Parîngul, ceva mai altfel

Două luni am excavat praf cu plămînii şi am purificat gaze de eşapament prin oraş. Două luni! Căpitanul Imprevizibil ne gîdila marţea trecută cu un mail: „O tură, ceva?” Abia ce fusesem cu el într-o tură scurtă (da’ scurtă rău) cu copiii şi nevestele prin Căpăţînii, eram convins ce succes voi avea în convingerea gîtului familiei. Plecarea ar fi trebuit să fie vineri, deci era cu atît mai dificil. Totuşi, mi-am luat inima-n dinţi şi am negociat:

„- Vezi că plec în weekend”.

„- Unde mai pleci, maimuţoiule?”

„- Nu ştiu, dar plec.”

„- Bine.”

Acest „bine”, spus fără intonaţie, fără flăcări ieşind pe urechi, fără ochi căscaţi cît chepengele m-a convins că am acceptul pentru a-mi mai mişca hoitul pe cărări pietroase. Ne-am apucat de organizare. Cum fiecare participant e mascul alfa, fiecare avea o altă propunere de traseu, argumentîndu-şi opţiunea personală şi contrîndu-i pe ceilalţi. Între Latoriţa, Oslea, Făgăraş şi Parîng a ieşit învingător Parîngul. Traseul presupunea evitarea crestei şi să vedem cît mai multe lacuri.

Ziua 1

Vineri mă sună Pleşcan să-mi spună că ei pleacă din Vîlcea la opt fix. Nici un minut mai mult, niciun minut mai puţin. Întîlnire la Brezoi, cine ajunge primul îi aşteaptă pe ceilalţi. Îl sun şi eu pe Dragoş şi-i zic să plecăm ceva mai devreme, pe la şapte jumate. Nu de altceva, dar ăia aveau de mers vreo treizeci şi cinci de kilometri, iar noi vreo şaptezeci. Cînd ieşeam din Robeşti, mă sună Ionescu să-mi zică că ei abia pleacă, după ce mersesem atît amar de drum cu injectoarele în delir. Am ajuns în Brezoi şi am stat vreo jumătate de oră să-i aştept, mîncînd corcoduşe necoapte împreună cu Dragoş. Apare şi restul haitei: Căpitanul Imprevizibil, Boss, Larisa, Andreia şi Ioneasca. Ioneasca s-a urcat la mine în maşină, manifestîndu-şi guraliv nevoia acută de o bere care-i cureţe pulberile acumulate în beregată. I-am depăşit pe ceilalţi, după care am început să-i dau talpă ca-n raliu, să avem timp să-şi ia ăla rehidratantul mult dorit de la o semibodegă din Voineasa.

În timp ce stăteam afară, în faţa bodegii, ceilalţi trec pe lîngă noi, fără să ne vadă. Plecăm după ei. Mergeam de vreo cîteva minute şi Pleşcan nu se vedea pe nicăieri, mă întrebam unde dracu’ a dispărut aşa de repede. Biciuind cu două mîini mîrţoagele de sub capotă, am ajuns în spatele lui, iar misterul s-a evaporat. Avea viteză constantă, în jur de şaizeci, indiferent de ce era în faţă: serpentine, gropi, întuneric. Mergea ca posedatul. Ne-am oprit în Curmătura Vidruţei pentru o gustărică, era în jur de zece seara. M-a sunat şi nevastă-mea să vadă pe unde sînt. Terminaţii s-au apucat să facă băşcălie şi să vorbească cu voci de femei, în speranţa că voi fi luat la trei păzea de soţie. Fără rezultate, din fericire. Pentru mine, nu pentru ei.

În sfîrşit ajungem şi la intrarea în traseu, la cotul Jieţului. Asta după ce a mai luat un miliard de gropi şi a sărit peste cîteva bucăţi neasfaltate. Iar eu, ca un idiot ce mă aflu, priveam din spate cum îi ţopăia maşina, luînd la rîndu-mi aceleaşi cratere, ignorînd durerea pivoţilor care stăteau în genunchi şi mă rugau cu ochii mari şi înlăcrimaţi s-o las mai moale. La locul de campat, vorba lu’ Amza Pellea: „era o beznăăă, beznă ca-n nuc, auzi?” Punem corturile lîngă o clădire părăginită, facem un foc şi băgăm la maţ. Topim o sticlă de bere, pe care o umplu apoi cu apă din rîu ca pentru niscaiva ceaiuri. Pleşcan ia sticla de pe masă ca să bea şi el un gît de bere. Se arată foarte scîrbit de apa proaspătă şi elaborează o înjurătură zemoasă la adresa boului care a lăsat sticla acolo ca să creadă el că e bere. În fine, cu maţu’ plin şi voie bună după ceai şi alte licori, Pleşcan ia chitara şi ne înmînează nişte texte listate. Atît ne-a trebuit! Am falsat la greu, pînă pe la trei dimineaţa. Dacă era Moculescu de faţă să ne audă, s-ar fi sinucis tăindu-şi venele în timp ce se spînzura în camera de gazare. Oribil.

