Greu de uitat 2

De cînd l-am văzut pe taica Narăţu din Plaiul Lotrişorului am ştiut că trebuie să ajung pe el. Era imposibil să nu iasă iar o memorabilă, avînd în vedere traseul propus pentru a doua zi: urcuş pe Vîltureasa, campare în şaua Tîrsa, iar a doua zi – Sturii lui Pavel şi coborîre pe muchia Dăneasa. Cu atît mai mult cu cît în ziua precedentă mi-am asumat un risc. Să vă mai zic şi de presimţiri?

Hai să încep cu începutul. Poate v-am mai zis, poate nu, la serviciu sînt responsabil cu organizarea de ture. Vineri primesc un mail de la o fată dornică să se înscrie în grup, Dana. După ce îi pun întrebările standard legate de experienţă şi echipament, mă mănîncă undeva să-i zic de tura care urma a doua zi, în Narăţu. Fata acceptă, iar eu sînt pus din nou în situaţia de a merge în tură cu cineva despre care nu aveam nici cea mai vagă idee relativ la ce poate şi ce nu. Fiind nouă în firmă şi cu echipamentul în altă localitate, mă ofer să-i împrumut un izopren şi un sac de dormit.

Joncţiunea urma să fie făcută în punctul „Tovarăşul Tăietor” din Brezoi, la ora 11 băţ. A trecut o grămadă de timp de cînd n-am mai intrat în traseu la ore aşa de înaintate, aşa că sîmbătă dimineaţa m-am trezit leneş, pe la 9 şi ceva. Primesc un telefon de la Iuliana:

– Ce faci, bă, nu vii?

– Unde? Abia e nouă.

– Păi n-a rămas că plecăm la nouă?

– Eu am zis nouă şi ceva, zece fără. Stăm degeaba pe acolo.

– Bine, noi o luăm înainte, mai facem opriri pe parcurs.

– OK.

Plec după Dragoş şi Dana, cînd primesc de la Ionescu un SMS: „Călimăneşti”. Eu nici nu plecasem din Sibiu. Îl sun şi-mi zice că de ce n-am plecat, că mi-a trimis Pleşcan un mail pe la opt cu detalii referitoare la ora de joncţiune, modificată la 10:30 fix. Da, că eu îmi citesc mailurile la prima oră… Eh, plec vijelios către Brezoi, aducîndu-mi aminte prin Veştem că mi-ar trebui şi benzină. Fac plinul, depăşesc o droaie de tiroace şi ajung la locul de întîlnire la 11:05. Dăm să intrăm în traseu, cînd apare prima problemă. Unul din beţele lui Boss se blocase. După cîteva tentative de a-l obloji, ne dăm bătuţi şi-l azvîrlim în portbagaj. Cînd ne uităm în jur, ăştia nicăieri. Greşim drumul, îl sun pe Ionescu, însă drumul pe unde o luaserăm noi era o scurtătură, aşa că îi prindem din urmă oarecum simultan cu vorbitul la telefon.

Urcăm liniştiţi pe Valea Satului, moment în care Pleşcan decide brusc s-o ia la dreapta, peste un pod de care nu ştia nimic. Are o artă inimaginabilă de a greşi poteca (chiar dacă a mai fost de cîteva ori pe ea). Decidem că nu e podul bun, trecem pe lîngă apă pînă la următorul pod, decretînd cu încredere:

– Nu e ăsta, e următorul.

/Narat1/1.jpg

/Narat1/2.jpg

Care următorul dădea fix în curtea unui localnic. Rîdem. Trecem în stînga, mergem iar pe drum şi ajungem la un alt pod. Aici trona panoul informativ al Parcului Naţional Cozia, marcajul apărînd mai jos, pe un stîlp. În loc să continuăm drept înainte urmînd bunul simţ, trecem podul din dreapta şi începem să urcăm către culme, pieptiş printre boscheţi. Cînd să ajungem aproape sus, Pleşcan îşi dă seama că nu e bine, propunînd s-o luăm la dreapta, pe o potecă care părea să iasă unde trebuie. Intuiţia îmi spune s-o luăm în sus, fiindcă mai aveam doar puţin de urcat oricum tot pe muchia aia trebuia să ajungem, însă fără rezultat. O luăm la dreapta spre o poiană. Bou cum sînt, m-am băgat prin nişte rugi de mur, avariindu-mi vopseaua de pe caroserie. Jacky şi Pleşcan o taie la vale să-şi ia apă, spre ceva ce părea un izvor, în timp ce noi aşteptam în poiană. Propun să continuăm drumul pe poteca respectivă, ca s-o întîlnim pe cea marcată (din nou, intuiţia). Fără succes, decizia fiind să coborîm din nou la pod şi să mergem înainte. Găsim în sfîrşit marcajul şi poteca corectă. După vreo zece minute eram la nici o sută de metri de locul în care stătusem în poiană. Pe scurt, am pierdut aproape două ore prin Brezoi, încercînd să dăm de potecă.

