Retezat din scurt

Eheee! De cînd pîndeam eu timp liber să merg în Retezat… Cît timp am stat să studiez trasee şi să caut un timp propice pentru tură! Noroc cu concediul, lăsasem ultimele trei zile special pentru nenea ăsta colorat şi contrastant (din auzite). Lansez mailu’ de rigoare, acu’ vreo lună. Doritori gîrlă, însă cumva reuşesc să fiu mitocan şi să jignesc grav cîţiva prieteni din cauza unei glume extrem de proaste. Aşadar, traseul:

Ziua 1: Cabana Pietrile – Lacul Bucura (bandă albastră)

Ziua 2: Retur pe unde (punct roşu, pe retină, de la mers)

Ei, draci! Cînd, vreodată, am respectat traseul propus? Deşi iniţial fuseseră mulţi doritori, au renunţat toţi, unul cîte unul. M-am trezit lăsat de izbelişte, singur cuc, cu doar o zi înaintea turei. Ce să fac? Cu moralul la nivelul de trai al cîrtiţei, caut o soluţie. Nu prea-mi vine mie să mă bag în ture pe carpati.org pentru că par a fi foarte puţine persoane pe placul meu sau cărora să le fiu pe plac, însă din lipsă de alte soluţii, ce să fac? Hai totuşi să caut pe la ture, să văd ce e pe acolo. Găsesc, din întîmplare, o tură a cuiva care dorise să vină în tura pusă de mine pe Cozia. Tură închisă, evident. Storc o ceaşcă de nesimţire din mine şi încerc marea cu deştiu’: poa’ să vină şi io? Total neaşteptat, primesc acceptul. Citisem descrierea, sperînd din tot sufletul să nu fiu o povară pentru echipă, avînd în vedere traseele propuse:

Ziua 1: Plaiu’ Foii – Valea Vlăduşca – Canionul lui Anghelide – Brîul de mijloc – Lanţuri – Plaiu’ Foii

Ziua 2: Plaiu’ Foii – Refugiul Şpîrlea – Padina Lăncii – Poiana Închisă – Marele Grohotiş – Muchia Tămăşel – Plaiu’ Foii

Tura: http://www.carpati.org/planificator_ture/descoperind_abruptul_vestic_al_craiului/2288/

Presupun că e evident pentru toată lumea că traseele au fost respectate pînă la ultima virgulă şi că sînt în Retezat. Da, da! În planul retezat de circumstanţe. Lăsînd gluma în partea stîngă, ambele sînt în Piatra Craiului, ambele sînt nemarcate, ambele cotate 1A, în ambele trebuie să mergi cu cineva care a mai fost şi ambele necesită echipament de alpinism pe unele porţiuni (casca e indispensabilă, în special dacă dedex se află în faţă). De altfel, nu voi descrie deloc intrările şi ieşirile din traseu, pentru că nu mai ţin minte toate detaliile. În orice caz, cei care merg pe acolo (şi nu numai pe acolo) sînt responsabili pentru riscurile care şi le asumă.

Vine şi ziua de vineri, în care urma să plecăm pe la şapte seara, că dedex avea de săpat prin casă cu tîrnăcopul. Sau ceva similar. Cumva termină mai devreme, aşa că la şase o roim din Sibiu. Drum liber, relaxat, era să intre unul în mine, era să-l calce trenul, am făcut slalom printre vaci, am luat un nor de praf către Plaiul Foii, am stîrnit un nor de praf pe aceeaşi direcţie (constatînd că se poate merge cu 80km/h pe macadam) şi gata. Iote-ne ajunşi. Am campat într-o curte, pînă în cabana purtătoare de nume identic cu puntul de start şi de finiş. 10 lei cortul pe noapte, maşina n-a costat şi n-am stat cu gîndul că rămînem fără chestii din cort sau fără cort cu totul. Pe la zece şi ceva a ajuns şi Petru. Nănică, noapte destul de liniştită.

