu m-am mai obosit să tai salamul felii. Neavînd degete de schimb pentru o altă eventuală scăpare de lamă, mîncam muncitoreşte, muşcînd direct din ruda de salam şi cu mortăciunie la aerisire, scoase din bocancii care musteau ca-n reclamele de la Unirea. Rîdeam şi povesteam, cu bocancii suculenţi puşi la uscat mult prea aproape de foc, pînă am văzut că unuia i se dezlipea încet şi sigur vîrful. L-am presat repede la loc, alegînd băşici la degete în locul opţiunii de a merge desculţ a doua zi. După mîncare şi vreo două ceaiuri ne-am mai revenit din oboseală. Am pus nişte cîrnăciori de bere la proptea şi am dat-o-n ţuici cu Ioneasca. Restul dormeau duşi în scurt timp.  Aşa, că era să uit un detaliu important. Ioneasca rămîne blocat pe cîte-o bucată de melodie în fiecare tură. Dacă pe Cozia urla „FREEDOM!!” şi cînta cum îl tăia piesa lui Andrieş „La telejurnal”, acum îl venise de „Vînd fîn” de la Cassa Loco. Nu ştiu cum aş putea scrie în cuvinte ca să aveţi o imagine a interpretării, da’ îmi încerc norocu’: „Odată am mîncat O VRABIE! aaaaAAVEA SCABIE!” Vrabia şi scabia erau spuse din adîncurile plămînilor, de pica şi coaja de pe copaci. Textele respective sînt scuipate din plămîni din cînd în cînd. Eh, cum domnii durmea duşi, ce gîndi Ioneasca? Hai să le facă somnu’ mai dulce. Intra peste ei la priciuri din juma’ în juma’ de oră, urlînd ca apucatul bucata cu vrabia şi scabia. Îi mai trăgea de degete, le mai dădea cîte un ţambal, pînă a ajuns la Bosilă. L-a tras de degetele de la picioare, iar Bosilă a uitat că deasupra priciului nu era chiar aşa de mult loc. Nervos nevoie mare şi înjurînd de mama focului, s-a ridicat brusc să-l pocnească pe Diverta. A mutat praful de pe acoperiş izbind cu sete o căpăţînă în scîndurile de deasupra priciului. Deşi vădit speriate, scîndurile s-au opus vehement şi i-au expediat ţeasta înapoi, în pleiada de diverse înjurături exprimată de Bosilă. Am mai stat puţin şi m-a luat şi pe mine somnul.

Ziua 2. Bîşti în vale

/JurnalRobuZiua2/cenusareasa.jpg

Cenuşăreasa dormind.

Cum îmi alesesem unul din priciurile mai înalte ca să nu-mi fie frig, dimineaţa m-am trezit asfixiat de fumăraia care-mi venea fix în meclă. M-am trezit buimac, cu capul cît damigeana din care provenea ţuica din seara precedentă. Nu atît de la ţuică, cît de la oboseală şi mai ales de la vînt. Bătuse destul de tare în cîteva porţiuni, iar cînd îmi puneam gluga sau cagula muream de cald. Fiind ziua în care ora se dădea înainte, de proşti ce eram ne-am dat toţi ceasurile în urmă şi am lălăit-o, că era prea devreme să plecăm. A durat ceva pînă să ne dăm seama că trebuiau date înainte de fapt, realizînd ce devreme s-a făcut tîrziu şi că ar fi cazul s-o luăm din loc. Am băut un ceai, am mîncat o supă, Bosilă a parfumat stîna cu o flatulaţie capabilă să-ţi exfolieze retina, ne-am strîns boarfele şi am plecat la drum. Apar din nou polemici, dacă urcăm pe panta pe unde am venit sau dacă mergem pe drum. Nu mai avea nici dracu’ chef să bată alte urme, deci am urcat pe Robu tot pe unde veniserăm. Cum eram destul de rupt de oboseală, mi-am zis că n-au decît să alerge. Eu merg în ritmul meu pînă mă încălzesc, aşa că am rămas ultimul.

/JurnalRobuZiua2/stina_fata.jpg

Stîna, vedere din faţă.

/JurnalRobuZiua2/stina_spate.jpg

Stîna văzută din spate.

/JurnalRobuZiua2/serpasii.jpg

Şerpaşii.

/JurnalRobuZiua2/moment_de_tandrete.jpg

Un moment de tandreţe între Mariuşi.

