O bucată din Piatra Tîrnovului

Acum doi ani fusesem cu cortul la Gura Latoriţei împreună cu nevastă-mea, fie-mea şi părinţii mei. Dintr-o curiozitate a mea, am zis să mergem pînă la barajul de la Petrimanu. Mi-am omorît biata maşină pe forestier pînă la lac, însă a meritat. Abrupturile care se ridicau pe ambele părţi ale Văii Latoriţei m-au lăsat mut. Aşa am început să visez la ziua în care voi urca pe culmile respective.

În a doua zi de Paşte băgasem o tură de o zi în Nemira pînă pe Şandru Mare cu cumnaţii mei. Muntele respectiv m-a impresionat fix cît o plimbare printr-o frizerie. L-am poreclit „muntele deal”. Era deci imperios necesar să scot ouăle din mine (alea mîncate), adică să bag o tură mai ţeapănă care să-mi rămînă în minte pentru următoarea jumătate de an în care singurele ieşiri vor mai fi, probabil, cu căruciorul prin parc.

Cu o săpătămînă înainte de Paşte dădusem mailuri pe la lucru pentru o tură în Tîrnov. Nu s-a băgat nimeni şi eram cam demoralizat. Din fericire, ceea ce crezi tu cu tărie devine realitatea însăşi. Mă trezesc că primesc un mail care anunţa o tură în Piatra Tîrnovului. Pentru prima oară, după multă vreme, n-am dormit noaptea de nerăbdare. Bine, nici în a doua noapte n-am prea dormit, da’ din alte motive.

Traseul

Zi 1: Ciungetu – Valea Repezii – Stînele din Tîrnovu Mic – Piatra Tîrnovului (cam 4h30min pînă la stîne, 1h30min pînă în Coada Pietrei Tîrnovului).

Zi 2: Stînă – Tîrnovu Mic – Tîrnovu Mare – Izvorul Mierlei – Valea Repezii – Ciungetu (în jur de 5 ore).

Marcaje: FA+DF, PC, MI, LI, PA

Ziua 1

Se face sîmbătă. Exact cînd porneam motorul să plec mă sună Ioneasca:

„Bă, vezi că noi acum plecăm”.

Urma să ne întîlnim la ieşire din Brezoi. Loganu’ lu’ Pleşcan are o treaptă de mers înainte, cinci pe lateral dreapta şi schimbător Shimano, deci era clar că tre’ s-o lălăi pe drum. Nu ştiu cum dracu’ a făcut că a ajuns înaintea mea. Mă sună iar Ioneasca:

„Unde eşti bă?”

Eram prin Brezoi şi mergeam ca dricu’.

„Sînt în faţă la tovarăşu’ tăietor.”

„E bine, că noi sîntem la vreo 10km în faţă”.

I-auzi! Şi io care-mi făceam griji că merg prea repede. Culeg cele 45 de mîrţoage plecate la păscut, le vîr sub capotă şi le dau bice. Domnii opriseră undeva după o curbă, aşa că am frînat destul de tîrziu şi cam violent. Meseasca se urcă la mine în maşină şi o tăiem spre Ciungetu.

Lăsăm maşinile lîngă o cocină de porci şi începem să tălpuim pe un drum forestier care urma firul apei. Vremea era cam de doi bani, iar la scurt timp după ce am trecut de nişte foste cabane forestieră a început să plouă. Trecură toţi la pelerine, în afar’ de mine. N-am, nu de alta. Ploaia se înteţea şi ne-am băgat sub un pod pînă se mai dolomoleşte, prilej potrivit pentru a remarca tencuiala dată cu simţ de răspundere pe podul peste care nu mai era şoseaua. Măse a observat că între pelerinele lu’ Pleşcan şi a lu’ Sorin e o mică diferenţă: prin a lu’ Pleşcan chiar nu trece apa.