Ziua 1

Ne adunăm toţi în faţa cabanei, facem cunoştinţă şi-i dăm la deal. Aşa de bine am făcut cunoştinţă că nu-i mai reţin decît următorii, în ordinea apariţiei: Iuliana (iulianasb), Dragoş (dedex), Petru (petreu), Tipul-din-Braşov-care-stă-serios, Cristi (cristiancombei), Ionuţ (johnny_g), Ştefan (ştefan123) şi Radu-care-stă-în-Cluj. Am o memorie groaznică atunci cînd e vorba de ţinut minte numele persoanelor. În două maşini, pînă la barieră, doleanţă ecsprimată clar de organizatoarea noastră. Trap la deal, la un moment virăm într-o parte p-o vale, grohotiş la greu, urcăm pe el şi ajungem în poteca ce dădea în Canionul lui Anghelide. De aici începea distracţia pentru unii şi izmene umede pentru mine. Cel puţin aşa presupuneam. Traseul e atît de frumos şi de spectaculos încît n-am ţinut minte prea multe detalii, preocupat fiind să mă zgîiesc în toate părţile şi mă mă mir ca un pici. Mă aşteptam să-mi fie o tîrşală de zile mari, avînd în vedere hăurile pe care le văzusem de jos şi care acum erau sub mine. De unde! Potecă lată ca pe bulevard, urcuşuri cu prize mari şi din belşug, spintecături prin piatră, flori de colţ… Sublim, ce să mai. Neobişnuit, în tura asta am vorbit destul de puţin, poate şi din cauză că mergeam cu oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea. Nu ştiam dacă ţin la miştocăreală şi parcă nici nu aveam chef.

Dar deviez de la potecă. Mă aşteptam să fie mult mai dificil, dar cred că au fost doar două porţiuni în care am fost mai atent decît de obicei. Şi alea, nişte apropieri de hău. În rest, formidabil. Probabil că la coborîre e mai complicat. Poteca e marcată cu momîi şi pe alocuri cu cruce verde, destul ştearsă. Două porţiuni mi-au plăcut foarte mult: Canionul lui Anghelide şi ultima porţiune, care iese la lanţuri, în traseul marcat. Iuliana ne-a faultat, spunînd că sîntem nişte insensibili şi că trecem pe lîngă florile de colţ fără să le vedem. Eu am argumentat că, bărbaţi fiind, ne uităm mai mult după capre. Cu toate astea, dragă Iuliana, să ştii că insensibilu’ de mine a făcut poze la florile de colţ, la o garofiţă şi la un mac galben (ştiu că e mac de la meetthesun) pe lîngă care voi aţi trecut vîrtej. Bine? Alte detalii nu pot da, decît că există două locuri de cort pe traseu şi că Radu-care-stă-în-Cluj împreună cu Tipul-din-Braşov-care-stă-serios au decis la un moment dat că e cazul să se întîmple momentul democratic. Pleacă amîndoi în sus să caute Scocul Bun, descris de mugurel.ilie şi să încerce să iasă în creastă.

Ajunşi la lanţuri pe la trei şi ceva, mai devreme decît era preconizat, se propune varianta continuării pe traseul Umerilor, versiune rapid abandonată. Ştefan avea probleme cu un genunchi, plus că nu ştia nimeni exact pe unde e intrarea. Şefa decide să mergem în jos pe marcaj şi să ne întoarcem. Ne întîlnim pe coborîre cu un american care venea din Bran şi care intenţiona să meargă în continuare pînă la Bîlea. Omul a fost extrem de receptiv la sfaturile noastre şi a renunţat la beţele cu care mai mult se chinuia pe coborîre. Dacă era vreun român, probabil ne luam vreo cîteva înjurături. După vreo douăzeci de minute de coborît, eu şi Cristi constatăm că sîntem mult prea odihniţi ca să ne întoarcem. Democraţia izbeşte din nou. Cu acceptul Şefei („bă, dacă plecaţi, nu mai faceţi parte din grup”) o luăm d-a-ndărătelea spre creastă, să facem Nordica. Calculăm noi vreo şase ore pînă jos, deci pe la zece trebuia să fim la maşini. Cinci minute mai sus ne întîlnim cu cei doi exploratori. Nu găsiseră ieşirea, ci dăduseră în Brîul de sus şi apoi tot în traseu. Le zicem că ceilalţi au plecat către vale.

