Notă informativă

Cumva, încă mai lucram, scăpînd din vedere mici amănunte: e ziua în care nici iarba nu creşte, ziua în care se fac tot felul de obiecte de care trebuie să te fereşti, era cam linişte şi cea mai respectată oră din firmă. Ora cînd se rup uşile. Da, spre ieşire, încă n-am văzut angajaţi care să se calce în picioare ca să muncească. Pentru cei care percutează mai greu: vineri, ora trei. La ora asta mă trezesc cu un mesaj de la Lau: „ce faci, bă? vii mîine la una de o zi?” Începe analiza de risc. Ce bucăţi îmi iau pentru doi uichenzi consecutivi în care nu mi-am prezentat poponeţul? Cum negociez biletu’? De fapt, să iau bilet sau să risc o amendă? Decizii, decizii…

Ajung acasă, urmînd să merg la cumpărăturile săptămînale. Apăs oarecum emoţionat clanţa de la propria-mi uşă, decretînd solemn:

– Lau zicea să mergem mîine la una de o zi.

– Iar te cari de acasă?

Mă gîndeam că răspunsul e evident, deci negocierea a luat sfîrşit. Plec cu familia să tocăm nişte bani şi mă întîlnesc cu Lau din pură întîmplare. Stabilim detaliile pentru a doua zi şi gata. Nani, că ziua e scurtă şi trezirea devreme (deşi ora 6:00 e totuşi umană).

Trezirea a decurs după algoritmul obişnuit, implicînd abuzul de funcţia alarmă multiplă, în care fiecare alarmă îşi generează propriile snuzuri. Ce desfătare! Doar pentru siguranţă am mai pus un telefon să sune şi l-am lăsat pe masă, ca să fiu nevoit să mă ridic pentru a-l opri. Doişpe snuzuri mai tîrziu eram în afara patului, folosindu-mi sonarul din dotare pentru a putea găsi bestia care suna din altă parte de unde ştiam că o pusesem. Ai copii, ai avut linişte. Pun un ceai la fiert, îl bag la termos şi-mi iau tălpăşiţa, cu zece minute întîrziere. Culegem un Lau şi-un Cristi şi valea către B. Leea.

Pe drum n-am avut parte decît de un singur moment de amuzament. Aveam în faţă un mort care mergea cu 50-60km/h în afara localităţii. Îl depăşesc, iar după vreo două minute mă trezesc cu respectivul în spatele meu, la două spaghete distanţă de bară. Abia ce-mi reparasem maşina (nimic grav, un ochi vînăt şi o bucă zdrelită), aşa că n-aveam chef să-i pişc o frînă să-i mai temperez elanul. Frustratul mă depăşeşte pentru a-mi demonstra superioritatea Golfului 2 din 87 faţă de Supozitor. După doi kilometri pune frînă şi face dreapta, spre Avrig. Mustea de inteligenţă (bine, şi eu la fel).

Timpul trece repede şi ajungem la construcţia comunistă cu servicii dorite, dar absente. Lăsăm maşina, studiem vîntul care ne mîngîiase prin toate orificiile deschise prin obiectele de vestimentaţie şi decidem să abandonăm coarda, că nu e vreme de creastă. Dansam frenetic, executînd involuntar mişcări de artă modernă, cu elemente preluate din Parkinson şi malarie. Mai trag o chestie pe sub geacă, renunţ la beţe şi plecăm pe traseu, însoţiţi de două jivine locale. Unul a abondat timpuriu, celălalt ne-a însoţit pînă sus. Dar toate la timpul lor.

