Un autocar pe sub Foarfeci

Ziceam prin vară că tre’ să repet neapărat experienţa cu Colţii Forfecii cînd o veni toamna. Mi-am găsit cu greu un weekend liber, însoţit de părerile subiective ale nevesti-mii („bă, tu de şase weekenduri tot plecat eşti”). Trimit mailuri pe la serviciu, poate găsesc vreun doritor. Nimic. Timpul trecea şi mă gîndeam că o să ajung să merg de unu’ singur. Pînă mă hotărăsc să pun din nou o tură pe Carpaţi, sperînd să mai vină cu mine măcar un amărît. Speranţele mi-au fost deşelate. 3500 şi ceva de vizualizări plus vreo 200 de comentarii mai tîrziu m-am ales cu ditamai turma: 33 de inşi plus măgarul şef.

Ziua 1.

Traseu: Mînăstirea Turnu – La Troiţă – Cascada Gardului – Valea Gardului – Şeuţa Doctorului – Cabana Cozia.

Timp: 7 ore fix

Marcajele urmărite: BR pînă la troiţă, BA pînă aproape de mînăstirea Stînişoara, relaş pînă la cascadă şi puţin după, PG pînă aproape de Şeuţa Doctorului, relaş (de fapt există un punct roşu, mai ciudăţel).

Se face cu greu sîmbătă, după ce scrijelisem tavanul cu privirea preţ de cîteva limbuţe de ceas. Dimineaţa, cu ochii mototoliţi şi pleoapele fîlfîind pe la genunchi, mă urc în Supozitor avînd ca destinaţie blocul Iulianei. Urma să mergem cu Loganul ei, ca să nu stăm înghesuiţi ca macaroanele în furculiţă. Coboară, îmi teleportez rucsacul în vastele întinderi ale portbagajului de Logan şi dau să plec. Mda. Ce să pleci, că nu vedeam nimic. Caut butoane, chestii… Mă uitam la bord ca pelicanul la dude. Iulianei i se face milă şi porneşte dezaburitorul. După ce mestec în mămăligă cu schimbătorul de viteze, neştiind pe unde dracu’ e treapta de mers înapoi, merg vreo douăj’ de metri zgîindu-mă la drum printr-o mică fantă în parbriz, de dimensiunea unui măr. Trag pe dreapta pînă se mai dezabureşte. După un popas inutil în care-l aşteptam pe dedex, care la rîndul lui ne aştepta în altă parte, îl sun pe Dănuţ să-i zic că vom întîrzia cîteva minute. Adunaţi în întregime, o luăm din loc. Pe Valea Oltului încerc o depăşire care are darul de a-i trezi la viaţă pe pasagerii din maşină şi împrospătîndu-le credinţa în divin.

Ajungem la mînăstire. Eram în întîrziere cu vreo 5-6 minute, fix timpul cît mă simţisem ca la şcoala de şoferi, încercînd să mă obişnuiesc cu miracolele tehnicii româneşti. Lumea deja apăruse, facem cunoştinţă temporar, sînt întrebat dacă ne-am adunat toţi. Întrebarea mă ia prin surprindere, neavînd idee cîţi eram ca număr, asta ca să nu mai zic că habar n-aveam de cum îi cheamă pe fiecare. Apelez la minunile tehnicii finlandeze şi fac prezenţa. Se pare că am fi toţi, ba chiar am mai adunat în plus cîţiva clujeni care doreau o plimbare cu parapanta de sus din platou. Începem să ne deşirăm pe traseu. Cum unii merg mai repede şi alţii mai încet, momentul democratic are loc prematur, însă ne întîlnim după scurt timp la Troiţă, însoţiţi de cîteva javre locale, cerşetori desăvîrşiţi. Aici reuşesc cu greu să mai reţin cîteva nume din cei care mă însoţeau. Facem o oprire clasică la punctul de belvedere, ne zgîim niţeluş la monstruozitatea de stîncă de lîngă mînăstire şi ne trezim destul de repede lîngă cascada Gardului. Cam subţirică, din păcate. An secetos, ce să-i faci.