Se duce şi ploaia, noi îi dăm la deal pe forestier. Trecem apa de vreo două ori şi ajungem la o intersecţie care coteşte spre dreapta. Pe un bolovan din colţul intersecţiei stă scris cu un alb vechi: Piatra Tîrnovului. Pînă aici am făcut vreo două ore. O pauză mică de-o ciocioleată, dupe care începem să urcăm în serpentine pe poteca ciobănească, bine conturată. După vreo oră de urcuş se termină foioasele şi incepe să se vadă destul de bine creasta Munţilor Căpăţînii, care la momentul respectiv intra şi ieşea din nori. Pauză de rulat un tutun. Găsim un marcaj cu punct galben. Nu ştiu cînd a fost vopsit pe copacul respectiv, că ajunsese lat cît un sombrero. Rîdem şi o luăm din loc, ajungînd la stîne peste încă o oră.

Stînele sînt în stare foarte bună şi arată ca un sătuc de munte. Fiind stîne de vaci, mirosul specific lipseşte cu desăvîrşire. Practic te simţi ca la o cabană. În mijlocul lor e o construcţie nouă din BCA, încă neterminată. Clădirea se integrează perfect în peisaj, potrivindu-se fel de bine ca un ciorap împuţit într-un ghiveci cu panseluţe. Lăsăm rucsacii, inspectăm posibile locuri de dormit şi începem să băgăm la maţ pe veranda uneia din case. Ba mai ploua, ba mai venea cîte-o bucată de soare. Ne mutăm în stînă, că ne luase frigul. Trîntim un foc în vatră, moment în care începe ploaia de-a binelea. O nenorocire d-aia mocănească, care nu dădea semne c-ar vrea să se oprească prea curînd. Nu-mi venea să număr oi de la patru şi tot insistam să mergem să facem Piatra cu sau fără ploaie, deşi Pleşcan zicea c-ar fi periculos. La un moment dat ne venea să ne întoarcem la maşini şi să ne cărăm acasă.

Din fericire, pe la cinci ploaia a stat şi Pleşcan a consimţit să mergem pe Piatră. Sorin cu Măse nu aveau chef. Ambii au fost abil momiţi cu „după colţ e o privelişte beton”, aşa că au venit şi ei în pantalonii de fleece pentru nănică, respectiv izmene, care la întoarcere musteau. Drumul trece fix pe sub Piatra Tîrnovului, oferind într-adevăr nişte privelişti demenţiale: pereţi aproape verticali, brîie, brîne, ace, un portal etc. E plin însă de marcaje inutile (punct albastru şi punct galben) care apar din senin pe copaci şi sînt foarte dese, a la Făgăraş aş zice. De pe drum se poate admira creasta munţilor Căpăţînii şi piscurile care se ridică semeţ. În jos se poate vedea Repedea din cîteva locuri.

Întîlnim într-un final o intersecţie în care apar marcajul de creastă (punct roşu) şi o săgeată care ne indică direcţia printr-o pădure care nu părea prietenoasă deloc. Ne-am bucurat să vedem şi o tăbliţă care indica vesel „Spre Ciunget prin Piatra Tîrnovului, 4h30min”. Am luat o scurtă pauză de hăhăială şi pentru a-i asigura nişte calde urări de mamă autorului. Poţi scoate timpul ăsta dacă sari cu parapanta de pe Piatră, eventual. Pe copaci sînt prezente în intersecţie nu mai puţin de trei puncte: galben care merge spre vîrful Funicelu, albastru spre Şaua Negovanului şi roşu care duce teoretic spre ce zicea tăbliţa. Nu contează, pentru că marcajul se preschimbă imediat din inutil în inexistent. Ca atare se urmează linia muchiei, la inspiraţie. Poteca nu există şi nici nu sînt semne c-ar fi existat vreodată, iar desişul e înfiorător de-a dreptul.Dăm totuşi de două marcaje vechi de cînd lumea, care abia se mai desluşeau. Unul devenise oval şi ocupa un sfert din circumeferinţa copacului.