După primele sute de metri începe să-mi fiarbă motorul. Fac o haltă să-mi scot chestia de sub geacă, o bag la dulăpior şi ridic privirea. Ăştia dispăruseră din raza mea vizuală, băgau trap fără menajamente. Poteca intră în pădure, scoatem pioleţii pentru eventualitatea unei posibile incertitudini, luăm nişte crengi prin ochi şi membre etc. Ajungem aproximativ întregi la cascadă. Şi şuiera un vînt de ne chiţăia potaia căreia îi adresam o milă sinceră. Colţari sau nu? Decît să mă opresc ca data trecută, la jumătatea urcuşului, în poziţii incomode şi cu stabilitate îndoielnică, mai bine mi-i de jos. Eu da, restul nu. Pînă la jumătatea sus amintită, unde şuiera un vînt şi mai dihai. Eu da, voi nimic; betmen, betmen! Cu colţarii am mers foarte uşor, zăpada fiind excelentă. Am urcat hornul respectiv în vreo douăzeci de minute de la bază, cu tot cu pauza de pus colţari.

Ieşim în drum, unde s-a dezlănţuit urgia. Securist vînt, ne-a bătut fără milă şi fără pauză, ne-a scotocit şi prin cele mai ascunse cotloane. La primul pas făcut pe şosea era să-mi înşir mîndreţe de caroserie pe jos, aşa de tare sufla. Începusem chiar să regret că-mi dăcusem jos colţarii. Eu cu Cristi şi cu potaia mergeam pe unde presupuneam că ar putea fi strada, Lau o luase peste pîrîu, pe unde presupunea că e poteca. Vîntul nu venea singur, ci cu rafale de zăpadă îngheeţată, care ciuruiau tot ce prindeau. Îmi zic că nu mai merge aşa, pun ochelarii de schi, îmi trag cagula peste meclă şi merg liniştit vreo juma’ de kilometru. După jumătatea asta am avut impresia că-mi fug pixelii din retină şi că se pierde semnalul, imaginea devenea neclară. Ochelarii mi se abureau la mare artă. Motivul simplu, de altfel. Cum fornăiam eu ca un cal (apropo, s-a cam sărit calul cu glumele alea despre carnea de cal), tot ce pufăiam pe nări intra în ochelari. Unde se depunea. Şi îngheţa. În straturi. Iar eu îi dezmierdam cu vorbe alese şi îndelung meşteşugite, plîngîndu-mi soarta năpăstuită.

Ne întîlnim cu Lau, care era la doar vreo cincizeci de metri în spate. Continuăm împreună o bucată de drum şi ne oprim la un baton de ciocolată. Eh… Dacă noi ne-am oprit, vîntul a început să recupereze viteza noastră de deplasare şi sufla turbat. Mă luase un frig inimaginabil, nu făceam cine ştie ce efort să mestec. Urma o porţiune pe care am încercat să merg, dar alunecam. Pun colţarii din nou. Pînă la cabană nu i-am mai dat jos. Am trecut cu bine de porţiunea respectivă, o alunecare zdravănă de zăpadă, bine bătătorită, dar cam înclinată. Ca fapt divers, am constatat că hăul de sub craci nu-mi mai provoacă sentimentul ăla puternic de dorinţă a unei perechi de chiloţi proaspeţi. Nici n-am simţit cînd am trecut de zona respectivă, mult prea preocupat să caut următorul reper. Că nu v-am spus, peisajul arăta foarte bine, doar că nu-l vedeam de ceaţă şi zăpada spulberată.

