Întîlnirea

Sifonar cronic cum sînt cunoscut printre anumite cercuri de interese mai vagi sau mai concrete, aş vrea să doresc intenţionarea unei umile încercări de tentativă a descrierii evenimentelor petrecute în uichendu’ răposat. Vă băgai în ceaţă cu exprimarea? Hm. Înseamnă că încă se mai resimt efectele întîlnirii membrilor carpati.org de ieri şi alaltăieri. Detaliile vor curge mai jos.

Ziua 1.

Traseu: Cîineni – Valea Satului – Stîna Ciungi – Muntele Coţii – Şaua Apa Cumpănită – Cabana Suru

Timp: circa 8 ore

Marcaj: nu vă pierdeţi timpul căutîndu-l

Nume de cod: „Amînata”

Înscrierea pe lista de participanţi la întîlnire a fost urmată de plănuirea atentă a traseului de către domn’ locotenent Pleşcan, traseul fiind propus de prin primăvară şi suferind numeroase amînări. Urma să fie prima tură după foarte mult timp în care nu mai mergeam cu maşina, ci cu trenul. Trece cu greu o noapte cam nedormită, graţie unei cafele băute în ziua precedentă (care ar fi trezit la viaţă şi un cadavru putrezit). Pe la unu vînam ţînţari cu şlapu’. La trei mă trezisem din nou şi-mi citeam mailurile, de plictiseală. Învelesc duios corneea-n pleoape, trimiţîndu-le-n năluciri preţ de încă vreo două ore. Mă echipez şi-n ultima clipă decid să iau bocancii de iarnă. Lipa-lipa, îmi tîram epava spre gară cu o deosebită cantitate de lene. Iau beletu’ şi după vreo oră debarc în Cîineni. Îl întreb pe Tilică ăla care face cu grebla spre locomotive la ce ore mai am trenuri spre Sibiu. Îmi zice cu ceva precipitaţii că am imediat, în vreo juma’ de oră. După vreo două secunde în care are timp să-şi dea seama că e iremediabil bou (abia ce coborîsem din tren), îmi spune şi orele de după-masă, făcînd simultan două eforturi, de gîndire şi de exprimare. Aveam trenuri la cinci, şase şi opt. Mă aşez pe bancă şi-mi pierd timpul cu două javre indigene, în aşteptarea cetei obişnuite: Pleşcan, Ioneasca şi Boss.

Apare limuzina găunoasă în care călătoreau burghezii, moment în care apare o surpriză de luc, atît eu cît şi Pleşcan fiind bărboşi. Plecăm spre monumentul generalului Praporgescu, unde ne aşteptau ceilalţi. Tilică mă salută  cînd trecem pe lîngă el, prilej pentru Ionescu să rînjească („bă, Raţă, ce te ştiu ăştia p-aici”). La monument ne întîlnim cu restul participanţilor: Bogdan, Casian şi Cristi din Prazburg city (capitala Praziliei), Dragoş, Jacky şi Ştefan din Bucale (capitala a orice). Dăm mîini, ne prezentăm, aruncăm rucsacii peste umeri şi pornim vijelios pe lîngă case. Drumul e plin de nămol, iar noi băgam la trap ca apucaţii, schimbînd impresii şi expresii. Unele mai cunoscute, altele mai inedite, dar care nu pot fi reproduse în mare parte.

Trecem peste cinci podeţe însirate pe drum, iar la vreo sută de metri după ultimul o luăm la drepta şi urcăm în serpentine spre stîna Ciungi. Urcuşul prin pădurea asta mi-a adus aminte de cel din Valea Repedea către stînele din Tîrnov. De asemenea, am putut să constat nefericita alegere a mergătorilor care lucrau din greu în producerea unei băşici suculente. Dăm de stînă, iar zona se deshide dintr-o dată, oferind o splendoare de peisaj. Crestele ninse ale Făgăraşilor împreună cu pădurea de foioase în care ne aflam formau o panoramă extraordinară. Mai tragem o pauză de ronţăială. Eu mă învîrt prin zonă, căutînd un posibil izvor, însă fără rezultat. Ce-i drept, nici n-am căutat cu prea multă îndîrjire.