Luăm apă de la izvor şi începem să urcăm pieptiş printre copaci şi stîncării, care de care mai semeţe. Marcaje bunicele. Autorul unui alt jurnal referitor la Narăţu zicea că, citez: „e o potecă absolut obişnuită prin pădure”. Ioane, ţin să te contrazic. Peisajul e chiar spectaculos, cu o grămadă de puncte de belvedere. Din păcate, pe la al doilea sau al treilea punct din ăsta de căscat ochii, pînă să ajungem în Vîltureasa, Dana întreabă cam cît mai avem pînă ajungem. Mi s-au blegit ţurloaiele, avînd în vedere că eram undeva la nici o cincime din traseu. Întrebare problematică, dîndu-mi seama că alegerea mea de a merge cu cineva necunoscut pe un astfel de traseu fusese complet neinspirată. De altfel, nici întrebările pe care i le pusesem nu fuseseră prea relevante, dar îmi dădeam seama mult prea tîrziu. Pus în faţa faptului împlinit, îi răspundem că mai avem de vreo patru ori pe atît. Ne spune ceva de gen că „unde nu mai pot, ne oprim şi punem cortul”. Ei bine, nu prea. În primul rînd că nu ai unde să-l pui, nefiind apă decît la izvorul Ferigele, pînă unde mai era mult de mers, iar în al doilea rînd că nu aveam chef să mă opresc şi să ratez bunătate de munte fiindcă cineva şi-a supraestimat puterile. Decid cu fermitate să continui, orice ar fi. Văzusem încă de la început că nu merge prea bine, însă nici nu-mi imaginam ce urma.

/Narat1/3.jpg

/Narat1/6.jpg

După Vîltureasa începe boschetăreala, concomitent cu miştocărelile şi aluziile fine la adresa mea, încasate pe merit. Poteca se vedea ioc, marcajul aşişderea. Deşi ceilalţi mergeau mult înainte şi ne aşteptau, între Vîltureasa şi Cîrligele Olăneştilor mă trezesc cu Dana că-mi zice că nu mai poate să continue. Mergea oribil de încet, cred că făceam 10-12 metri pe minut. Rămăsesem fără apă, muream de cald, trecuse de mult ora la care trebuia să fi fost la corturi, iar noi nu ajunseserăm nici la jumătatea traseului. Îi spun cu fermitate că poate să continue şi să-şi scoată din cap tîmpenia cu „nu mai pot”. Ca să fie tacîm complet, apare şi zăpada. Rămăseserăm ultimii, toţi erau în faţă. Mă ofer să-i iau rucsacul, îi dau beţele şi începem să urcăm lent (da’ leeeeeeent) către şaua dintre Cîrlige şi Verdeşu (care era mai la dreapta). Mort de sete, sap într-un petec jegos de zăpadă pînă dau de o bucată ceva mai curăţică şi o bag în bidon cu gîndul de a se topi şi a putea bea. O laie. Am sfîrşit prin a o ronţăi.

/Narat1/8.jpg

/Narat1/10.jpg

/Narat1/7.jpg

/Narat1/14.jpg

Orele trec. Se face şase, se face şapte, Dana întreabă pentru a nu ştiu cîta oară cît mai facem pînă la locul de campat, primind de la mine acelaşi răspuns: nu ştiu, fiindcă n-am mai fost niciodată. Îl prindem pe Boss din urmă (asta fiindcă ne aştepta), iar înainte să începem coborîrea către izvorul Ferigele, rămîne cu ea, efectiv trăgînd-o după el. Mort de sete, o iau la trap către izvor cu un rucsac în faţă şi unul în spate, prinzîndu-i din urmă pe Ionescu şi pe Pleşcan care mă compătimeau amarnic. Le-am zis să meargă înainte, să nu mai stea după noi, că ajungem cîndva. Mi s-a tras o poză pentru posteritate şi au plecat. La izvor dau de Bucur, căruia îi spun acelaşi lucru, să continue fără noi. Beau apă şi aştept, să vină şi Boss cu Dana. Vă spun cu mîna pe inimă că nu am văzut în viaţa mea o faţă mai crispată decît cea a Danei. Iar ce era mai rău abia urma să vină.