După scurta pauză de molfăieli plecăm spre Poiana Gardului, aflată deasupra cascadei cu nume format din uluci. Panta e destul de impertinentă şi aluneacoasă. Dar ne descurcăm, nimic de speriat. Dăm într-o mică şa, iar de aici în dreapta apare primul marcaj. Aici apare un mic jgheab, care trebuie urcat. Nu i-aş spune chiar căţărare, dar nici mers normal nu e. Un fel de mersul beţivului, la patru labe. Ne aflăm în cea mai dificilă porţiune din traseu (deşi n-aş zice că e chiar dificilă). După jgheab, poteca o ia uşor la stînga, iar după cîţiva paşi pe o brînă aflată la circa 5-6 metri de pămînt încep să apară nişte prize foarte bune, atît pentru mîini, cît şi pentru picioare. Se urcă extrem de comod, chiar şi cu rucsac mare. De altfel, nici nu m-am mai obosit să-mi strîng beţele, atît de uşor se urcă. Poteca, dacă îi pot spune aşa, continuă uşor spre stînga, apare şi un cablu (inutil pe vreme bună) şi ieşim sub poieniţa de deasupra cascadei. Priveliştea e frumoasă, însă e sub aşteptările mele. Cred că ar mai dura vreo două săptămîni pînă cînd pădurea ar fi ruginită aşa cum îmi place mie. Restul găştii apare treptat, urcînd în poieniţă prin diferite locuri, rînd pe rînd. Constat că sîntem toţi, deci o luăm din loc. Poteca continuă printr-un desiş de arbori tineri, urmînd o relativă curbă de nivel, apoi coboară spre dreapta. Marcajul virează la un moment dat în dreapta, destul de brusc. Nu e important, pentru că firul văii este deja vizibil şi se poate coborî spre el pe oriunde e comod. O parte din grup a mers spre stînga, unii coborînd cu ajutorul unui copac ce a fost la orizontală pentru scurt timp, ca-n filmele cu Tom şi Jerry.

Firul apei care în iulie curgea pe aici liniştit dispăruse. Încerc un moment nu tocmai plăcut, fiindcă nu mai aveam de unde lua apă, iar pînă la cabană mai era de mers încă vreo patru ore. Îmi trece morcovul cînd, mai sus, dăm de firul apei, care intra prin cine ştie ce peşteri subterane. Propun pauză de masă, însă are loc al doilea moment democratic, în care juma’ de grup dispare în faţă, ignorîndu-mi cu nonşalanţă propunerea. Cică voiau să mănînce într-un loc în care să aibe şi peisaj. Pretenţioşi, mă, n-am văzut aşa ceva! Cealaltă parte de grup, împreună cu clujenii, a decis să bage potol. Eu şi Boss ne tot zgîiam la Doria, o fată din grupul din Cluj. Amîndurora ni se părea extrem de cunoscută, însă nu ştiam de unde. Nici că am aflat, deşi am încercat să ne dăm seama dacă ne-am petrecut vreodată din întîmplare.

Pauza e gata. Poteca mai continuă puţin pe vale, trecem pe lîngă o cascadă micuţă care se află în dreapta, apoi începem un urcuş susţinut care continuă pînă în şeuţă. La un moment dat pădurea de fag şi carpen lasă loc mestecenilor. Începem să micşorăm mai abitir distanţa dintre noi şi ceilalţi, pe care-i găsim în şeuţă, dormind ca muştele. Am numărat vreo zece care-şi făceau relaxaţi fotosinteza. Asta pînă am fluierat şi am fost întrebat dacă am mîncat fluiere cînd eram mic. Nu am mîncat fluiere, dar am ronţăit un claxon. M-am cocoţat cu Boss pe colţul din dreapta potecii (cum urci), admirînd ce a mai rămas din copacii din Marele Amfiteatru după incendiul de acum vreo două luni. Am stat vreo cîteva minute după Shtelică, plecat pe colţul mare al Foarfecilor împreună cu cîteva fete. Ştiindu-l, am presupus că s-a duc cu ele ca să le arate coleţia lui de timbre. După cîteva urlete şi ceva aluzii nu foarte fine, a consimţit că ar fi cazul să coboare. Drept urmare ne-am bulucit toţi către portiţă, adoptînd clasica poziţie şef-subaltern. Aş putea detalia, dar prefer să vă las imaginaţia să zburde nestingherită. Trece şi bucata asta, cu mult mai rapid decît mă aşteptam, doar ca să intrăm prin crengi. Cristescu şi-a înfipt una în ţeastă, eu mi-am rîcîit antebraţul. Din fericire, porţiunea asta nu e prea lungă şi ajungem în poiana stînii Foarfeci. Stîna e părăsită, dar în condiţie destul de bună. Încă.

