Între nori

După atîta timp îi veni rîndul Builei să mă suporte. N-am mai pus tura pe mail la serviciu sau pe Carpaţi fiindcă chiar n-aveam chef să adun juma’ de stadion. Mi-am anunţat trei colegi de serviciu, din care au venit doi (Nicu şi Vlad), doi cunoscuţi (Iuliana şi Boss) şi o cunoştinţă virtuală din renumitul feisbuc, Ema (căreia i-am zis Raluca la început). Fiind foarte selectiv cu cei pe care-i am în jur, inclusiv cu cei virtuali, am zis să vedem ce hram poartă. Mesaje, telefoane, pe unde urcăm, Boss face propuneri, noi le acceptăm, tot tacîmul. Vineri seara, pe la zece şi ceva, Boss mă anunţă că nu mai are cu ce veni. Asta însemna să mergem cu două maşini din Sibiu, în condiţiile în care Iuliana e incompatibilă cu condusul pînă în ora nouă. Adică să caut un şofer şi pentru maşina mea. Eh, las’ că ne descurcăm noi.

Ziua 1.

Traseu: Valea Otăsăului – Pătrunsa – Casa de Piatră – Albu – Curmătura Builei

Timp: 4h30min

Marcaje: CR pînă la Pătrunsa (1h30min), PG pînă la refugiu (3h cu pauze de zgîit la Casa de Piatră)

3:00. 3:37. 4:00. Sună şi alarma. Gata, hai că mă ridic din pat. Nu văd pe unde calc, scurtînd prematur viaţa unei jucării de-alor mici, jucărie pe care o fac ţăndări. Aprind becul şi mă uit cu milă la resturile de pe jos, incapabil să-mi dau seama ce puteau să reprezinte înainte de tentativa de a le îndesa în podea. Pun ceaiul la făcut, îi fac loc în termos şi plec spre rucsac. Simt o dorinţă irezistibilă de a-mi lăsa mulajul degetelor în colţul patului, urmată subit de cîteva elemente cărnoase adresate respectivului element de mobilier. Scîrţîi uşa cu simţ de răspundere şi ies. Era un zgribău afară de mi se îndesau pletele în scalp. Termometrul din maşină indica vreo două grade, geamurile curate… Hm. Dubios.

Dau nişte telefoane să trezesc oamenii. Ne adunăm, facem rost de şofer pentru maşina mea (Vlad), se culeg participanţii unul cîte unul şi pornim vitejeşte către Vîlcea. Prin Călimăneşti îl sun pe Boss să-l anunţ că ne apropiem. Eram pe punctul de a închide, cînd îmi răspunde cu o voce de adormit. O mică escală la Boss la ţară, să ne bem cafeaua de dimineaţă. Cred că ne-am milogit cîteva minute de fete să iasă din maşini, iar apoi nu le mai dezlipeam de Tomiţă (motanul lui Boss) şi nişte breloace de chei care aduceau puţin la arătare cu nişte cîini. Îmi exprim opinia că Tomiţă ar fi arătat foarte bine prezentat sub formă de mănuşi, ar fi ieşit foarte pufoase. Au urmat proteste vehemente.

Cafeaua dată pe gît ne aduce la parametri normali de funcţionare, ajungînd rapid la capătul drumului forestier care duce către mînăstire. Ne însoţesc trei potăi din zonă, doar-doar le pică şi lor ceva. Poteca merge prin pădurea de fag, iar ceaţa prin care ne strecurăm îi conferă un farmec aparte. Parcă eram în poveşti. Totuşi, cu mult mai puţin surprinzătoare faţă de ceea ce urma să vedem. Nici nu simţim trecerea timpului, văzîndu-ne ajunşi la Pătrunsa. Cu ceva ani în urmă aici erau doar un mic schit şi cîteva chilii, acum zici că e ditamai comuna. S-a modernizat bine de tot prin zonă, am remarcat inclusiv existenţa unor panouri solare. Plec cu Boss să luăm apă de la izvor. Care izvor nu mai avea nici strop, nici umezeală, nimic. Sec. Eu înclin să cred că a fost captat de călugări, convingerea fiindu-mi întărită de invitaţia unui popă de a lua apă de la robinet, spunîndu-ne că izvorul a secat. Hm. Bine. Să zicem. Un alt popă ne invită să urcăm pe traseu prin spatele chiliilor, printre nişte bălării. Am zis ca popa şi am făcut ca noi.