Ziua 2

S-aude o voce de afară:

„- Hai bă, trezirea! Ce dracu’, e opt fără douăzeci, ne prinde căldura!”

Cam întuneric pentru ora aia, dar na! În vale şi cu copaci împrejur soarele iese mai greu. Mă uit la ceas din greşeală şi văd că abia e şase, ceea ce-mi explica lipsa de lumină şi cancerul de afară. Punem de ceaiuri şi alte chestii. Toţi eram afară, cu excepţia fetelor. Au ieşit şi ele din cort, după ce le-am ameninţat că dacă nu ies în cinci minute mă dezbrac complet şi intru peste ele în saci. Se pare că a funcţionat. Deh, la cît de pocit sînt, nu mă miră. Între timp Ioneasca dispare prin boscheţi. Eu cu Boss ne gîndim că ar fi mişto să bem nişte bere sus, la cort, aşa că luăm cele două sticle de 0,75 rămase şi i le băgăm lu’ Ionescu în rucsac. Boss pretinde că e prea dezechilibrat, aşa că-i vîră şi un bolovan, să-i mai tempereze avîntul.

Plecăm. Traseul urmat era cruce galbenă, cel puţin în prima jumătate de oră. Nici nu ieşisem în golul alpin, cînd traseul suferă o mică modificare de culoare, Pleşcan anunţînd subit că mergem pe urma crucii roşii. Din momentul schimbării traseului nu a durat mai mult de zece minute şi s-a ales praful. Am pierdut marcajul. Metoda verticalizării nu părea să dea rezultate. Am scotocit ceva după marcaj, l-am găsit, l-am mai pierdut de cîteva ori, şi tot aşa pînă cînd am dat de o stînă. Ciobanul era acolo şi ne-a invitat înăuntru, la o porţie de caş. Ne-am luat şi apă, în cămara stînei fiind tras un furtun care aducea apa de la un izvor aflat mai sus. Apa avea şi un alt rol. Curgînd pe şi prin podeaua cămării, temperatura era constantă şi destul de redusă, brînza stînd astfel la rece. În timp ce unii mîncau, Pleşcan discuta despre trasee cu ciobanul. Sfaturile primite de la cioban au fost foarte bune, ulterior fiind ignorate de Pleşcan la mare artă. Rezultatul? La un sfert de oră după ce am plecat de la stînă am pierdut din nou poteca şi-am luat-o aiurea printr-un amestec de ienupăr cu afiniş. Dăm în muchia Mijei, moment în care au început încă o dată parlamentările referitoare la pe unde ar putea fi poteca, unii alegînd varianta către vale şi urcat pe firul apei, alţii cu mersul pe curba de nievl pe unde se vedea o uşoară urmă de potecă, iar alţii, printre care şi eu, susţinînd linia muchiei. Eu cu Boss şi cu Larisa ne băgaserăm la o sesiune de pozat pe un bolovan din împrejurimi, cînd i-am văzut pe ceilalţi luînd-o aiurea pe curba de nivel. Degeaba am urlat la ei că sînt prea jos. Ne-am luat şi noi după ei, ca oile, în loc să-mi ascult instinctul care mă trăgea spre coamă. Altă juma’ de oră prin ienupăr şi afiniş, cînd Pleşcan îşi dă seama că a r fi trebuit să mergem totuşi spre coamă. Şi dă-i la patru labe prin boscheţi, cu trupa împrăştiată peste tot: Pleşcan o luase pe o parte, Ioneasca pe alta, iar noi pe încă una. M-am decis să-mi folosesc propria căpăţînă şi să nu-l mai ascult pe El Capitan Desperado. L-am întrebat doar care ar fi obiectivele, în linii mari, urmînd să-mi fac propria potecă în caz de alte parlamentări inutile.