Gata pauza. Poteca devine un drum lat şi proaspăt excavat, în viitorul destul de apropiat întrevăzîndu-se un nou parchet în lucru. Urcuşul e domol, mai prin luminişuri, mai prin pădure. Dăm de o stînă părăsită, facem o pauză, mai mergem puţin, facem încă una… În cîteva sute de metri făcuserăm vreo trei. Intrăm iarăşi în pădure, unde pe drumul proaspăt excavat îmi cad ochii pe un tub de cartuş. Ceilalţi depistează încă două, dintre care unul explodat în formă de floare. Pe unul cel explodat se mai vede scrisul ştanţat, dar celelalte două sînt marcate PAM M93 din 1913 şi K&C din 1905 (Keller & co). Toate tuburile sînt de calibru 6,5x53R, produse în Austria pentru puştile M1893. Istoria acestor puşti e interesantă. Au fost fabricate în Austria pentru România, iar unele au fost capturate de trupele austriece. Pur întîmplător, deţin o baionetă de la exact acelaşi model de puşcă. A urmat o bună bucată de drum în care Pleşcan vedea numai tuburi, tranşee, obuze şi cuiburi de mitralieră. La un moment dat discuţiile deviaseră într-un asemenea hal, încît ne gîndeam cam cum ar arăta un pandativ din obuz de mortier de 250, făcînd legătura cu crucile de neam prost atîrnate de cefele unor conaţionali.

După încă ceva drum ieşim din pădure şi ieşim în plaiul alpin. Aici se vedeau într-adevăr tranşee, posturi de tragere şi urme ale loviturilor de tun. Vreme superbă, un soare strălucitor şi un aer curat, cu parfum de zăpadă proaspătă. Am realizat fie că ştiriştii noştri fie sînt retardaţi cînd anunţă prima zăpadă din an în septembrie, fie că anul meteorologic începe din iulie şi noi încă nu ştim acest detaliu insignifiant. Zăpada era mică, 10-15 centimetri cel mult şi era la fix, că nu mai aveam nici coajă de apă în sticlă. Ajungem în şaua Apa Cumpănită, dîndu-mi seama de eroarea de toponime de care sufeream. Foarte multă vreme, nu ştiu de ce, aveam impresia că şaua respectivă e între Chica Fedeleşului şi Tătaru. Fiindu-mi lămurit acest aspect şi ronţăind la merişoarele care se găseau din plin, am continuat pînă am început să coborîm pe Culmea Moaşei spre cabană. O coborîre enervantă, destul de abruptă şi plină de zăpadă fleşcăită.  Mi-am luat o aterizare forţată, punînd frînă în noroi cu genuchiul stîng. Acum îmi dau seama şi de ce mă durea a doua zi. Vedem poiana cu cabana, remarcînd numărul suspect de mic de corturi. Era cinci şi ceva. Presimţirile că nu avusese loc niciun concurs aveau să se adeverească.

Ajungem, în sfîrşit. Fotonii care se deplasau pe axa văzului sînt perturbaţi de 85 de kile de plăcere pură. De munte, desigur. Kilele respective sprijineau un stîlp. Era dragois, care-şi crăpa tălpile împingîndu-le relaxat în planetă. M-am apucat să salut toată lumea care bîntuia pe acolo, inclusiv pe cei care nu aveau absolut nicio treabă cu întîlnirea. O să fiu bătut cu salcia şi aruncat în străfundurile iadului, dar nu-i mai reţin decît pe următorii: radmar, nucu1963, multi, alex_sandrin, vali_mester, iar mai apoi dedex, senty şi costel2007. Asta, reţin foarte greu numele, iar cu cei de mai sus am schimbat mai mult de două vorbe. De altfel, cred că le-am făcut tuturor capul calendar în seara respectivă, dîndu-le astfel ocazia de a constata cît sînt de spurcat la gură.

