Ghid în Doabre

Nu sînt genul de om care să planifice totul şi să-i scape viaţa printre degete în timp ce-şi face planuri, însă din februarie pînă acum am tot bătut pasul pe loc, fiecare sfîrşit de săptămînă fiind planificat pentru cîte vreun eveniment. Abia în primul week-end de după Paşti aveam şi eu ceva timp liber de plecat pe undeva şi, cum nu aveam de gînd să-mi scape oportunitatea, în prima săptămînă din aprilie m-am decis asupra traseului. Deşi iniţial vrusesem să ajung în Narăţu, şansele de reuşită erau mici din cîteva motive: mergeam cu oameni noi, nu ştiam traseul, iar duminică la trei trebuia să plec la Timişoara. Am abandonat Narăţu pentru Doabre.

Dau mailu’ de organizare pe grupul de pasionaţi de la serviciu ca să văd dacă se anunţă doritori, iar în scurt timp se adună vreo opt inşi. Pe unii îi ştiam dintr-o tură precedentă, alţii la prima vedere. Explic ce şi cum, lumea e interesată, organizăm repartizarea pe corturi şi pe maşini, iar data rămîne bătută în cuie: 21-22 aprilie.

Participanţi: Mihai, Ioan, Folea, Cosmin, Cosmin (cosmin_netoiu), Paul, Ovidiu, Dănuţ şi subsemnatul.

Ziua 1

Traseu: Brezoi – Crestele Doabrelor (partea vestică) – Poiana Suliţei.

Timp: 5h15min (vreo 6 ore cu pauze cu tot).

Marcaj: fost triunghi roşu, doar în prima parte a traseului. Nu vă bazaţi pe el.

/GhidDoabre/zi1_traseu.jpg

Obişnuit să mă trezesc la ore nenormale pentru unii, vreo două ore m-am uitat pe pereţi în timp ce aşteptam ceasul să sune. În sfîrşit, plec după trei dintre participanţi, apoi ne întîlnim cu cealaltă maşină şi după vreo oră ajungem în Brezoi. Le arăt Doabrele, care nu par prea fioroase. Intrăm în traseu, făcînd prima oprire după cîteva sute de metri, la un izvor. În tot traseul ar fi apă aici şi în Poiana Suliţei, pîrîiaşul dintr-o vale mai seacă. Drept urmare, m-am adăpat ca o vită, turnînd în mine vreo două bidoane.

Plecăm. După vreo sută de metri începem să urcăm spre stînga, prin poienile oamenilor. Sărim un gard (o sîrmă orizontală) şi intrăm în traseul propriu zis, traseu care merge exact pe muchia de lîngă prăpastie. Poteca e abruptă, iar după vreo oră curgeau apele pe noi. Unii mă roagă să le spun că asta e cea mai dificilă porţiune şi că nu e aşa tot traseul. Eu le zic că nu e aşa tot traseul, vom mai şi coborî poteci aşa de înclinate. Ca apoi să urcăm din nou. Pe drum ne-am mai amuzat de triunghiul roşu care se mai găsea din cînd în cînd, dacă ştiai unde să-l cauţi.

/GhidDoabre/zi1_0009.jpg

/GhidDoabre/zi1_0026.jpg

/GhidDoabre/zi1_0036.jpg

/GhidDoabre/zi1_0039.jpg

/GhidDoabre/zi1_0057.jpg

După ce am coborît de pe primul dinte urcat, am făcut o scurtă pauză de masă în locul în care anul trecut pierdusem urma potecii. Urmează o succesiune de dinţi. Pe unii urcăm, pe alţii îi coborîm, timp în care începe ploaia. Din grup sînt întrebat cum şi pe unde dracu’ văd eu poteca. Răspund că n-o văd, dar că mai ţin minte pe unde am fost anul trecut, în mare. După nici jumătate de oră ajungem într-un punct în care nu mai ştiam pe unde s-o iau. Îmi aduc aminte de regula din Doabe: ocoleşti prin stînga. Dacă nu mai sînt copaci scrijeliţi, ai ieşit din potecă. Las rucsacul jos, scotocesc vreo două minute şi găsesc un copac înscris şi un triughi oribil de şters ceva mai într-o parte. Era piciorul pe care se coboară către valea cu pîrîiaşul. Poteca redevine vizibilă. Mai ţineam minte un punct de reper nu foarte clar, un trunchi de copac căzut peste vale. L-am văzut din potecă şi am decis s-o scurtăm direct spre el, ca să nu cobor prea jos şi să ocolesc urcînd. Am băgat tot grupul pe o pantă alunecoasă, plină de frunze moarte, urzici şi tufe de zmeuriş (din care iese un ceai excelent, nu-i aşa, Pleşcane?) De fapt, trebuia să mai coborîm pe potecă încă vreo cîteva zeci de metri, apoi să coborîm.

