O alegere neinspirată

Mi-a luat ceva vreme să mă hotărăsc dacă public sau nu evenimentele din ultima experienţă. În mod sigur, lumea are nevoie şi de exemple negative. E incredibil cît de uşor poate fi luată o decizie greşită şi cît de dificil e să realizezi greşeala în timp util. Puţin a lipsit să nu devin un alt subiect de ştirile de la ora cinci. Pe scurt, mi-am riscat inutil viaţa, dînd dovadă de o imbecilitate şi o inconştienţă de care nu mă credeam capabil.

Acum două săptămîni, Lau propusese o tură pe Viştea de 1 decembrie. Ştiam clar că nu o să plec nicăieri, deci nici nu m-am mai obosit să-i zic nevesti-mii. Mă resemnasem. În duminica de după propunerea turei am ieşit împreună cu nevestele şi copiii să facem un grătar şi cîteva rapeluri pe nişte stînci de lîngă Cisnădioara. Lau se milogeşte iarăşi de mine:

– Hai bă pe Viştea!

– Nu merg.

– Haaaai măăă! Echipaj complet, cu Florin şi Cristi.

– Dac-o convingi pe Miha, vin.

Incredibil, dar a convins-o. Şi iată-mă pus în situaţia de a pleca în Făgăraş, cam din scurt. Joi şi vineri aveam liber, dar amînăm plecarea din 1 pe 3, întrucît trebuia să vină şi Cristi, fratele lui Lau. Sporovăieli pe YM cu detalii. Luăm cort? Nu luăm, dacă şi acum e plin la refugiu… Luăm coarda sau nu? Hai s-o luăm, nu se ştie. S-a dovedit a fi indispensabilă.

Ziua 1

Traseu: Valea Viştei – Refugiul din Portiţa Viştei (triunghi roşu).

Timp: 9h30min (4 ore pînă la baza căldării).

Dimineaţa, ora 5:20. Săltam pleoapele cu cricul, deşi dormisem bine. Oboseala acumulată la serviciu încă îşi făcea simţită prezenţa, deşi era a treia zi liberă consecutiv. Mă apuc să-mi tîrîi vreascurile. Pun un ceai la făcut, l-am vîrît în termos, mi-am uitat plicurile care trebuia să le iau şi m-am cărat spre blocul lui Lau. Ne-am îngrămădit patru inşi într-un Polo. Ca să ne amuzăm de la bun început, Cristi îşi dă seama pe drum că stăm execrabil la capitolul pîine. Oprim în Victoria să întrebăm o femeie care termina sau începea serviciul.

– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva dacă e vreun magazin pe aici de unde putem lua nişte pîine?

– La ora asta?!

Ne uităm la ceasuri: 7 şi un sfert. Întradevăr, nedumnezeiască oră. Cum dracu’ să ai pretenţia să fie deschisă vreo brutărie. La ora asta? Plecăm. La 7:50 rîcîiam pietrele de pe forestier cu tălpile, într-o veselie tipică fiecărei ture, avînd ca laitmotiv „la ora asta”.

Pe traseu am dat de o grămadă de poduri de gheaţă. Zăpadă ioc, temperatura sfida complet anotimpul: +7 grade, constant. La refugiul proaspăt construit lîngă limita pădurii ne-am orpit să mîncăm. Refugiul e fantastic de spaţios. Deşi relativ mic în dimensiuni, înăuntru cred că încap lejer treizeci de persoane. Luminos, curat, bine izolat. Felicitări celor care l-au construit, au făcut o treabă excelentă. Mulţumiri, de asemenea. Punem de-o supă şi-o slănină, mai un banc, mai o discuţie, închidem refugiul la loc şi plecăm. Pe la 12 şi ceva eram la baza căldării.

/Inconstienta/19.jpg

– Bă, e cam devreme, ce dracu’ facem sus pînă diseară?

– Urcăm pe Moldoveanu.

– E ceaţă, nu vedem nimic. Are rost?

– Nu prea. Hai să lungim traseul.

Întradevăr, hai să-l lungim. Dar pe unde? Decidem să continuăm prin jgheabul pe unde Lau şi Florin urcaseră şi coborîseră în ianuarie. Decizia asta era să ne coste viaţa. Zăpada era foarte bună de mers la baza jgheabului. Am trecut la colţari, mergea perfect. Puţin mai sus lucrurile s-au schimbat. Zăpadă puţină, uscată şi sfărîmicioasă. Colţarii jos. Nici nu aveam în ce înfige pioleţii. Bine, nu erau chiar necesari, panta fiind relativ domoală, iar în caz de alunecare în cel mult 2-3 metri ne-am fi oprit de la sine.