Deasupra chililor facem o pauză pentru un mic stimulent stomacal şi reuşesc să mă pîrlesc cu ceaiul din termos. Mergem în sus prin grohotişul ud muci, pe care au fost lăsate multe piei de bucă în trecut. În mod curios, calcarul ud aluneca cu mult mai puţin decît s-ar putea crede. Ţac-pac, iete Casa de Piatră! Lasă rucsacii, cască ochiul, fă poze, fă din nou glume cu pisici urmate de ”haaai măăăăăăă!”, rîsete etc. Plecăm. Eram încă prin ceaţă, aşa că peisajul se lăsa aşteptat. Mai trece o bucată de drum prin pădure, apoi ieşim în golul alpin. Ne trezim, dintr-o dată, deasupra unui plafon de nori, dar prinşi sub un altul, la altitudine mult mai mare. Rîdem ca proştii, dîndu-ne seama că avem ocazia de a vedea „un fenomen foarte rar în natură, cunoscut sub denumirea de «mare de nori»” (©Ştirile ProsTV, octombrie 2012). Ieşeau din nori Narăţu, Cozia, iar în deăprtare se vedea splendid creasta Făgăraşilor. Propunem pentru cină potăile, eu adjudecîndu-mi pulpele din spate ale lăţosului. Tot aici se întîmplă şi momentul democratic, Boss continuînd pe punct galben, iar eu cu restul trupei urcînd de-a dreptul către Albu. Cînd am ajuns la cruce îmi ieşise sufletul, abia aşteptam să-mi vîr trompa în termos. Pauză de ceai şi dulcegării. În timpul pauzei mă ia frigul, chestie destul de suspectă pentru mine, care urc în tricou şi la temperaturi negative. De, taică! Bătrîneţile astea…

Ziceam să continuăm să urcăm spre creastă, pînă mă izbeşte o lene crîncenă şi încep s-o cotesc tiptil la stînga, pe un fel de curbă de nivel, pînă ies lîngă o prăpastie care mă forţează să urc iar. Ah… În fine, ieşim pînă la urmă în punctul roşu, coborîm vreo cîteva minute şi ajungem undeva în jur de ora unu la refugiul proaspăt refăcut. Se potriveşte excelent în peisaj. Foarte bine construit, spaţios, incredibil de curat. Se pare că Samanta a făcut treabă bună, ajutată probabil şi de biletele puse în camere şi care îndeamnă la curăţenie. Ne adjudecăm fiecare cîte un loc în spaţiu. Nicu îşi pune la preparat o şaormă în lipiile pe care şi le adusese. Uitîndu-mă la el mi-aduc aminte că aveam o foame considerabilă în gîlci, de nu vedeam nici să bag în gură. Îi dau ficatului de lucru şi ies pe veranda refugiului să evacuez nişte sulfaţi. Boss se aşează pe bancă, dar nu mai am timp să-l avertizez.

– Boss! Păzea, că am dat o atomică.

– Ce mă?

N-a mai apucat să continue. Egoist, o trăsese pe toată în plămîni, fără să le mai lase şi celorlalţi. Cred că s-a învîrtit pămîntul cu el pe diferite axe şi cu variate viteze, în timp ce eu hăhăiam ca un apucat, rămas fără aer. Mă gîndeam cum ar fi fost dacă scăpam nenorocirea aia în interiorul refugiului. Probabil că nu mai trăiam să vă povestesc.