/GhidDoabre/zi1_0058.jpg

/GhidDoabre/zi1_0059.jpg

Ajungem lîngă pîrîu, unde toată lumea îşi reumple recipientele. Între timp ploaia mai stătuse şi tocmai ce ne mai desţoliseăm şi noi. Urcăm iarăşi printr-un pîlc de fagi tineri. Apropo, numai a potecă nu arătau locurile pe unde mă băgam. De altfel, sînt ferm convins că mare parte din grup era convinsă că habar n-am pe unde merg. În fine, ieşim pe un pietroi să vedem peisajul, un pietroi pe lîngă care în mod normal nu trebuie să urci. De pe el priveliştea e fantastică. Facem o poză şi fotografului.

/GhidDoabre/zi1_0073.jpg

/GhidDoabre/zi1_0074.jpg

/GhidDoabre/zi1_0100.jpg

Coborîm de pe pietroi şi ratez iarăşi drumul. Îmi dau seama după ce coborîm binişor. Ţinusem minte o surplombă în stîncă, dar nu mai ţineam minte dacă am şi coborît pe lîngă ea. Ei bine, nu. Aici trebuia s-o luăm la dreapta. Îmi revine inima cînd revăd poteca, după ce urcăm în şaua din care tocmai coborîserăm. Mai mergem ceva şi facem o pauză de dulcegării. În timp ce grupul se odhinea, decid să examinez o variantă prin stînga care părea ceva mai umană. Era cu mult mai lejeră decît cea pe care mersesem în urmă cu un an, aşa că o luăm pe acolo. Mai trece ceva timp şi dăm de ultima şa. De aici urma un coborîş în care genunchii fumegau ca BMW-urile de Bulgaria, urmat de un urcuş care-ţi făcea respiraţia ca a lu’ astmaticul ăla mic şi negru (îl ştii… era tac-su, mă). N-aveam nici fărîmă de chef de el. De urcuş. Cum restul grupului o lăsase ceva mai moale, abandonez rucsacul şi decid din nou să caut o alternativă, prin dreapta. Cu excepţia unui mic pasaj de căţărare, varianta era foarte lejeră. Practic am scurtat vreo douăzeci de minute.

Iată-ne deasupra casei lui Todorof (şi nu Teodorov, cum greşit am scris data trecută). Lumea în extaz, da’ mai avem de urcat? Mai avem, dar e plimbare prin parc faţă de ce a fost pînă acum. Ne întîlnim cu marcajul nou, cruce roşie, însă nu-l urmărim. Eu voiam să ajungem la izvor, ca să nu fim nevoiţi să cărăm apă. Aleg poteca de sub cea cu marcajul, ieşind întîi la un izvor de unde beau apă animalele. Parcă nu-mi părea cunoscut locul. Cu chiu, cu vai, dau de izvor ceva mai sus. Poiana era numai bună de pus corturile. Nu desfacem bine rucsacii, că începe iar ploaia. Punem corturile pe ploaie, ca după vreo zece minute după ce treminaserăm de înfipt ultimul cui să se oprească definitiv.

/GhidDoabre/zi1_0112.jpg

/GhidDoabre/zi1_0117.jpg

Am găsit lemne prin pîlcurile de copaci din zonă, iar relaţiile mele cu personaje feminine provenite dintr-o etnie oarecare (nu spui, persoane importante) şi-au adus contribuţia pe deplin. Focul a pornit din prima. Mă rog, după vreo zece scăpărări de amnar. Aveam şi brichetă, dar colegii au vrut să le fac o demonstraţie. Cu corturile puse şi focul făcut, nu ne mai rămînea decît să ne întindem la poveşti. Nu pe sec, că se usucă gura. Ne-am străduit să degustăm otrăvuri alese, care de care mai năucitoare. Vedeta serii a fost o horincă de Satu Mare, cari o mărs numa’ bine pă grumaz. În rolurile secundare, două vinuri: un cabernet şi ceva similar cu merlotul. Ambele demidulci spre dulci. Ambele imoral de bune. Figuraţia a fost asigurată de două beri şi o chestie care se dădea drept coniac. Vinul ne-a descleştat fălcile şi am povestit cîte-n stele şi-n lună, cu privirea artistic holbată în neant către respectivele corpuri cereşti. Stingem focul şi ne băgăm la corturi.