Eu şi Cristi

/Inconstienta/01.jpg

Florin

/Inconstienta/02.jpg

După vreo oră am dat de o mică săritoare. Mi-am dat jos toneta de ziare din spate, încercînd mai multe prize, ba cu mîinile, ba cu pioletul, pînă am reuşit într-un final să urc şi să scap de stînca pplină de brumă. În scurt timp am dat de altă săritoare. Aici ar fi trebuit să abandonăm urcuşul, fiindcă era un punct în care nu mai puteam coborî în siguranţă cu echipamentul pe care-l aveam la dispoziţie. Ceva ne făcea să continuăm. Ancorez un piolet într-o fisură, leg cordelina de el cu o buclă, am tras rucsacii, apoi au urcat şi ceilalţi. Urcuşul devenea din ce în ce mai neprietenos. Prize extrem de puţine şi alunecoase, panta abruptă (dacă stăteam în picioare atingeam sînca cu mîna fără să mă aplec), colţuri şi bolovani care inspirau orice în afară de stabilitate… Începuse să se lase şi ceaţa, norocul nostru că a fost temporară şi slabă.

Ne-am continuat drumul pînă am dat de o bifurcaţie. Prin dreapta era o altă săritoare, de fapt un bolovan masiv, neted şi acoperit de zăpadă. În acest punct au început să apară primele îndoieli asupra traseului. Florin şi Lau spuneau că în iarna trecută merseseră pe undeva prin dreapta, adică pe unde era bolovanul. Escaladarea lui fără asigurare presupunea un risc imens, cel puţin după părerile noastre.

Săritoarea cu bolovanul neted. Eu am mers prin partea dreaptă a fotografiei.

/Inconstienta/03.jpg

Decid să ne despărţim şi să examinez varianta din stînga. Aveam un orizont fals după care nu puteam vedea exact cum se continuă traseul. Am urcat doar ca să constat că pe acolo era şi mai rău decît pe dreapta, în faţă aveam o lespede pe care sticlea gheaţa. Dau să mă întorc ca să cobor, cînd văd hăul din spate. Zîmbetul şi veselia s-au evaporat instantaneu cînd mi-am dat seama că nu aveam de ce mă ţine. Nu am cum coborî aşa, hai să încerc cu spatele. Nu vedeam pe unde pun tălpile. Bomboana de pe colivă a fost clipa în care priza de la piciorul drept a cedat şi începeam să mă duc tîrîş la vale, încetişor dar constant. „Gata, zic, pînă aici a fost! Am suflecat şoriciu’…” Credeam că e un clişeu repetat la infinit că timpul stă în loc în situaţii de criză. Credeţi-mă că nu-i clişeu deloc. Totul s-a oprit în jurul meu, privirea mi s-a întunecat, nu mai auzeam niciun sunet. Era o linişte deplină. Pulsul mi-a crescut instantaneu şi m-au năpădit fel de fel de gînduri. Mi-am văzut familia şi copiii zîmbindu-mi. M-am văzut jos, făcut bucăţi şi adunat în pungi. Simţeam multe, dar eram incapabil să gîndesc. Alege, prietene: abandonezi şi mori cu siguranţă sau lupţi în continuare şi poate că scapi viu. Am ales să lupt. Instinctiv am izbit pioletul cu sete într-un smoc de iarbă şi pămînt, căutînd disperat prize solide pentru mîna stîngă şi pentru picioare. Parcă eram o caracatiţă care se zbătea pe uscat. Simţeam că toată greutatea mea se lăsa doar în ciocul pioletului, iar în cazul în care smocul respectiv ar fi cedat, pînă la baza căldării nu mai aveam în ce mă opri.

Nici celorlalţi nu le era mai bine, aşteptîndu-mă pe mine să-i asigur cu coarda. M-am adunat, deşi-mi era o frică teribilă. Mintea a reînceput să lucreze pe firul logic, fiindu-mi clar că era cel mai prost moment să intru în panică. Panica s-ar fi generalizat, iar situaţia ar fi degenerat extrem de rapid. Cumva, nu ştiu de unde, mi-a apărut sub ochi un colţ de stîncă, mic dar zdravăn. O priză bunicică, nu ştiu cum de nu o văzusem. Am făcut repede o buclă pe post de anou şi am atîrnat-o de colţul ăla după ce am mai cioplit în jur cu pioletul, ajutîndu-i pe ceilalţi să urce pietroiul. Ironic cum viaţa poate atîrna la propriu de un fir de aţă… Scăpasem de săritoare, însă abia atunci am realizat în ce ape ne scăldăm. Înapoi nu mai aveam cum să ne întoarcem. Singurul mod de a scăpa întregi era să urcăm şi să sperăm că nu alunecăm.