Nu mai urcăm mult şi mi se pare că aud o voce din partea nordică, cumva sub mine. Nu văzusem pe nimeni în urma noastră, dar decid să cobor puţin. Mai aud vocea o dată. Fluier, nimic. Am crezut că doar mi s-a părut, deci am continuat să urc. Pe la patru eram sus, la ieşirea de la lanţuri. Lume buluc, plin de grupuri, se cobora la greu pe partea sudică, pe toate potecile. În şaua respectivă era un grup de cîteva persoane, apoi a mai apărut un tip care i-a luat pe ceilalţi la ocărît:

– Bă, sînteţi nişte bulangii. Strig ca prostu’ după voi.

– Da’ nu te-am auzit.

– Ăştia cum m-au auzit?

Ăştia fiind eu. Dau să intru în vorbă, să mai calmez spiritele.

– Aţi strigat mai jos?

– Da.

– Chiar am coborît spre dreapta dar nu se vedea nimeni.

– Păi eram în dreapta.

– Nu, în dreapta cum cobori.

– Nu, din stînga cum cobori.

Eu auzisem vocea din partea nordică, dar acum mi-era clar că era o reflexie pe pereţii stîncoşi. Bun de ţinut minte, sunetul e înşelător şi poate veni exact din direcţia opusă.

O luăm din loc după pauza de ciocolată, mergînd relaxaţi pe creastă, deşi mult mai repede ca alţii. Am mai povestit, ne-am uitat la abrupturi minunîndu-ne de pereţii impunători… În fine, m-am mirat că nu era aşa de cumplită creasta precum îmi fusese descrisă de unul-altul. Într-o oră jumătate eram la refugiul de la Ascuţit. Altă pauză de benoclat, o luăm la vale prin jnepeniş, pe triunghi albastru. Pînă la refugiul Diana am mai depăşit vreo trei sau patru grupuri, deşi nu mi se părea deloc că mergem repede. La refugiu mi-am dat seama că avem prea multă apă la noi şi că n-are rost s-o mai cărăm la vale. Am donat-o celor care erau pe acolo, primind mulţumiri.

Iar la vale, am mai depăşit o mulţime de oameni, inclusiv la tălpi de doi milimetri. Pe la opt jumate eram la cabană, înveliţi într-un strat protector de praf. Sau să-i spun crustă? Îi găsim pe ceilalţi instalaţi confortabil la o bere şi o fiertură de stomac de rumegătoare. Încep s-o ard în Banderas cu ce cărţi merită citite şi ce filme ar merita să vedem, la care Ştefan îmi dă o lecţie de cultură de-mi venea să mă bag sub masă de ruşine. Am lacune babane. Aflăm şi că ajunseseră nu cu mult înaintea noastră. Bere, discuţii, cort, somn.

Ziua 2

Sau aproape somn. După o noapte în care am avut cele mai adînci şi mai zemoase sentimente de dragoste faţă de nuntaşii care-l boceau pe proaspătul nenorocit, ies rupt de somn din cort pe la şapte jumate. Cu o zi în urmă ieşeam cu o oră mai devreme, după ce mă mai foisem prin cort. Bine măcar că n-au băgat manele. Şefa încearcă să ne dea trezirea similar cu modul în care simulam noi vîntul în dimineaţa precedentă, cu dezavantajul că noi eram deja treji. Păpică, apoi dunga la cabană, să-i luăm pe ceilalţi. Rămînem doar şase: Şefa, Dragoş, Petru, Cristi, Ionuş şi eu. Ştefan avea genunchiul prea demolat ca să meargă, aşa că decisese să rămînă la cabană.