Ziua 2

Traseu: Poiana Suliţei – Crestele Doabrelor (partea estică) – Brezoi

Timp: 2h30min

Marcaj: cruce roşie, în stare acceptabilă spre bună.

/GhidDoabre/zi2_traseu.jpg

Colegul meu de cort nu-şi luase izopren, fie că uitase, fie că-l considerase inutil. Seara nu era însă deloc cald, aşa că i l-am dat pe-al meu, ştiindu-mă mai călduros din fire. Mai ales că avea un sac cu extremul la +10. Eu mi-am lăsat sacul deschis pînă jos, mi-era cald. Asta pînă pe la patru sau cinci dimineaţa, cînd m-am trezit ţeapăn de frig, cu toate organele retrase înăuntru. Închid fermoarul, dar era deja tîrziu, mă luase frigul bine de tot. Pînă pe la şapte m-am tot sucit de pe o parte pe alta, ca o raţă la rotisor.

Mă enervez într-un final şi ies din cort ca să-mi repun sîngele în mişcare. Cobor mai jos de corturi ca să admir peisajul. Buila se vedea senzaţional în lumina dimineţii. Pierd ceva timp învîrtindu-mă prin zonă, găsesc şi ceaiul de dimineaţă (cimbrişor), se trezeşte şi restul grupului, mîncăm şi o luăm din loc. Se bucură cînd află că astăzi avem doar de coborît, cu o singură excepţie. Stare de spirit pe care o împărtăşesc şi eu, de altfel. Începem astfel să coborîm pe marcaj, constant însoţiţi de soare. Trecem din nou pe lîngă casa lui Todorof, iar cînd poteca începe să coboare mai abrupt avem parte de o supriză pe cît de neaşteptată, pe atît de plăcută: Dinu Boghez, probabil cel mai bun cunoscător al acestor locuri sălbatice. Am stat puţin de vorbă, dînsul şi însoţitoarele fiind oarecum surprinşi că sîntem atîţia. Mi-a spus şi că e surprins de mine, că arăt mai uman decît în scris şi că se aştepta să arăt cu totul altfel. M-am simţit flatat să aflu că citeşte ce scriu, deşi stilul meu e complet diferit faţă de cel al dînsului. Încerc să mă gîndesc cum ar fi fost seara la corturi, dacă am fi avut privilegiul de a beneficia de compania sa.

/GhidDoabre/zi2_0138.jpg

/GhidDoabre/zi2_0155.jpg

/GhidDoabre/zi2_0159.jpg

/GhidDoabre/dinu_boghez.jpg

Ne continuăm coborîrea, ieşind în scurt timp în drumul forestier care dă în Proieni. Aici trebuie să cotim la dreapta. Întîlnind un prag nu prea plăcut, cîţiva colegi caută o alternativă puţin mai în aval. Eu mă folosesc de copacul pus pe post de balustradă, pentru a reuşi să urc cei cîţiva metri. Ieşim în potecă, apoi începem să urcăm destul de abrupt. Trecem pe lîngă un fost post de vînătoare, abandonăm rucsacii în potecă şi urcăm un mic vîrf din dreapta, pentru a admira priveliştea. Mai facem cîteva poze şi o luăm din loc.

/GhidDoabre/zi2_0160.jpg

/GhidDoabre/zi2_0165.jpg

/GhidDoabre/zi2_0167.jpg

/GhidDoabre/zi2_0168.jpg

Terminăm de urcat şi ultima bucată, ajungînd într-un punct din care se pot admira stîncăriile Beţelului, în toată splendoarea lor. De aici drumul coboară prin pădure pînă cînd ajunge sub un stîlp de înaltă tensiune. Continuăm pe sub liniile de transport, la început lin, ca apoi să se termine cu o nenorocire abruptă şi alunecoasă, extrem de solicitantă pentru genunchi. Încă puţin şi ajungem la maşini. O altă tură reuşită se încheie, acum nu-mi rămîne decît să rabd pînă la următoarea.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s