În sfîrşit scăpăm de panta aia nenorocită şi ajungem în coamă. Facem o pauză pentru o gustare, cu ochii în cresta pe care se perindau grupuri de zeci de oameni. Parcă era bulevard. Pleşcan îi dădea liniştit la deal, neavînd stare şi durîndu-l sub rucsac de noi. Ionescu apare din neant în jnepeni, la vreo zece minute mai sus de locul în care mîncam. Plecăm şi noi, regăsind marcajul. Între timp se adunaseră nişte nori cam sumbri, iar noi eram chiar în muchie. Speram să nu ne prindă ploaia înainte să ajungem la lacuri. După vreo oră de urcuş ajungem în vîrful Mija, observînd lacul omonim. Ceva mai în faţă, pe o şa aflată între două vîrfuri fără nume, ne regrupăm şi mai luăm o pauză de ronţăit. Chiaburul de Ionescu, exploatator al clasei muncitoare şi posesor de multiple proprietăţi, stătea întins în iarbă, cu capul pe rucsac şi fuma liniştit. Pleşcan zice că ar fi mers o bere. A urmat un dialog interesant. Îi replic scurt:

„- Cere-i lu’ Ionescu, că are el două.”

„- De unde dracu’ să am, bă, bere?”

„- Ai în rucsac. Scoate şi tu una s-o bem.”

„- N-am bere, bă!”

„- Hai bă, scoate, nu fii nesimţit!”

„- Dacă mi-aţi băgat berile în rucsac, v-am spart!”

Desface juma de rucsac, fără să le găsească. Îi arăt unde pusesem sticlele, dosite bine între izopren şi rucsac. Una într-o parte şi una în calaltă, să stea rucsacul echilibrat şi să nu-şi dea seama. Ceea ce s-a şi întîmplat, de altfel.

„- Fir-aţi ai dracu’, am cărat un chil jumate de bere pînă aici. Ar trebui să vă pedepsesc şi să nu vă dau să beţi.”

Pleşcan îl invită să mai caute:

„- Vezi mă, ăştia ţi-or fi pus şi bolovani.”

Am rîs de el şi de pietroiul pe care încă nu ştia că-l cară, am golit o sticlă şi am plecat mai departe. Urma o mică custură, apoi o brîniţă şi un platou din care se vedea foarte bine Tăul Îngheţat, remarcînd şi motivul pentru care i se spune aşa. De aici am scrutat muchia Sliveiului, observînd poteca pe care trebuia să ajungem şi luîndu-ne repere. Am început să coborîm prin grohotiş, destul de abrupt, spre lacul Cîrja. Pe coborîre ne-am întîlnit cu un nene care culegea bujori. Ne-am umplut şi noi cîteva buzunare, să avem pentru seară. Ajungem la lacul Cîrja, unde nişte unii tocmai plecau să urce în creastă.

Aici am făcut prima pauză serioasă de masă, discutînd diverse, de la bancuri la educaţie şi la politică. Ne-am mai dat şi noi jos din stratul consistent de sare, constatînd că apa era formidabil de caldă. Am remarcat nişte fiinţe înotătoare ciudate, cu corpul ca un tub acoperit cu cili. Nu ştiu cum se numesc. Grupul se sparge încă o dată. Eu cu Boss şi cu Larisa algem s-o tăiem drept, pe nişte grohotiş similar cu cel de la Călţun, nişte stînci destul de babane şi cu o aderenţă excelentă. Restul lumii a dat un ocol prin dreapta. Ieşim imediat lîngă lacul Slivei, unde a urmat o altă pauză de poze. Contrastînd puternic cu Cîrja, apa din Slivei era rece bocnă, mi-au degerat degetele pe sticlă cînd mi-am luat apă. Boss, Pleşcan şi cu mine am plecat fără rucsaci ceva mai sus, să vedem lacul Verde. Lacurile astea două arată fenomenal. Cît pozam noi şi ne zgîiam la lacul Verde, a început să picure. Ne-am întors la ceilalţi, ploaia începînd de-a binelea. O ploaie din aia rapidă şi rece, cu puţintică grindină. Unii sub pelerine, alţii sub tenda cortului, eu în geacă, fiecare cum îl tăia capul. La ce căldură fusese pînă atunci, răcoreala asta era binevenită. Atîta că stînd vreo jumătate de oră degeaba ne-a luat frigul. Nenorocim butelcuţa cu material distilat lu’ Pleşcan. Ploaia se opreşte, pe mine mă apucă un frig groaznic. Chiar dacă nu trecuse apa prin ea, geaca era îmbibată de apă şi oribil de rece. O iau ceva mai tare în faţă, ignorînd in nou poveţele despre găsitul potecii. Bine am făcut, pentru că am ieşit direct în ea. Oricum, potecă e mult spus, e un grohotiş pe care se vedeau momîi din loc în loc. Ajungem în şaua de pe muchia Sliveiului, pe care o luasem de reper din platoul de lîngă vîrful Mija. Aici poteca a dispărut complet, nu se mai vedea nicio urmă de nimic. Se vedea în schimb lacul Zănoaga Stînii, punctul terminus al zilei. Alte zeci de parlamentări asupra variantelor de coborît. Dragoş susţinea să coborîm pe un horn care părea să dea în poteca de jos, Pleşcan susţinea să urcăm pe muchie şi să mergem pînă dăm de o potecă mai clară, Ionescu zicea să mergem înainte. M-am enervat şi am luat-o singur, de nebun, pe curba de nivel, printre zeci de broaşte şi ienupărul ăla nenorocit care a fost emblema zilei. Eu ca eu, dar fetele erau la pantaloni scurţi, aşa că s-au ales cu un peeling cam extrem.