După ceva zgîieli artistice în neant, poze de feibuc şi alte cele, are loc alt moment democratic. Gupul se face ţăndări, urcînd care pe unde către drumul de sub releu. Ajungem la cabană, în faţa căreia stătea relaxat la o supă de hamei una din legendele vii. Nimeni altul decît Pleeeeeeşcaaaaan! N-a ezitat să-mi ureze din nou „la mulţi ani” pentru ziua mea (care fusese prin iunie, dar ce contează). S-a adunat aproape toată gaşca şi ne-am înşirat la poveşti, apucîndu-mă să stric aproape toate bancurile, spre disperarea celorlalţi. Soarele a dispărut şi ne-am mutat în sala de mese. După ceva timp m-am întîlnit în sfîrşit cu mvc şi cu Andreea, care plecaseră mai de dimineaţă, să aibe timp de escaladă. Am apucat să stăm de poveşti pentru cîteva minute bune. Lîngă noi se jucau table, macao şi whist, un joc cu mult prea intelectual pentru mine, joc din care n-am priceput o iotă. Din fericire şi Roxy bis înţelegea la efl de mult ca mine, deci nu eram singurul. Stăteam cu Boss şi ne gîndeam să mergem la alde Pleşcan să-i ardem un ţambal, apoi ne-am îndreptat atenţia către corturile de afară. Gu greu ne-am decis care va fi primul, ajungîndu-ne la urechi şi cîteva mîrîieli dintr-un cort. La adresa noastră. Am revenit în sala de mese, iar Maddie era dornică să afle ce e ăla „ţambal”. Ne-a spus numărul camerei, în protestele celor care coabitau cu ea şi care înţelegeau pe deplin profunzimea şi efectele pe termen scurt ale ţambalului. După ce-am sprijinit soba cîtva timp, am decis că mi-e somn şi m-am băgat la cort. Preventiv, am deparazitat arealul cu o sulfuroasă care mi-a adus un somn adînc aproape instantaneu.

Ziua 2.

Traseu 1: Cabana Cozia – Stîna Mocirle – Poarta de Piatră şi retur

Timp: 1h30min dus-întors.

M-am trezit uşor după un somn excelent şi după oarece răcoare resimţită la tălpi spre dimineaţă, cauzată de factori multipli precum sac de dormit cu confort la +8°C, ciorapi de grosimea unui prezervativ uzat prin frecare, aerisirea de la intrare uitată deschisă, temperatura de afară căzută pe gheţuş, toate amestecate cu o formidabilă lene de a-mi trage un polar peste craci. Ies din cort şi sînt luat prin surprindere de peisaj. Existau mări de nori pe ambele părţi ale Coziei. În timp ce trăgeam cadre cu telefonul se mai auzea cîte un fermoar şi mai ieşea cîte unul. Shtelică şi Anca se treziseră pe la patru jumate şi se apucaseră de poveşti, fiind expediaţi la tăcere de un SMS brutal primit din cortul vecin, aflat la vreo doi metri. Apare şi soarele. Unii la care lenea nu era atît de prgnantă s-au dus să-l vadă de pe Durduc. Alţii, sătui de răsărituri, s-au băgat la o cafea în cabana proaspăt deschisă. Şi dă-i! Cafele, ceaiuri, omlete… Săreau guşterii pe ele de nu mai făcea faţă bietul Marian. Boss şi cu o parte din grup plecaseră la Poarta de Piatră, întrucît Ana se grăbea, avînd un singur autobuz care mergea spre Tîrgovişte şi voia să-l prindă. Eu cu o altă parte din grup am mers mai tîrziu, cam după vreo oră. Spre Poartă am găsit şi culorile pe care le căutam şi de care-mi era dor. Pleşcan tocmai urca, după ce avusese o noapte petrecută în ronţăituri de şoarece.