/Narat1/15.jpg

Continuăm toţi trei, în timp ce se lăsa noaptea de-a binelea. Boss era în faţă ţinînd un băţ cules de prin pădure, Dana se ţinea de băţ, iar eu flancam din spate, în caz că alunecă s-o opresc repede. De fiecare dată cînd aluneca scotea cîte un ţipăt. Efectiv, nu mai ştiam ce facem s-o mai îmbărbătăm. La un moment dat ne-a spus: „nu înţeleg cum puteţi fi atît de relaxaţi”. În timp ce discutam despre tot felul de tehnici mai mult sau mai puţin eficiente, am ajuns la păţaniile din Robu, dîndu-ne seama că spoream şi mai rău panica instalată de ceva vreme. Ca şi cum nu era de ajuns, într-un loc ceva mai expus Dana încetineşte sau alunecă puţin, iar eu nu mă opresc în timp util. Fac un pas cumva în lateral s-o evit, calc într-o groapă şi îmi îndoi piciorul din instinct. Partea proastă e că eram cu spatele spre hău. Îmi pierd echilibrul şi admir crengile din picaj, cu iataganele în aer, avînd vreo 7-8 metri de căzut pe nişte stîncărie. Ca să nu cad mai mult, imediat cum am dat cu mecla în zăpadă (deci cînd ajunsesem pe burtă) îmi înfig fără milă mîinile în grămada de zăpadă şi pămînt ud, alunecînd doar vreo doi metri, fără să ajung la stîncă. Toate astea, sub privirile îngrozite ale Danei. Urc relaxat cei cîţiva metri, zîmbind şi glumind, dar ascunzîndu-mi găurile din palme, provocate de pietroaiele care-mi intraseră în piele.

Se întunecă de-a binelea. Scot frontala, dar nu merg cu ea decît vreo cîteva minute. I-o dau Danei, eu mergînd la lumina lunii o perioadă, apoi la bliţul din telefon, unde nu mai vedeam marcajul. Zăpada dispare; pierdem şi urmele. Nu pot decît să-mi imaginez starea de spirit a bietei fete, care era pusă pentru prima dată într-o astfel de situaţie. Nouă ni se părea doar o altă tură. Se aude fad vocea lui Dragoş, din care nu am reuşit să descifrăm decît stînga. Nu ştiam dacă stînga trebuia evitată sau pe acolo trebuia să mergem. Scotocim puţin după potecă, apoi îl aud pe Boss că le-a găsit urmele. La cîteva secunde după, a apărut marcajul. Dăm din nou de zăpadă, rîzînd de cele cîteva şiruri de urme, semn că grupa s-a spart în bucăţi şi fiecare a mers pe unde l-a tăiat capul (momentu’ democratic). Eu o iau înainte, la lumina lunii, cu gînd să pun cortul şi să scap de o grijă. Mă trezesc cu Ionescu venind spre mine, băgîndu-mi mîndreţe de frontală în ochi. Îmi dă frontala lui Jacky şi continui la fel de relaxat, dar văzînd acum pe unde calc.

În sfîrşit, la 22:30 ne adunăm toţi, după o zi grea pentru unii (moral), amuzantă pentru alţii şi – probabil – extremă pentru Dana. Focul de rigoare, poveştile despre ture mai mult sau mai puţin înspăimîntătoare, istorie, degenerînd clasic în subiecte cotidiene. Cu cortul făcut, pe la miezul nopţii am decis să-mi car hoitul la somn. Urma o nouă zi dificilă.

*******************************************************************

Pe la patru dimineaţa se aude o sonerie de telefon şi ceva de genul „lasă, că se opreşte singur”, urmat de foşnetul sacului, făcut de o mînă care se ridica să ucidă bestia cîntătoare. La şapte au început să se audă primele voci. Simţeam o ameţeală intensă şi căpăţîna cam grea, semn că beneficiam din plin de efectele zăpezii mîncate cu o zi înainte. Am mai zăcut vreo oră, după care m-am dus la foc. Fusese o noapte extrem de călduroasă şi fără rouă, cu vreo 14 grade în cort. Mîncăm, sporovăim, ne bucurăm de peisajele din jur, cam nemulţumiţi de norii care prevesteau ceva ploaie. Cocoţaţi pe o stînă din apropierea şeii, Pleşcan mă anunţă că renunţăm la coborîrea pe Dăneasa, avînd în vedere lipsa marcajului şi zăpada apoasă destul de mare. Asta ca să nu mai luăm în calcul modul în care mergea Dana. Riscăm să coborîm pe Valea Satului, în care aş zice că nu e indicat să fii în caz de ploaie. Avînd în vedere mulţimea de văi de pe care se colectează apa, o ploaie mai răsărită e suficientă pentru a transforma micul pîrîiaş într-un torent animalic. Potecă nu există, iar valea e atît de îngustă şi abruptă încît nu ai unde să te retragi în caz de viitură. Evident, nu i-am mai spus toate astea celui mai oropsit mebru al expediţiei. Nu încă…