Alegerea făcută de mine s-a dovedit a fi foarte inspirată. În timp ce ăştia încă mai urcau, eu scăpasem de ienupăr şi ajunsesem într-o căldare micuţă, de unde ochisem un drum care cobora prin grohotiş pe lîngă nişte tufe de jneapăn. Neavînd nimic de făcut, m-am apucat de ronţăit un baton de Snickers şi m-am trezit rîzînd ca prostul de unul singur, în timp ce-mi dădeam seama că Ionescu încă mai cară bolovanul pus de Boss. Tot aşteptînd după restul lumii, m-am apucat să culeg şi nişte cimbrişor, care era din belşug. Apare şi o jumătate din grup: Dragoş, Pleşcan şi Ionescu. După cîteva minute se văd şi Boss cu fetele, dar mult prea sus de locul pe unde coborîrea era mai simplă. Le ies în întîmpinare ca să vadă pe unde e coborîrea şi o întreb pe Larisa dacă mai poate. „Nu prea”, vine răspunsul. Mă ofer să-i iau rucsacul, pînă la locul de pauză, însă mă refuză. Pauză de ronţăieli şi odihnă. Aveam trei ore de somn, mergeam de vreo unşpe ore, eram treji de la şase şi încă nu eram la destinaţie. Eu mă simţeam foarte vioi, nu ştiu de ce. Larisa era frîntă, zicea că nu mai vine cu noi în veci. Boss, ca mine, n-avea nicio treabă, fiind obişnuit cu mersul susţinut. Pleşcan şi Ionescu părăsesc din nou grupul şi o iau înainte, recomandîndu-mi s-o iau pe nu ştiu ce potecă. Îmi sar dracii şi-l înţep:

„- Pleşcane, de cîte ori am pierdut eu poteca azi?”

Noi am mai stat în pauză, ca să-şi mai recapete Larisa suflul. Am zis să ridicăm ancora, că n-am chef să orbecăi după potecă la lumina frontalei. Renunţ la planul iniţial de coborîre, Boss susţinînd că ar fi cîteva săritori. Mergem spre poteca ce cobora din creastă. În curînd eram şi noi lîngă lac, răsuflînd uşuraţi după doisprezece ore de mers. În afară de corturile noastre mai erau încă trei. La propunerea lui Pleşcan de a merge să vedem şi lacul Roşiile, a primit numai bineţe din partea noastră. De altfel, cam toată seara a primit laude şi cuvinte dulci. Am făcut vreo zece oale de ceai, Dragoş dovendindu-se a fi găurit pe undeva. Curgea ceaiul în el ca-n sită. Ionescu a făcut o remarcă destul de cărnoasă la adresa autorului în clipa cînd a descoperit bolovanul ce se odihnea leneş pe funcdul rucsacului, sub sacul de dormit. Cu toate astea, şi-a făcut o poză cu el, să aibe amintire.