Spre cabană primesc un telefon de la Larisa, care mă roagă să ne grăbim, că e cam tîrziu. Îi zic că mai sînt unii în urmă şi că noi ajungem mai repede, ca să strîngem corturile. Primesc o replică de genul: „cortu’ tău e devastat, lasă că îţi povestesc” şi îmi inchide. Aveam vreo cîteva scenarii prin cap, de genul mîţelor care nu aveau altceva mai bun de făcut decît să se caţere pe el, aducînd prejudicii majore rezistenţei la apă sau a cîinilor care nu aveau altceva mai bun de făcut decît să sfîşie cortul, aducînd prejudicii majore rezistenţei la vînt. Mi-aduc aminte că e deex prin preajmă, deci dacă era ceva pe bune, sigur dădea un semn. Aşa că am urcat relaxat. Cortul era într-adevăr devastat, în sensul că-i lipsea tenda, strînsă de dedex şi pusă frumos la soare, la uscat. Femeile astea…

Traseu 2: Cabana Cozia – Muchia Vlădeasa – Mînăstirea Stînişoara – Mînăstirea Turnu

Timp: 3 ore (cu cules cu tot, Boss 2 ore)

Marcaj: BA pînă la Troiţă, BR pînă jos.

Hana îmi cere permisiunea de a pleca fără noi, pentru a putea prinde autobuzul amintit. După vreo oră strîngem şi noi calabalîcul, tragem o poză de grup cu trei sau patru aparate (unul suprinzînd artistic posteriorul Albinuţei), iar Constantin încercînd să-şi ia zborul, împiedicîndu-se de unul din cuiele de la cortul lui Shtelică (cuie care constau în patru bolovani de dimensiuni apreciabile). Ca să-şi menajeze genunchii, Boss o taie la vale cu viteză, urmînd să ne întîlnim la Stînişoara, la izvor. Trecem pe lîngă Durduc fără să mai urcăm la cruce, însă oprim la Colţul lui Damaschin pentru privelişte. Din primul devin ultimul. Cobor destul de vitejeşte la vale, iar după cîteva minute prind grupul din urmă. Începe o coborîre de care mi-a fost întotdeauna silă, pe muchia Vlădesei. Pedalînd ceva mai alert prind din spate, pe rînd, tot felul de bucăţi din grup. Ajungem la izvor, restul haitei cobora fără greţuri. Degeaba urlu către cei din faţă să se oprească să ne strîngem toţi, cererea mi-e ignorată la mare artă.

Apare şi restul trupei, constat că nu mai e nimeni în spate şi începem să coborîm, însoţiţi de un localnic ce urca în fiecare duminică. Am aflat de la dînsul cîteva lucruri pe care nu le ştiam despre Cozia, precum şi detalii legate de incendiul care avusese loc cu cîteva săptămîni în urmă. Focul pornise de sus, şi nu din vale, cum crezusem eu. Unul din lucrurile cele mai interesante este Puntea iadului, aflată pe Muchia Fruntea Oii. Cred că voi merge la scotoceală într-o zi, doar să văd cum arată. Din ce mi-a povestit nenea, e mult prea interesantă ca să nu merite s-o caut.

Mai jos de Troiţă ne apucăm de căutat şi adunat castane comestibile. Curios din fire, încerc una crudă. Au gust foarte bun. Seamănă puţin cu miezul de nucă, însă e mai făinos şi poate puţin mai amărui. Şi-a adunat fiecare cît a vrut, apoi am plecat la vale. Pe bucăţi, normal. Am mai trecut pe lîngă cîteva persoane din grup şi din afara lui, apoi ne-am întîlnit jos, la maşini, cu destinaţie clară: Dada. Începuserăm să povestim de tot felul de mîncăruri, care de care mai delicoase, pînă cînd Vlad a rezumat totul într-o propoziţie: „ne e foame”. Regruparea la Dada. După ce ne-am ghiftuit am pupat absolut toate fetele din tură, spre maxima enervare a lui Shtelică, ce probabil citeşte acum cu ochii mari. Şi roşii. Lasă, Shtelică, data viitoare faci şi tu la fel.

Concluzii.

În primul rînd am fost impresionat de numărul de participanţi. La modul cel mai sincer, nu mă aşteptam la mai mult de 10-12. M-am trezit cu treizeci, deşi la un moment dat numărul trecuse de patruzeci. A fost destul de provocator să conduc un asemenea număr de oameni, dar preferînd să fiu lider în loc de şef, cred că am făcut o treabă destul de bună îndrumînd în loc de a impune. Sper că v-aţi simţit măcar la fel de bine cum m-am simţit eu. Pe data viitoare! Fetelor, vă pup din nou, Shtelică doar vă vrăjeşte…

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s