Facem noi cum facem şi ne despărţim din nou. Nu aveam chef de poteca normală şi mă îndrept pieptiş către staţia de sosire a telecabinei. Culmea, telecabina funcţiona, în ciuda vîntului puternic. Cum mergeam pe lîngă cabluri, eram arătat cu degetul de fiecare dată cînd trecea cîte-o conservă cu turişti. Mi se făceau şi poze, unele chiar cu bliţ. Sînt convins că au ieşt reuşite. Abordez primul piept cu tupeu, dar fără prea mult creier. Mi-am dat seama de asta cînd m-am trezit atîrnat de o stîncă. Făcusem o piruetă după ce mi-am agăţat un colţar de parazăpadă şi era cît p-aci să scad brusc nişte metri din altitudine. Doar în urma unui noroc chior am reuşit să agăţ pioletul de stînca pomenintă. Dar m-am oprit aici? Nu. Ceva mai sus am repetat isprava, cînd încercam să ies în drum. Am băgat nişte metri buni de patru labe, dîndu-mi seama că bietul cîine nu era prost, mergea pe unde era mai uşor. Iar acum nu era cu mine. Termin sesiunea de înot şi dau să ies în drum. Atîrnasem ciocul pioletului pe după balustradă, uitînd că aceasta era convexă pe cealaltă parte. Cînd eram aproape să pun celălalt picior pe zid şi să fac pasul, ciocul iese din zăpadă şi-mi oferă prilejul de a vedea cerul. Pentru a-mi uşura sarcina, îmi cască ochii mari. Pentru scurt timp, apoi văd zăpada. De foarte aproape. Fiindcă există probabil un Dumnezeu care îi apără pe proşti, am scăpat fără piolet înfipt în gît sau colţari care să-mi mestece vreun picior.

Dau de zăpadă bună şi urc fără probleme, ieşind în cîteva minute lîngă staţia de telecabină. Mă îndrept către mirobolanta cabană Paltinul. Ceilalţi ajung la vreun minut diferenţă, intrăm şi comandăm cîte o ciorbă de burtă. După ce comandaserăm, Lau îţi scoate nişte mîncare pe care o avea cu el, iar unul dintre angajaţi ne atrage atenţia că nu avem voie. Răbdăm pînă vin ciorbele. În timp ce noi mîncam, s-a petrecut un incident. Nişte braşoveni veniţi la ski au avut neplăcerea să afle că apartamentul şi camera pe care le aveau rezervate aveau aici alte condiţii faţă de ce li se spusese la telefon. În afară de faptul că mai trebuiau să plătească nişte bani în plus pentru altceva decît ceea ce rezervaseră, atitudinea personalului a denotat o aroganţă de neînchipuit. Nu li s-a dat nici măcar numele persoanei cu care vorbeau faţă în faţă, tutuieli, aluzii neobrăzate etc. Tinerii respectivi au sfîrşit prin a renunţa la „serviciile” oferite şi au plecat în altă parte. După ce terminaserăm de mîncat, un alt grup a venit şi a comandat; spre nemulţumirea chelnerului „n-au comandat decît cinci ciorbe”. Ori nu m-a văzut, ori nu prezentam importanţă, nu ştiu, îl durea în cot de părerile turiştilor. Pentru mine a fot ultima dată cînd am pus piciorul acolo.

Ne-am strîns boarfele înşirate la uscat şi am plecat spre maşină, înconjuraţi de aceeaşi vreme îmbietoare. De bine, de rău, vîntul ne bătea acum din spate, aşa că în scurt timp am ajuns la hornul de lîngă cascadă. Văzusem de jos, înainte ca poteca să intre în pădure, un alt horn, lat, care dădea sub un stîlp de înaltă tensiune. Mai avusesem acum cîţiva ani intenţia de a vedea ce hram poartă, aşa că am zis să văd dacă dă jos, în potecă. Zăpada era prea pufoasă şi prea neatinsă ca să mă pot abţine. L-am coborît ca sania, ajungînd jos în sub un minut. Ca bonus, ocoliserăm toată porţiunea de pădure, cea prin care era să rămînem orbi şi ciungi. Încă puţin şi ajungem la maşină. Drumul înapoi a fost ceva banal. Acum mă delectez cu o bere şi nu pun poze pentru că n-am. Dacă vreţi să ştiţi cum arăta peisajul, aruncaţi-vă camera în zăpadă şi faceţi o poză. Sau mai multe.

Un mic update: doar jumătate din berea amintită am băut-o. Cu cealaltă jumătate am făcut noaptea inhalaţii, după ce i-am dat un cot şi am împrăştiat-o prin pat.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s