După ce am mîncat am mai pălăvrăgit pe diverse teme, apoi ne-am lăsat rucasacii şi am luat-o la pas prin Hornurile Popii către Ţucla, să admirăm peisajul. Dumnezeule, şi ce mai peisaj! Erau nişte pufoşenii de-ţi venea să te arunci în ei. Ne aflam între două straturi de nori, iar de jur împrejurul nostru se vedea pînă departe, către Parîng şi Oslea. Sub noi, pădurea mai arunca cîte o creangă printre ceţuri, ca-n basmele de demult. Ne uitam şi nu ne venea să credem. Au urmat pozele către abruptul vestic şi drumul către Ţucla. Din poteca de creastă am coborît mai întîi într-o mică şa. În dreapta, către sud, o limbă de grohotiş coboară pînă în pădurea de fag. Foarte aproape de pădure erau nişte capre care au tulit-o cînd ne-au auzit. În stînga arată destul de prăpăstios, dar aveam să ne convingem că situaţia era alta. Din şa se fac cîţiva metri spre stînga, unde începe un hornuleţ pe care se urcă la liber. Există şi o săritoare de vreo doi metri, dar care nu pune probleme nici măcar la coborîre, prize existînd din belşug. Hornuleţul ia sfîrşit, dăm de iarbă, mai facem cîţiva metri şi iată-ne pe Ţucla, unde începem din nou să fluierăm admirativ, de parcă n-am mai fi văzut niciodată. Ce-i drept, marea de nori e un fenomen foarte rar în natură (©Ştirile ProsTV, octombrie 2012).

Ne întoarcem pe unde am venit, Ema insistînd să coboare săritoarea cu faţa către hău. Lucru oarecum imposibil. Mi-am oferit mîna dreaptă drept suport pentru bocanc, sprijinindu-mi-o de stîncă astfel încît să poată călca pe ea şi să coboare ca pe scară. Iuliana, obişnuită cu căţăratul, a coborît cu spatele, în timp ce-i dirijam bocancii către prize. De sus am văzut că bucata care părea prăpăstioasă era foarte abordabilă. Coborîrea a fost făcută prin partea stîngă, către nord, urmînd o uşoară urmă de potecă. Trecem de bucata cu grohotiş (sau grohoshit, cum i-a zis Vlad), intrăm în pădure, iar de aici poteca devine mult mai vizibilă. Ieşim ceva mai jos de izvor.

Ajunşi la refugiu, ne-am aciuiat pe băncile din verandă, continuînd discuţiile inteligente legate de pisici, propunînd amulete din lăbuţe, fiecare replică fiind însoţită de cîte un „haaaiii măăăă” în cor, urmată de rîsetele noastre. Fetele s-au băgat în sacii de dormit, pe banca de pe verandă, iar eu stăteam între cele două sobe (Ema şi Iuliana), care dîrdîiau în saci. La un moment dat Ema a făcut şi o remarcă la adresa mea: „Băi, eşti incredibil; cîtă căldură poţi să emani!”, eu fiind bine-mersi încălzit de sacii care se rezemau de mine din două părţi. Boss s-a apucat să facă focul. Omizile au rămas pe bănci, în timp ce noi ne-am instalat confortabil lîngă focul care ardea liniştit în vatră. La invitaţiile noastre repetate de a ni se alătura, am fost întîmpinaţi de refuzuri categorice, în cor, pînă cînd am decis că aşa ceva nu se poate; cum adică să spargi gaşca? Le-am luat băncile pe care-şi sprijineau picioarele şi le-am pus lîngă foc (băncile, nu picioarele), apoi le-am luat în spate pe fiecare în parte, ca pe sacii de cartofi şi le-am pus pe banca proaspăt mutată. Se instalaseră confortabil, iar cînd le-am zis să-mi facă şi mie loc m-am izbit de un refuz. Stăteau prea comod ca să fie deranjate. Adică io fac tot posibilul să le duc lîngă căldură şi pe urmă tot ele fac mofturi! Eeee! Păi stai aşa. Mut una din omizi mai la stînga, omidă care protestează că nu mai are pe ce-şi pune picioarele. Cedez şi mai aduc doi buşteni de pe verandă pe care sprijin o altă scîndură pe post de bancă, mut omida hacana în stînga şi-mi fac iar loc între sobe. Încep poveştile, asezonate din loc în loc cu amulete („haaaiii măăăă”). Iuliana a tras şi un pui de somn, apoi nu ştiu ce minune s-a petrecut şi cum au făcut de au ieşit din saci. Am mai stat de poveşti pînă pe la zece şi ceva, cînd începuseră să-mi fileze felinarele. M-am dus să vîr cornu-n pernă.