Începe să se vadă stînca, învăluită de jnepeni. Sîntem în Şaua Pietrei. Urcuşul pe Coada Pietrei începe să devină mai abrupt, dăm repede de jneapănul prin care trebuie să-ţi croieşti drum cu maceta sau cu dinamită, iar în ambele părţi se cască prăpăstii. Scăpăm de urcuşul ameţitor de pe Coada Pietrei şi ieşim în creastă. Răul meu de înălţime îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai tare şi pentru prima oară în viaţă am ajuns să iubesc jneapănul. Era singurul care-mi dădea senzaţia de siguranţă, că nu mă fac terci dacă încep să-mi tremure giugleele. Prizele trebuie verificate, deoarece foarte multe sînt instabile. De cele mai multe ori am ocolit prin dreapta, pe partea sudică. Partea asta e mai domoală (adică nu e verticală) şi e acoperită cu iarbă şi grohotiş. Creasta e incredibil de îngustă. Genunchii încep să aplaude de fiecare dată cînd mă uit spre nord. Băieţii ziceau că seamănă foarte tare cu Piatra Craiului.

Am mers pînă am dat de un fel de umăr de stîncă, Umărul Tîrnovului. Sîntem despărţiţi de el de o strungă denumită Strunga Pietrei. La doar vreo două-trei sute de metri de noi se vedea cel mai înalt vîrf al Pietrei Tîrnovului. Timpul devenise însă o problemă. Era şapte fără ceva, deci am mai fi avut o oră de lumină, dar nici unul dintre noi nu ştia ce urmează mai departe. Ca de fiecare dată, au început polemicile. Pleşcan şi Măse ar fi vrut să continue şi să coboare pe Tîrnovu Mic, Sorin voia să se întoarcă. Şi eu aş fi continuat, dar terenul arăta prăpăstios pentru psihicul meu căruia îi învineţisem deja un ochi. Aveam frontala în buzunar, însă mi se părea un act sinucigaş să continui să merg mai departe, ştiindu-mi limitele deja depăşite. Fiind fricosul grupului, abandonul mi s-a părut o decizie decentă şi am hotărît să mă întorc cu Sorin. După multe înjurături şi critici la adresa mea şi a lui Sorin (cică-i demoralizăm) ne-am întors toţi. Rămîne pe altă dată, dar eu voi reveni în mod sigur.

Facem focul iar, punem şi-o supă, iar pe urmă a urmat un ceai excelent, făcut din beţe de zmeur. Pleşcan poate că confirme că avea un puternic gust de apă caldă. Eu şi reţetele mele… Deja începeau să-mi cadă ocheanele în gură, moţăiam lîngă foc, aşa că ne-am teleportat oasele spre căbănuţa în care urma să dormim. Leneş cum sînt, luasem sacul de vară la mine (confort la +6, limita la +2, extrem la -12), cu gîndul că vremea se mai încălzise şi că mai scad juma’ de kil din rucsac. Lipsă totatlă de inspiraţie. Am tras un frig crîncen şi n-am dormit mai bine de jumătate din noapte, deşi în interior erau +5 grade. Dimineaţa am găsit şi explicaţia. Dormisem la perete şi peretele nu era tocmai etnaş. Aşa ar fi arătat un submarin de unică folosinţă. Toată noaptea aerul rece de afară a curs constant pe lîngă sacul meu, răcindu-l.

Ziua 2

Parcă nu se mai făcea o dată lumină, să ies şi să mă mişc. Cred că era pînă în şapte, cînd am auzit bocănind în stîna de lîngă noi. Era clar că cineva toca lemne pentru foc. M-am dus să mă încălzesc. Nu prea mi-era foame, dar altora le fusese. Pîinea lu’ Pleşcan (sau a lu’ Măse) era roasă de şoareci într-o parte. Bag o cafea, ne strîngem chestiile şi o luăm din loc, urcînd pieptiş spre Tîrnovu Mic. Norii ne învăluie şi nu ne e dat să vedem prea mare lucru din Piatra Tîrnovului, însă spre nord se arată măreţe prăpăstiile din Părăginosu şi Repezi. Sub Tîrnovu Mic se cască un alt hău, iar spre vest se vede destul de bine drumul care coboară spre Borogeana. Pe pietre încep să apară tot felul de nume scrijelite, cel mai vechi găsit de noi fiind din 1911. Multe din ele sînt măcinate de vreme şi nu se mai poate descifra ce scrie şi de cînd datează.