Potecă plicticoasă prin pădure şi prin praf. Pe o căldură de mieunau broaştele ieşim la refugiul Şpîrlea. Aici domnea ditamai focul. Ceva lume prin jur, ronţăim o bomboană şi plecăm. Intrăm într-o pădure mai stîncoasă şi cu mai multă răcoare. Eu eram lac de multă vreme, cred că în loc de glande sudoripare am vezici şi invers. Mai pedalăm ceva pe potecă, pierdem cumva marcajul, trecem peste cîteva bucăţi cu rulmenţi şi dăm de Padina Lăncii. Punem căştile, de aici nu mai e joacă. De jos mi se părea… cum să zic? Fioroasă. Trecem o săritoare care pînă şi mie mi s-a părut simplă. Se poate şi ocoli prin dreapta, dar e păcat. Deasupra găsim şi un piton ţeapăn pentru rapel. O fleică de calcar despică valea în două bucăţi. Noi o luăm la dreapta. Urmează încă o săritoare, ceva mai înaltă. Suficient de înaltă cît să tencuiesc izmenele în caz de. N-a fost cazul, deşi cu anumite părţi anatomice puteam desfileta şuruburi gripate. Aici mi-am luat şi prima piatră în cască. Mai sus, încă o săritoare, cu un bolovan de vreo juma de metru, înţepenit între pereţi. De ăsta trebuia să mă ţin ca să ajung deasupra lui. Mai strîng o dată din… dinţi, scăpînd şi de asta. Le zic ăstora că nu sînt întregi la cap, uitîndu-mă pe unde merg, dîndu-mi seama în clipa următoare că eu sînt şi mai terminat, avînd în vedere vasta mea experienţă în domeniu.

Urmeazeă „Săritoarea Aia”, de care îi era frică Şefei. Mă rog, nu frică, doar că avea nevoie de ajutor. Nu foarte înaltă, dar surplombată şi destul de largă pentru ramonaj (sau cum i-o fi zicînd). Rucsacii au fost traşi sus cu cordelina, Şefa şi eu urmînd să fim asiguraţi tot cu ea. Cu cordelina. Nu a fost nevoie. Ajutorul a venit din partea lui Cristi şi a lui Petru, ambii foarte buni profesori. După ce ne-au explicat „ţine-te cu mîna aşa”, ” fă balans pe piciorul ăla”, „ai o priză la cinci centimetri mai la dreapta” şi alte din astea, căţăratul a devenit dintr-o dată simplu. Tocmai îmi puneam hamul, preventiv, cînd de sus a pornit o adevărată avalanşă de pietre. M-am băgat cu spatele în surplombă, admirînd duşul de roci care plecase spre Şefa, lipită de perete. Norocul ei că e ca o aşchie. Cumva reuşesc să trec singur, atent fiind la indicaţiile date de de Zee Germans.

Încă o săritoare mai sus, în care mă atîrn cu hamul de cablul cu care era dotată, aşteptînd să pot urca. Lumea rîde de mine că am venit la via ferrata. Leneş cum sînt, am urcat liber pînă la al doilea piton de care statea cablul prins, apoi ţinîndu-mă de cablu. Încă puţin şi ajungem în Poiana Închisă. Făcuserăm o oră de jos, de la baza văii. Mai sus de noi erau trei persoane, care ne depăşiseră la urcuşul spre refugiu şi cu care aveam să ne vedem seara. Descoperim şi izvorul. Nu curgea, dar avea suficientă apă adunată. Aveam destulă la noi, aşa că n-am atentat. O capră păştea lîngă grupul de sus, imperturbabilă. A dat ocol grupului şi a venit pînă aproape de potecă. M-am dus pînă pe la vreo şapte-opt metri de ea, a stat la poză şi şi-a văzut de păscut, plimbîndu-se liniştită pe lîngă noi. Avem parte de o surpriză plăcută, din creastă coborînd Radu-care-stă-în-Cluj. Grupul celălat a urcat în creastă. Din vale mai venea un grup de şase persoane, unul urcînd la noi să ne întrebe dacă ştim cum se urcă în creastă. Li s-a arătat în mare pe unde trebuie să ajungă, după care ne-am văzut fiecare de drum.

Pauza de masă e gata, o ridicăm pe Şefa cu greu din pauza prelungită de fotosinteză şi plecăm pe o potecă ce mi se părea de-a dreptul nebunească. Totuşi, de aproape parcă nu mai era aşa de rea. Cred că e o caracteristică a Pietrei Craiului: ce pare abordabil de la distanţă e probabil dificil sau imposibil, ce pare dificil e posibil să fie simplu. Dăm în Marele Grohotiş, pentru care am aceleaşi sentimente de dragoste ca şi pentru nuntaşii din noapte. În ăsta bocancul drept a suferit o schimbare de brand, devenind Carpa în urma dispariţiei unui „S” printre bolovani. Săracii, niciodată nu au fost aşa de abuzaţi ca acum. Exceptînd turele în care am mers cu colţari. Şi cea în care era să se topească la foc. Şi cea în care… Bă, de fapt ăştia chiar ţin la tăvăleală!