Ziua 2.

Traseu: Curmătura Builei – Muntele Piatra – Muntele Cacova – Valea Otăsăului

Timp: 3h30min.

Marcaje: PR pînă la stîna din Cacova, TR+PG pînă la Poiana Scărişoara, CA pe Valea Otăsăului pînă la maşini.

M-am trezit noaptea de cîteva ori din cauza răcorii resimţite la tălpi, dar m-am ridicat din sac abia pe la nouă, oră record pentru mine. De obicei la şase-şapte dimineaţa eram în picioare. Culmea, dormisem în sacul de iarnă, cu pufoaica pe mine, dar îmi fusese frig. Se pare că mă încearcă o răceală, dar cred că şi întunericul din refugiu a contribuit la noaptea prelungită. În cort e lumină mult mai repede. Ema ne zice că n-a închis un ochi toată noaptea din cauza frigului, deşi dormise pe acelaşi prici cu Boss. Îmi pică şi mie fisa că puteam dormi doi cîte doi şi ne-ar fi fost ceva mai cald. Asta e. Poate altă dată. Ne povesteşte modurile de sforăit ale fiecaăruia şi ne zice că am avut un şoarece. Propun o fugă pînă la izvor, ca să se mai încăzlească. Vine, cu condiţia să-i dau pufoaica mea. Plec cu Ema şi cu Vlad să umplem sticlele, apoi punem ceaiuri la făcut, mîncăm, ardem o poză de grup în pragul refugiului şi plecăm spre Hornurile Popii.

Bătea vîntul afară. Deşi erau vreo 7-8°C, cu geaca pe mine şi mănuşi în mîini, tot mi-era frig. E clar că sînt răcit. Pe drum găsesc un fel de vopsea de bot de piţipoancă, Meibălin-nu-ştiu-cum. Împreună cum Ema şi Iuliana discutăm despre inutilitatea amorselor, gleturilor şi lavabilelor denumite generic „farduri”. Vlad face o remarcă pe subiect, spunînd că el nu a observat zugrăvelile stridente afişate pe anumite tipuri de femei. Nu mă rabdă inima să nu-i dau replica: „bă, Vlad, tu nu te uiţi şi mai sus de ţîţe?” Urmăm poteca pe lîngă abrupturi, minunîndu-mă de peisaj şi gîndindu-mă cum arată în cealaltă parte, către Oale, care pare să fie mult mai spectaculoasă. E clar că trebuie să revin. Muntele ăsta ţi se vîră în suflet şi nu mai pleacă de acolo. Fetele îşi făceau poze pe marginea prăpastiei, timp în care mie îmi aplaudau rotulele doar uitîndu-mă la ele. Zona mea de confort e definită la 10-15 metri de prăpastie. Cred că ne-a pus Dumnezeu mîna în cap, ne aflam din nou deasupra plafonului de nori, care se întindea cît vedeai cu ochii. Desigur, acesta e un fenomen foarte rar în natură, cunoscut ca „mare de nori” (©Ştirile ProsTV, octombrie 2012).

Începem să coborîm către stîna de vaci din Cacova, unde dăm de o maşină de Bucureşti şi de nişte cunoscuţi de-ai lui Boss. Stăm la poveşti cîteva minute. Ne dăm seama că bucureştenii aleseseră un traseu foarte frumos, făcînd creasta dintr-un cap în altul, pînă la Cheia. Intrăm în nori şi în pădure, simultan. Îmi aduc aminte că asta e o vreme numai bună pentru lupi, aducîndu-mi aminte de experienţa de acum trei ani din Măgura Cisnădiei. Povestesc cu Nicu despre tot felul de experienţe cu ceaţa. Coborîm destul de abrupt pe triunghi roşu, pînă la intersecţia cu poteca ce vine din Pietreni, punct galben. Pînă la Stînişoara aceasta merge pe o relativă curbă de nivel, coborînd şi urcînd leneş printre fagi. Nu mai mergem pînă la mînstire, ci coborîm pe cruce albastră pînă la maşini, urmînd firul apei.