După cunoştinţă, eu şi ceata ne-am băgat la o păpică mai serioasă. Unii chiar foarte serioasă. Bogdan şi-a tras o omletă six-pack, adică şase ouă din cele douăsprezece aduse, plus brînză, plus nişte cîrnăciori. Restul lumii se apucase de strîns lemne pentru focul de tabără. Nu mai ştiu cine se apucase să taie un trunchi ceva mai gros cu o secure. I-am zis să nu se mai chinuie, pentru că va fi tăiat cu drujba oricum. Mi-a răspuns că voia să fie mai ecologist. N-am putut să ratez prilejul de a face prima remarcă de mojic, argumentînd că dacă era ecologist nu mai dădea foc la pădure şi făcea focul de tabără la primus. Care eşti, mă? Sper că n-ai pus la suflet.

Îmi sucesc hoitul spre cabană, cu intenţia mai mult sau mai puţin evidentă de a scutura o cutie de bere în gîlci. Surprinderea mă ia prin încercuire şi-mi arde o zmetie peste ochi. Din buzunar îmi evadase un aviator. Coordonatele locului de dispariţie se aflau într-un punct din spaţiu şi timp necunoscut mie. Pierdusem o cinzeacă. Probabil că va mulţumi un cioban sau vreun braconier care va avea fericita întîlnire. Asta e, torn berea pe gît să-mi mai înec amarul. Abuzăm fizic şi ţuica lu’ Boss, prilej pentru dodo79 să constate că are vreo doişpe grade, iar pentru Bogdan să ofere explicaţii. Pe scurt, olteanul funcţionează pe bază de ţuică şi bea ca înecatul. Dacă ţuica e prea tare, olteanul moare.

Din creastă apar dedex, costel2007 şi senty, care scoate recipientul cu clorură ferică. Hidrocarbura respectivă a început un proces de fisiune la rece în urma căruia a rezultat o amestecare a gîndurilor şi care mi-a adus grave prejudicii ultimei fărămiţe de conştiinţă. Strînşi în jurul mesei am început prezentările oficiale, fiecare expunînd pe scurt ceva despre propria persoană. Asta pînă mi-a venit rîndul şi mi-am descleştat fălcile. Cred că m-a oprit cineva, altfel vorbeam pînă dimineaţa. Ajungînd la subiectul fierbinte al serii (rubrica de sugestii şi reclamaţii), am turuit vrute şi nevrute, probabil spre disperarea multora. Nu e vorba că aveam doar plîngeri, dar ideea de bază e că pentru a evolua e nevoie de critici constructive şi – mai ales – de propuneri de rezolvări. A rezultat un listoi destul de baban, pe care nu cred că apar şi punctele bune ale portalului carpati.org. Iar acestea nu sînt deloc puţine, cred că le-am formulat destul de clar.

După foc, retragerea în cabană la test. Mă cam ameţiseră cocteilurile de afară, stînd mărturie scrisu-mi de alienat de pe foaia cu răspunsuri, împreună cu multiplele erori. Gata testul, se premiază participanţii, înapoi la foc, unde unii se apucă de cîntat, iar alţii de falsat. Ca fapt divers, multi are o voce cu un timbru bogat şi cîntă foarte bine. Tot căutînd texte pe google ca să pot falsa pe ceva, mă plesneşte o limbă de ceas peste ochi, indicînd trecerea miezului nopţii. Fîl-fîl, m-am fofilat la cort şi nani.

Ziua 2.

Traseu: Cabana Suru – Muchia Moaşa – Şaua Apa Cumpănită – Pasul Prislop – Muntele Zănoaga – Curmătura – Cîineni

Timp: aproape 9 ore

Marcaj: da’ ce, bă, poteca nu vă ajunge?

Nume de cod: „suspinul tălpilor”