S-a înserat şi lumea dispărea încet-încet în corturi. Mai rămăsesem treji doar eu, Larisa şi Ionescu. Ne-am uitat la avioane, stele, sateliţi şi nişte frontale care luminau din creastă şi cărora Ionescu le trimitea semnale prin Morse. Atîta că el nu ştie codul Morse, deci habar nu are ce le-a transmis. Spam, probabil. Larisa plecase şi ea la culcare fiindcă se lăsase frig rău după miezul nopţii. Trecurăm pe antigel. Face nevasta lu’ Ionescu o vişinată de-ţi mîngîie sufletul, deci nu-i de mirare că se evaporase de mult. Ca atare, trecem la descompunerea moleculară a unor licori descîntate la foc mic. Nenorocirăm două jumătăţi de ţuică. Încălziţi şi plictisiţi, am încercat să reluăm sesiunea de karaoke din seara precedentă, constantînd destul de timpuriu că sîntem doi idioţi. Nu mai ţineam mine nici linia melodică şi nici versurile. Oricum nu ne ajuta, pentru că ăla ratează timpii, iar eu falsez crîncen. Dispărem şi noi în corturi, undeva în jur de unu. Abia ce aţipisem cînd Ionescu mişca beţele de la cort simulînd un vînt puternic. Dragoş l-a expediat brutal într-un loc ce nu poate fi reprodus aici. Somn.

Ziua 3

Dimineaţa mă trezesc cu voci în jurul cortului. Desigur, ceasul era opt fără douăzeci. Adică şapte fără ceva. Mi-era mult prea bine şi prea lene să ies din cort. Propunerea din seara anterioară de a vedea Roşiile rămîne validă. La fel şi răspunsurile. Unii s-au băgat la masă, alţii la poze. Căldură mare. Cum ieri mă prăjisem bine de tot, am zis să mă dau şi eu cu nişte cremă, să n-o car degeaba. Nu că mai conta. Între timp, două din corturile care mai erau acolo au început să se strîngă şi au venit să ne salute. Erau tot nişte carpatişiti: micro, mugurel64, siriso21 şi Gabi (nu-i ştiu numele de utilizator). După încă vreo juma’ de oră au plecat şi cei din ultimul cort, doi băieţi şi o fată care şi-a făcut zob genunchiul. Noi, mai puturoşi, am stat pînă pe la zece ca să-l aşteptăm pe, citez din Pleşcan: „un element perturbant iresponsabil, care a pus în pericol integritatea trupei dînd dovadă de o imoralitate crasă şi care a adus prejudicii grave obiectivelor propuse”. Elementul a fost lăsat în spate, împreună cu un cîine de la o stînă de mai jos.

A început coborîrea. Potecă simpatică, printre jnepeni, cu o cascadă meseriaşă undeva în drepata. Ne-am oprit pentru a orienta corneea spre dumneaei. Am stat vreo cîteva minute să ne mai răcorim, pe urmă iar la vale. Ajungem imediat la Refugiul Agăţat, deşi mie mi se pare mai mult cocoţat. Am intrat în el să vedem ce hram poartă. Înăuntru erau doi băieţi care stătuseră peste noapte şi care mîncau. Simpatic refugiul, dar cam paradit. Nişte deştepţi tăiaseră vreo două grinzi ca să le pună pe foc. Plecăm iar, pentru ca mai jos să dăm de altă cascadă, mai mică, dar mult mai frumoasă. Apa curge pe laturile unui bolovan acoperit cu muşchi şi arată ca în poveşti. Îl rog pe Boss să-mi facă încă o poză pe punte cu Larisa, argumentînd vesel că în modul ăsta sigur mă mai lasă nevastă-mea în ture. Boss îmi replică scurt că oricum apărem împreună într-o grămadă de poze, deci divorţul e iminent.

Drumul a continuat fără incidente pînă cînd am dat de forestier. Larisa, care era în faţă, trece razant pe lîngă corpul unei vipere. Aceasta se sperie şi o ia din loc către marginea drumului cu capul uşor ridicat, tăindu-mi calea şi pulsul. Puţin a lipsit să calc pe ea. A intrat în iarbă şi dusă a fost. Larisa mărturiseşte mai jos că e adoua oară cînd trece la milimetru pe lîngă aşa ceva, avînd o experienţă din Cozia, în zona La Lanţuri. Ca nişte bărbaţi adevăraţi ce sîntem, am lăsat fetele să meargă înainte. Pe drum ne-am mai întîlnit cu două persoane, un domn şi o doamnă. Domnul ne părea cunoscut de undeva, dar nu ştiam pe nimeni din zonă, aşa că n-am dat importanţă. Dînsul însă ne întreabă dacă nu cumva am coborît ieri din Mija. Atunci ne-a picat fisa, era chiar cel care culegea bujori.