Prăpastia

/Inconstienta/07.jpg

Pe unde am urcat

/Inconstienta/08.jpg

Înfiorător de-a dreptul

/Inconstienta/09.jpg

Se întunecase de-a binelea şi am trecut la frontale. Panta era şi mai abruptă, prizele groaznic de puţine şi de fragile. Erau locuri în care toată priza consta în cei cîţiva milimetri de care se agăţa ciocul. În momentele alea puteam vulcaniza cusături cu bucile. Am dat de o mică platformă unde aveam loc să-mi dau jos rucsacul şi m-am putut odihni cîteva minute. Am înfipt coada pioletului într-o fisură babană şi am aruncat din nou cordelina celorlalţi. Încă vreo treizeci de metri şi am ieşit fix în platoul de sub refugiu, unde se pun corturile. Nu pot descrie sentimentul de uşurare pe care l-am avut. Niciodată nu m-am simţit atît de viu şi de recunoscător! Îmi venea să pup pămîntul de sub tălpi.

Ajunşi întregi, intrăm în refugiu. Ceaiul din termos era încă fierbinte, după jumătate de zi. Nu vă zic cum a intrat. Am pus şi nişte supe la făcut, ne-am mai revenit şi după vreo două ore de poveşti ne-am băgat în saci. În două minute sforăiam de flutura acoperişul.

Ziua 2

Traseu: Refugiul din Portiţa Viştei – Moldoveanu (fără Viştea şi fără rucsaci) – Valea Viştei (pe marcaj) – maşină.

Timp: aproape 6 ore.

Belesc felinarele după o noapte călduroasă şi o comă colectivă de douăsprezece ore. Pe la patru dimineaţa mă trezise un vînt care sufla năpraznic. Scot o creangă din sac, decid că nu sînt chiar aşa de treaz şi mai zac vreo trei ore. Cristi era mulţumit de cele treizeci de gîşte jumulite din sacul lui de dormit. Ne ridicăm într-un final şi prindem un răsărit grozav. Sînt făcute poze, admirăm peisajul şi ne bucurăm de faptul că sîntem întregi. Punem zăpada la topit pentru ceai, iar între timp mergem să vedem pe unde am urcat. M-a luat un fior pe şira spinării cînd am văzut prăpastia, iar schircioabele au început să-mi fîlfîie ca eşarfa în tornadă. Ca să înţelegeţi pe unde am urcat: coborîţi în platoul unde se pun corturile şi uitaţi-vă în jos pe partea dreaptă. Pe acolo. Pentru mine locul ăla se va numi Hornul Inconştienţei. Desigur, e doar părerea mea, poate pentru altcineva nu ridică probleme.

1 şi 3

/Inconstienta/04.jpg

Priveliştea de dimineaţă

/Inconstienta/05.jpg

Dă soarele

/Inconstienta/06.jpg

Valea Rea

/Inconstienta/10.jpg

Vrea careva? :)

/Inconstienta/11.jpg

Gata ceaiul. Bem o serie, alta o punem la pachet, trîntim şi-o supă, apoi urcăm spre Moldoveanu. La vreo cîteva zeci de metri de vîrful Viştea abandonăm poteca şi o tăiem de-a lungul, spre curmătură. Ajungem fără incidente pe vîrf. Vreme superbă. În căldarea vstică (nu ştiu cum se numeşte) vedem o mulţime de capre. N-am văzut atît de multe la un loc niciodată. Decid să verific altitudinea de pe vîrf. GPS-ul din telefon arăta 2589m. Dacă ajunge cineva cu un GPS mai serios, sînt foarte curios de rezultat, pentru că şi altimetrele indicau aceeaşi valoare.

Portiţa Viştei

/Inconstienta/13.jpg

Turma de capre

/Inconstienta/14.jpg

La cîţiva metri de nr. 1

/Inconstienta/15.jpg

Grupul de smintiţi

/Inconstienta/16.jpg

Portiţa Viştei, văzută de pe vîrf

/Inconstienta/17.jpg

/Inconstienta/scr000001.jpg

După cîteva minute petrecute pe vîrf o luăm din loc, ocolind din nou Viştea. Recuperăm rucsacii lăsaţi la baza urcuşului şi continuăm coborîrea pe marcaj. Ne-am pus colţarii doar ca să nu fie căraţi degeaba. De aici pînă la maşini a fost o plimbare banală.

Coborîrea în căldare

/Inconstienta/18.jpg

Pod de gheaţă

/Inconstienta/20.jpg

Ce am învăţat din această experienţă? Multe. Am învăţat că am prieteni în care pot avea încredere deplină. La urma urmei, mi-am pus viaţa în mîinile lor, iar ei în ale mele. Mi-am dat seama cît de multă suferinţă puteam aduce celor dragi. Voi mai urca pe munte? Bineînţeles, dar mai precaut.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s