Am dormit relativ bine, cu excepţia unei treziri bruşte la cinci dimineaţa, ţeapăn de frig. Alcoolul din seara precedentă combinat cu sacul de vară de confort la +8 celsiuşi au reprezentat un alt set de alegeri nefericite. După ce mi-am şi închis fermoarul la sac m-am mai sucit vreo juma’ de oră şi am adormit buştean pînă la şapte, cînd au sunat alarmele de la telefoane, puse în scopul evident de a mă trezi. Pentru prima dată în viaţa lor, au făcut-o extrem de eficient. Am sărit ca ars încercînd să scot mîinile prin sac. Cu ajutorul lu’ Pleşcan am reuşit să le vin de hac. Ies din cort şi mă duc să-mi trag păpica şi ceaiul de dimineaţă. După cîteva minute apare şi Pleşcan. Remarcă amîndoi cum Mariuşii îşi uitaseră cuiele de la cort pe masă şi stăteau cu cortul peste ei şi beţele puse de decor. S-au trezit oarecum cu capsa pusă, blestemînd de mama focului, spre deliciul spectatorilor. Între timp Bogdan pune a doua omletă six-pack la făcut, spre căscarea ochilor noştri şi (probabil) pofta vreunuia. Băgăm la maţ, stăm de poveşti, poze de grup, iar apoi ne luăm rămas bun şi o tăiem spre creastă. Aveam mai bine de o oră de întîrziere faţă de ce-mi propusesem eu pentru a putea prinde trenul de cinci.

Am început să urc domol, lăsînd posedaţii să meargă în faţă. Resimţeam nişte dureri neplăcute pe exteriorul genunchiului stîng, uitînd complet că în ziua precedentă pusesem o frînă cu ajutorul lui. Am lăsat-o mai domol, ajungînd în scurt timp ultimul. Cum genunchiul nu era suficient, parcă simţeam ceva neplăcut şi la tălpi, însă puteau fi ignorate. Mai păşteam din merişoare, mai cu o pauză, mai un pas, mai un ochi la marea de nori care se vedea în zare, mă simţeam ca aborigenii locali care asistau păscutul behăitoarelor. Cîţiva din grup luaseră o pauză ceva mai sus. Am continuat împreună pînă la intersecţia de trasee (TA+BR), unde i-am cerut lui Boss una din genunchiere. Pauză lungă, că apa luată de la cabană dispăruse de mult. Se pusese zăpada la topit. Am împărţit hîrtia de fax cu radmar, în eventualitatea unei opriri forţate, termen cunoscut sub denimirea de shit-stop. Mi-am pus respectiva faşă peste cangea deteriorată (care faşă încă e la mine, Boss, apropo), ne-am luat rămas bun de la cei care urmau să plece spre Suru şi ne-am văzut de coborîrea noastră.

Mi-am adunat zăpadă în bidon, ca să am apă pe drum. Se topea la fix, cînd simţeam nevoia să beau, aveam exact cîtă îmi trebuia să scap de sete. Pînă în Apa Cumpănită Pleşcan şi Jacky comentau poziţiile de tragere şi povesteau detalii despre război. Mi-ar fi plăcut ca la şcoală să-mi fost prezentată istoria în acelaşi mod. Evident, s-a întîmplat momentul democratic. De aici înainte am mers tot în grupuleţe, sparţi ca schijele de grenadă. Ştefan şi Dragoş au plecat pe traseul de creastă (cel corect, dar plictisitor), în timp ce restul personajelor au coborît în linie dreaptă spre şaua Prislop. Ca timp, linia noastră a durat cu cel puţin juma’ de oră mai mult ca traseul de creastă. În schimb, am depistat un formidabil loc de stat cu cortul şi un drum care nu ştiam unde duce. Cristi propusese să coborîm pe acolo, ca să nu mai urcăm în muchie, după care să coborîm la loc. Cum ceilalţi erau deja în şa, am decis să-i urmăm, pentru că drumul părea să urce. Respectivul rămîne de studiat într-o viitoare tură prin zonă.

Ieşim în şa, mai stăm preţ de o ţigară poştită între Pleşcan şi Mariuşi, apoi începe lungul drum spre Cîineni. Poteca merge cumva pe curba de nivel, cu urcuşuri şi coborîri liniştite. Am dat de o defrişare în lucru, fapt care explica şi camionul încărcat întîlnit în ziua precedentă, defrişare care i-a produs adînci nemulţumiri lui Dragoş. Mai trece ceva timp şi dăm într-un platou ascuns vederii, cu două stîne la marginea pădurii de foioase. Altidudinea era în jur de 1500m, deci mai aveam de coborît cît China pînă la 375m cît văzusem prin Cîineni. Am ţinut drumul pînă într-un moment în care a dispărut brusc. Dă-i cu harta, urcă-te mai sus, aruncă o presupunere, în sfîrşit, drumul e găsit. Poteca o ia la dreapta, spre Olt. Tălpile începuseră să mă doară crîncen, căldură era, apă nu luasem de idiot ce eram, noroc că am intrat în pădure, unde era mai răcoare. Ionescu îmi admira mersul de catwalk sau de biban după prima noapte în pîrnaie şi rîdea. S-a cîrpit de cîteva protuberanţe ale corpului, dar din păcate e imun la aşa ceva.