Încă vreo juma’ de oră de forestier, de simţeam că-mi plesnesc tălpile şi ajungem lîngă maşini. Care se înmulţiseră considerabil. Maşinile, nu tălpile. Era plin de lume venită la cules de muguri de molid. Ne băgăm la masă. Lu’ Ionescu îi fac vînt în Loganu’ lu’ Pleşcan, alegînd să am în maşină o prezenţă mai plăcută, adică pe Larisa. Boss îmi ordonă să-i aduc fata întreagă că altfel dracu’ m-a luat. Cînd eram pe lîngă Vidra îmi aduc aminte de drumul care coboară prin faţa barajului, pe lîngă Balindru. Îi sun pe ăia din faţă să-i întreb dacă ştiu în ce hal e drumul şi dacă merită să cobor pe acolo. N-a răspuns niciunul. Decid să cobor. Proastă alegere. Cu cîteva excepţii, drumul e groaznic. Peisajul, în schimb, e fantastic. Şi cum coboram eu relaxat prin hîrtoape, ca Pleşcan în seara precedentă, deodată mi se opreşte motorul, fără să-mi dau seama. Eram pe coborîre, pun frînă şi văd că maşina nu se opreşte. Începe să miroasă înfiorător a ars. Dau să pornesc motorul, nimic. Niciun sunet de învîrtit, nici clanţ, nici nimic. Linişte deplină. Am apăsat pe frînă de era să ajung cu scaunul în portbagaj ca să reuşesc să mă opresc. Ce-i drept, prin hîrtoape mi se mai aprindea cîte un martor prin bord, dar în final am descoperit şi cauza. Bateria sărise din suportul în care era fixată şi a făcut ditamai scurt-circuitul prin capotă. Cînd mirosea a ars, bateria se sudase de tablă. Noroc cu următoarea hîrtoapă, care a desprins-o. Cînd am văzut cum fumega vaselina pusă pe borne, m-am luat cu mîinile de cap. Eram pe un drum destul de rar circulat şi mai avem de mers pînă în civilizaţie. Nu era locul potrivit pentru aşa ceva. Din fericire, bateria nu a avut nimic. I-am legat o cîrpă în jurul bornei ca să nu mai am parte de surprize şi am dat o cheie. A pornit din prima. Din păcate motorul s-a oprit după vreo cîteva minute, cînd abia dădusem de asfalt. Un senzor nu făcea contact. A trecut vreun sfert de oră trăgînd de diverse fire, tot încercînd să pornesc rabla, pînă cînd, într-un final, a luat-o.

Pleşcan mă sună să mă întrebe pe unde sîntem, că-şi făceau griji. Erau mult mai în faţă, în Malaia, deci a rămas să ne întîlnim la intersecţia cu DN7, unde am ajuns şi noi cu ceva întîrziere. Le-am explicat ce şi cum, am mutat-o pe Larisa în cealaltă maşină şi ne-am luat rămas bun. Eu cu Dragoş am luat drumul Sibiului, pe o căldură care de mi-era drag ca sarea-n ochi. Din Voineasa pînă în Sibiu nu am avut sub 31 de grade. În maşină era saună, aerul fiind condiţionat de poziţia geamului. Ajuns acasă, m-am aruncat direct la duş. Astăzi cred că-mi desfac rucsacul să scot stîrvurile din el. Aseară n-am avut tupeu.

Concluziile turei? Ooo, da, chestii noi. În primul rînd, dacă încă nu era clar, singura chestie previzibilă la Pleşcan e că e imprevizibil şi că traseul se poate schimba în orice clipă. De fapt, cînd menţionează cîte un traseu într-o tură, de obicei acel traseu e cel care va fi ignorat. Tot ce trebuie să ţineţi minte e masivul în care mergeţi, eventual cele învecinate. Eu ştiam de mine că sînt bădăran, dar am mai aflat şi că sînt curios pînă la limita prostiei, trecînd tot mai des înspre cea de-a doua parte. Dragoş poate dormi în orice condiţii şi în orice moment. Zici că e un robot pe care-l scoţi din priză, aşa adoarme. Tot respectul pentru Andreia şi Larisa, care ne-au suportat dejecţiile verbale şi detonaţia intestinală a iresponsabilului de Ionescu, declanşată într-o pauză de masă. Boss are remarcabila abilitate de a ignora tot ce-l înconjoară, dacă-şi pune mintea să facă asta. Clam şi relaxat, pînă-l scoate din sărite Ionescu.

Cam asta fu, pe data viitoare.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s