În poiana Scărişoara mă izbeşte din nou foamea. Zic să pun supele rămase la fiert, într-o cană de apă. S-au umflat mai rău ca politicenii, sfîrşind prin a avea un fel de tocăniţă de tăiţei. Mai torn nişte apă peste, apoi au intrat în mine de parcă nici n-au existat vreodată. Mă ia din nou un frig ţeapăn, dar coborînd mai vijelios am scăpat temporar. După vreo jumătate de oră eram la maşini. Cred că e cea mai scurtă tură de două zile pe care am făcut-o vreodată. Iuliana trece la volanul propriei maşini, iar eu în Supozitor. Informez lumea că tre’ să dau o fugă pînă la ai mei, să iau nişte prese de arcuri împrumutate de la un coleg de serviciu. Îl sun pe frati-miu. Erau toţi la socrii lui, iar casa încuiată pe toate părţile. Şi chinuie-te să intri prin spate. Cîinele era de bază, cînd m-a văzut a fugit mîncînd pămîntul. M-am băgat prin pod, ştiind eu nişte cotloane prin care mă strecuram cînd eram mic. Timpul a trecut, burta a mai crescut şi abia am încăput prin locurile pe unde altă dată treceam flurierînd. Ăştia mă aşteptau la maşini în timp ce eu, într-o beznă prin care nu vedeam nimic, îmi prindeam degetele între ţigle, călcam cu zgomot într-o cutie cu borcane, ştergeam cu hainele praful pus de ani întregi şi dădeam cu tigva în grinzile din pod, de care uitasem cu desăvîrşire. Fac cum fac şi ies cu greu pe acoperiş, mă strecur printre nişte butoaie, apoi găsesc scara (bine că era la locul ei, altfel trebuia să traversez acoperişul şi să cobor printr-un măr). Reuşesc să cobor, iau presele şi ies. Cînd mă uit la mine, ziceai că mă tăvălisem prin cocină. Caut o perie să dau jos tonele de praf. Stabilim Dada ca punct de întîlnire, în timp ce eu îl duc pe Boss de unde-l luasem. Îl salut şi-mi zice să pup fetele din partea lui. Ne înîlnim la Dada, pentru păpica de seară. Urmez îndemnul lui Boss şi pup fetele. În restaurant avem parte de o chelneriţă cam sictirită, dar nu ne lăsăm aşa de uşor. În timpul mesei îmi trec prin cap tot felul de descrieri pe care le exprim verbal, rîzînd ca un idiot. Nu ştiu de ce, poate de la berea fără alcool.

Se lasă noaptea. Iuliana propune să trec din nou la volan, după ce stabilim locul de întîlnire cu ceilalţi. Urmează Valea Oltului şi o mulţime de cretini cu farurile dereglate. Am mers ca ziua, în timp ce dădeam explicaţii despre stilul meu de condus. Iuliana constată că visez curbele, în timp ce ea nu vede fărîmă de drum. Scap de vreo cîteva animale, ca să dau de un monstru de coloană, unde nu mai avea sens să depăşesc. Ajungem cu bine în Sibiu, o lăsăm pe Ema (cu pupăturile de rigoare), o duc pe Iuliana acasă, (cu pupăturile de rigoare) şi plec cu rucsacul lui Vlad să-mi recuperez maşina (fără pupăturile de rigoare). Îl duc şi pe el, apoi mă întrept spre casă. M-am aruncat direct în cadă, de unde nu-mi mai venea să ies. Încă mi-e frig. Încă nu mi-a trecut răceala. Asta e. Fir întins!

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s