După ce-am coborît destul de abrupt prin pădure, dăm de o curmătură, pe la vreo mie şi ceva de metri. De aici urma să urcăm încă vreo sută, apoi venea coborîrea finală. Am ieşit într-o poiană în care n-am mai rezistat. Mi-am scos bocancii din picioare şi am mers desculţ aproape jumătate de oră. Tălpile s-au mai calmat, însă insuficient. N-am mai făcut nicio pauză şi i-am dat încet la vale, pînă m-a apucat foamea. M-am pucat să nenorocesc şi ultima halcă de caşcaval. Pleşcan, Ionescu, Bogdan şi Cristi m-au prins din urmă. Poteca se cam pierdea şi începea pădurea. Am luat-o printr-un fel de horn pămîntos, plin de frunze şi care aluneca ca dracu’. Nu i-am mai aşteptat şi pe restul, am continuat să cobor. Mă drureau atît de tare tălpile încît îmi venea să-mi scot rucsacul din spate şi să-l arunc în prăpastie de nervi. Eram la un pas de a claca nervos. Dacă mă opream, durerea dispărea pe moment, ca să revină şi mai brutal. A dracului, parcă făcea pauză odată cu mine, ca să prindă forţe proaspete.

Călcînd ca pe ouă, strîngînd din dinţi şi exprimîndu-mi sincere felicitări pentru alegerea bocancilor, dau de primele semne de civilizaţie, un gard care împrejmuia o mică poieniţă cu fîn, în mijlocul pădurii. Fix aici mă sună Pleşcan să mă întrebe pe unde dracu’ am coborît, că nu se vedea niciun fel de urmă lăsată mine. Îi explic ce şi cum. O iau în stînga, pe lîngă gard şi dau de o potecă mult mai evidentă decît cea pe care mersesem pînă aici, iar după cîteva minute văd casele din vale. Nu cu mult în spate se aflau şi ceilalţi. Ochesc o uliţă printre două garduri şi o iau pe acolo. În sfîrşit, am ajuns, fiind întîmpinat cu aplauze. Mi-am dat jos bluza care puţea într-un mare fel şi m-am spălat cu gîndul să nu împut maşina vreunui posibil voluntar care m-ar fi luat la ocazie. Mi-am luat la revedere de la băieţi şi douăj’ de lei împrumut de la Ionescu, ei urmînd să plece cu maşinilie spre Vîlcea, iar eu la ocazie spre Sibiu. Şoferii cred că mă simţeau că put de la mare distanţă, pentru că n-a oprit nicunul. M-am hotărît să plec în gară, să merg cu trenul. Tilică dispăruse, fiind înlocuit de altcineva. Mi-a zis că nu dau bilete şi că să-mi iau din tren, că „ştie şefu’ situaţia”. Hai pe bancă să mă descalţ, să-mi desumflu tălpile şi să examinez pagubele. Situaţia se prezenta bine, cu excepţia unei băşici la inelarul de la dreptul (chiar, poartă cineva inele la picioare?) şi o băşică mai mare deasupra călcîiului, dar care nu mă deranja absolut deloc. Culmea e că e cam cît o fisă de cincizeci de bani. Există posibilitatea să n-o fi simţit preocupat fiind să ignor durerile crunte din tălpi. A venit trenul, m-am urcat şi am avut plăcuta surpriză să dau de un coleg de echipă care se întorcea de acasă, aşa că ora pînă la Sibiu a trecut repede.

În afară de tălpi, nu mi-am dat seama cît de tare m-a ars soarele pînă azi. Sînt aşa de bine pătruns încît îmi simt părul crescînd. Pace!

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s