Returul va fi făcut pe Muchia Tămaşului (bandă roşie, apoi triunghi). Coborîm pe muchia defrişată pe o parte, remarcînd că s-a tăiat pînă la limita parcului. Ieşim într-o poienişă mică, mai ronţăim cîte o dulcegărie şi după cîteva minute dăm de zmeură. Ieşim în muchia cu defrişarea, unde copacii lipsă cedaseră locul unor tufe de zmeuriş. La timpul trecut pe marcaj mai adăugaţi minim o oră. O s-o petreceţi păscînd prin tufe şi sărind peste căzături. Încă o secţiune prin pădure şi ajungem în Poiana Tămăşel. De aici drumul se ramifică spre Valea Dîmboviţei, Făgăraş, Iezer-Păpuşa şi Plaiul Foii. Intrăm în pădure ca să constatăm că nu e nici fărîmă de marcaj. Normal, era la vreo cincizeci de metri mai sus de noi. Eram pe specialitatea mea de teren. Mergem, mergem, ne iese un izvor în cale, să mai cură din carcasa salină ce mă învăluia. Pornim din nou, încă o dată şi iarăşi, pe o potecă plată şi enervantă, fără pic de înclinaţie. Inspirat, îmi luasem cu mine adidaşii. Avînd în vedere febra care mă bîntuia din cauza zilei precedente în care mersesem fără beţe toată nordica plus coborîrea, nu simţeam nici nevoia de băşici în tălpi. Dau jos bocancii. Mamăăăă! Parcă mergeam desculţ, aşa de uşoare îmi erau picioarele. Parcă-mi luase cineva usturimea cu mîna, nu mai simţeam nimic.

Îi ajung pe ceilalţi, proptiţi relaxat în nişte tufe de mure. Pierdem marcajul într-o curbă. Presupun corect că marcajul e pe poteca ce cobora în pădure. Strig la restul. Grupul suferise iarăşi un moment democratic, Petru, Cristi şi Radu-care-stă-în-Cluj ducîndu-se vijelios în faţă. Dăm – în sfîrşit! – în poiana de lîngă barieră, unde lăsasem maşinile. Petru şi Cristi plecaseră deja. Ne reîntîlnim cu grupul care fusese sub noi în Poiana Închisă, schimbăm cîteva impresii şi o tăiem spre cabană. Ionuţ debarchează, urmînd să ne reîntîlnim după ce ne strîngeam corturile. Cînd ne-am întors, Ştefan, Cristi, Ionuţ şi Radu-care-stă-în-Cluj plecaseră deja. Ne-a părut rău că n-am apucat să ne luăm rămas bun, dar e de înţeles, sînt convins că lui Ştefan i se luase după zece ore în care ne aşteptase să venim. Am mai stat la o bere, un suc şi o ciorbă, l-am salutat pe Petru şi am luat-o din loc. În mod sigur am uitat multe chestii, deci pe data viitoare.

P.S. Trebuie să zic ceva şi despre drumul de întoarcere, pentru că mi-am făcut un car de draci. Am condus cam cu aceeaşi viteză ca la dus, afumînd vreo cîteva maşini. Pentru asta am plătit preţul sutelor de faruri care-mi băteau în ochi. Pe şoselele României există mai mulţi tîmpiţi decît vă puteţi imagina. Nouă din zece maşini au farurile reglate spre ceruri, dacă nu mai bine. Din procentele rămase mai sînt tîmpiţii care merg cu faza lungă la nesimţire, indiferent dacă din faţă sau din spate. Un alt procent din cei rămaşi circulă cu farurile de ceaţă şi se supără cînd treci pe faza lungă, miraţi că nu-i vezi. Rămîn cîteva maşini care circulă regulamentar. Adică cu 40-50km/h pe drum european şi care o calcă atunci cînd încerci să-i depăşeşti. Concluzia: vrei să ajungi întreg şi relaxat la destinaţie? Mergi dimineaţa, cînd dobitocii încă mai dorm.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s