Ajungem şi pe Tînovu Mare, care pe partea nordică are un perete vertical de cîteva zeci de metri. Puţin mai jos e o limbă stîncoasă care arată ca botul unei bărci. Ne zgîim ochii la panoramă, apoi începem să coborîm. Teoretic există un marcaj punct roşu care duce direct în Ciungetu. Practic e inexistent, iar şansele de orbecăială prin pădure sînt mari. Noi coborîm spre dreapta. La marginea poienii se văd rămăşiţele unei stîne vechi, trecută pe unele hărţi ca Stîna lui Ceapă. De aici pleacă un drum care urmează curba de nivel pînă la stînele din Tîrnovu Mare şi apoi mai departe spre Tîrnovu Mic. Noi coborîm destul de abrupt spre stînga, pe lîngă Izvorul Mierlei. Apa lui dispare prin pămînt şi iese te miri pe unde. Trecem printr-un pîlc de molizi tineri şi în scurt timp intrăm în pădure. Deşi în stare decentă, se vede clar că drumul nu a mai fost folosit de ani buni.

Desişul devine din nou intimidant, deşi drumul pare totuşi să ducă pe aici. Fluirăturile ies din noi la fiecare sută de metri. Pădurea e atît de deasă că n-ai vedea dacă vine vreun animal decît la cîţiva metri de tine. Apar nişte brazi căzuţi în potecă. Nu erau tăiaţi, ci rupţi. Sorin ne explică că sînt doborîţi de urşi cînd sînt în călduri. Găsind în drum trunchiuri mai groase ca un om am intuit repede că ursul respectiv mai avea puţin şi se topea de călduri ce avea, mai ales că nenorocise juma’ de pădure. Am tras concluzia că aerul rarefiat avariase grav logica lui Sorin, posibil iremediabil.

Drumul coboară mult şi enervant de abrupt. Din el mai ies diferite ramuri şi, dacă la vale e uşor să-ţi dai seama pe unde trebuie să mergi, la deal nu mai e deloc aşa. Într-un final ieşim într-un drum forestier lat care ne scoate fix lîngă podul sub care ne adăpostiserăm de ploaie. Deşi nu recomand nimănui, se poate urca şi pe aici. Dacă sînt totuşi amatori de un urcuş lung şi susţinut, ţineţi minte următoarele: la vreo sută de metri după podul menţionat urcaţi pe primul drum spre dreapta şi mergeţi pînă daţi de al doilea drum ciobănesc care o ia la stînga. Forestierul pe care aţi ajins pînă aici merge tot înainte. Odată intraţi pe poteca ciobănească, ţineţi tot timpul stînga şi veţi ieşi direct sub Izvorul Mierlei.

Ajunşi pe forestierul de lîngă Repedea, pînă la maşină n-a mai durat foarte mult. Pe mine mă apucase durerea de tălpi, din cauza nenorociţilor de ciorapi. Cum mă tîrîiam ca melcu’ beat, ăştia luaseră deja ceva avans. M-am spălat de nămol prin toate bălţile şi pîrîiaşele care-mi ieşeau în faţă, am ajuns la maşini, ne-am salutat şi am plecat.

Concluzii? Piatra Tîrnovului e un munte complet sălbatic, iar şansele de remarcare sînt complet nule. Pe creastă nu te poţi baza decît pe inspiraţie şi pe ceea ce vezi. Avînd în vedere că roca e calcaroasă, vara trebuie grijă suplimentară la vipere, iar pe udătură cred că ştie toată lumea cum se comportă calcarul. De asemenea, în cazul ploilor de vară, stînca e complet expusă la fulgere, iar posibilităţile de retragere din „traseu” sînt imposibile, făcînd posibil un sfîrşit de carieră electrizant.

Legenda din subsol, pentru cine nu s-a prins care sînt marcajele:

FA + DF = Firu’ Apei + Drum Forestier

PC = Potecă Ciobănească

MI = Marcaje Inutile/Inexistente

LI = La Inspiraţie

PA = Pe Aici?

Pentru că e ultima tură din anul ăsta şi am o stare de spirit pe măsură, poze pe Picasa:

http://picasaweb.google.com/ratoiu2000/PiatraTirnovului30Aprilie1Mai2011

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s