Imediat după ce am coborît de pe vîrf a început să ningă în reprize. Cînd eram în păduricea unde văzusem marcajele alea antice, ningea ca-n poveşti, cu fulgi mari şi liniştiţi. Claudiu a vrut să vadă cum îi stă cu o barbă a la ZZ Top şi şi-a confecţionat una din lichenii care creşteau pe un copac. Am avut parte de ceaţă pînă cînd am coborît la pădurea de fag.

/JurnalRobuZiua2/zapada_mieilor.jpg

Zăpada mieilor.

/JurnalRobuZiua2/barbosu_.jpg

ZZ Top

/JurnalRobuZiua2/ceata.jpg

Un pic de ceaţă.

Drumul a cotinuat pînă în poiana de la Izvorul Frumos fără alte incidente sau chestii demne de menţionat. Umplem iarăşi recipientele cu monoxid dihidrogenat. Îmi era o sete de-aş fi băut şi zeama din bocanci. Torn în mine un bidon de apă care a trecut ca prin sită şi pun primusul la lucru să pîrjolesc o supă. Simţeam nevoia de ceva cald, de mîncare gătită. Voia bună era în continuare prezentă. Claudiu şi Jackie cîntau cîntece patriotice de pe vremea lu’ împuşcatu’, ocazie cu care am remarcat că unul din ele are o partitură extrem de asemănătoare cu „Motanul Dănilă”. Suna cam aşa:

„Îl urmăm cu toţii avîntaţi,

Peste culmi de vise, peste vremi,

Pe-ntîiul bărbat dintre bărbaţi,

Co-HOmanda-AN-TUL suprem.”

Porcăria aia se cîntă nu oricum, accentu’ trebuie pus pe „ho” ăla. Relaţii şi detalii puteţi afla de la Jackie sau de la Claudiu.

/JurnalRobuZiua2/mincare_la_izvor.jpg

Pauză, din nou.

Prin pădurea pe unde nu se vede crac de potecă era totuşi o încercare de marcaj făcută pe copaci cu o drujbă, vizibilă doar la întoarcere. Asta nu ne-a împiedicat să ratăm direcţia din nou. „E p-aci” şi „bă, e p-acolo” au apărut iar. Ne-am spart încă o dată în două bucăţi, unii p-aci şi ăilalţi p-acolo. Ăştia „p-acolo” am coborît de-a dreptul pînă într-un drum care se vedea de unde eram. Ajunşi în el, am observat în zăpadă nişte urme recente de bocanc şi beţe şi mă miram că mai fusese cineva pe acolo. Jackie a spus că n-am ieşit bine şi că ar trebui să urcăm ca să dăm în drumul bun. Puţin mai sus ne-am dat seama că sîntem bătuţi în cap. Erau chiar urmele noastre din ziua precedentă. Culmea e că nimeni nu recunoştea bucata aia de drum, de parcă nu fuseserăm niciodată pe acolo.

/JurnalRobuZiua2/un_marcaj_mai_altfel.jpg

Un altfel de marcaj.

/JurnalRobuZiua2/desis.jpg

Desiş.

/JurnalRobuZiua2/spre_masini.jpg

În drum spre maşini.

Coborîrea pînă în forestier a fost criminală. După ce că era abruptă, mai era şi lungă a dracului. Pe Bosilă era cît p-aci să-l lase un genunchi. Diverta, cu cracii ca paiele, a luat-o la fugă. Pentru prima oară în viaţă voiam să ajung pe forestier, să merg pe plat. Nu mai puteam, simţeam cum îmi smulge cineva muşchii de pe oase. Ca şi cum asta nu era suficient, nici nu-mi stînsesem bine bocancii care iau apă la greu de ceva vreme, rezultînd o frumuseţe de băşică fix în mijlocul călcăiului. Am spart-o aseară, de nervi. În fine, ajungem din nou la izvorul din Poiana Secăturilor. Deja mi se luase de forestier. Mai facem un pic de pauză, iar de aici am ajuns la maşini în vreo douăzeci de minute. Pînă la maşini a dat şi vreo cîţiva stropi de ploaie, care l-au făcut pe Alin să plece din grup ca din puşcă, de am zis că trece pe lîngă maşini fără să le vadă. Omu’ voia să se schimbe la ţol festiv fără să-l plouă. Ne-am salutat şi am roit-o. În drum spre casă m-am oprit la un ciolan cu fasole, mi-era mult prea foame ca să mai rezist. Ne vedem data viitoare.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s