/Narat2/1.jpg

/Narat2/2.jpg

Începem coborîrea abruptă, prin frunze umede de foioase. În scurt timp ajung din nou ultimul, rămînînd să-mi asum responsabilitatea pentru alegerea făcută. O sun pe nevastă-mea să-i spun că lucrurile merg parţial conform planului, dar că vom întîrzia destul de mult. Dana coborîse vreo sută de metri faţă de locul unde rămăsesem eu să fiu sigur să nu-mi zboară semnalul, iar cînd ajung lîngă ea mă întreabă cum de am coborît aşa de repede. Ce dracu’ să răspund? Aşa merg de obicei.

Nu trece mult şi ajungem în fundul Văii Satului, unde dăm de pîrîul cu acelaşi nume, de care avea să mi se ia în scurt timp. Ca să folosesc un eufemism, poteca e foarte ştearsă. Ca să nu folosesc un eufemism, e un amalgam de frunze, căzături, crengi, boscheţi, rugi, bolovani, urzici şi zmeuriş, prin care treci la inspiraţie. Vara cred că e dezastru, cu urzici de un metru. În fine, din cauza conformaţiei terenului, mai exact lipsa oricărei poteci, Dana a început să fie din nou crispată. Prin secţiunile mai nasoale, adică o brînă la un metru de apă sau frunze peste nămol/pietre, îi dădeam mîna, mai mult pentru suport psihic, nu aveam cum s-o ţin dacă pica.

/Narat2/3.jpg

/Narat2/5.jpg

/Narat2/4.jpg

/Narat2/6.jpg

După cum ziceam, în albia pîrîului începe distracţia. Am trecut apa aia nenorocită de zeci de ori. La început mai era cum mai era, fiind mică, dar mai în aval, unde începea să culeagă şi alte pîrîiaşe, nu mai era chiar floare la ureche. Neavînd încredere în picioare (sau în bolovani), trebuia s-o ţin de mînă la absolut fiecare trecere pe bolovani şi pe fiecare brîniţă de doi lei. Nu mai ştiam ce dracu’ să zic ca s-o încurajez, la un moment dat chiar am întrebat-o. Deşi mergeam înaintea ei, adică vedea pe unde şi cum calc, trebuia dădăcită ca un copil mic: pune piciorul aşa, fă pasul invers, începe cu celălalt, sprijină-te în băţ şi altele asemenea. La un moment dat am rămas surprins de cîtă răbdare pot avea. Probabil că viaţa alături de cei doi copii care-mi ronţăie casa şi nervii au avut un cuvînt greu de spus.

/Narat2/7.jpg

/Narat2/8.jpg

/Narat2/9.jpg

Aşa. Să revin. Apa nu mai era mică de ceva timp şi trebuia să caut cu grijă locurile pe unde treceam de pe un bolovan pe altul. Mie îmi era simplu, dar trebuia să caut nişte bolovani suficient de siguri încît să mă sprijin şi pe mine, s-o ţin şi pe ea şi să avem loc amîndoi. La un moment dat nu a mai avut pe unde trece în siguranţă. M-a întrebat pe unde trecem, moment în care mi-am pierdut răbdarea şi am luat-o la nesimţire prin apă. Oricum eram ud muci la picioare, bocancii mei fiind un fel de sandale cu suport pentru gleznă. M-a urmat, cam nedumerită. La fel ca în ziua precedentă, cred că făceam cam 10-12 metri pe minut. Am luat-o iar de mînă, văzînd că în modul ăsta merge mai repede.

Ne-am întîlnit din nou cu ceilalţi la un pasaj unde întinseseră coarda, fiind destul de nasol de urcat cu rucsacul în spate. Faţa ei spunea tot cînd a văzut coarda. Mă întrebam cît şi cum mai rezistă. A trecut cu bine şi de pasajul ăsta, ceilalţi au mers din nou înainte şi tot aşa. La una din regrupări am rîs sarcastic, spunînd că nici pe fie-mea sau pe nevastă-mea nu le-am ţinut atît de mult de mînă. Nevastă-mea, scuze, da’ ăsta e adevărul.

/Narat2/10.jpg

/Narat2/11.jpg

/Narat2/12.jpg

/Narat2/13.jpg

Rămînem pentru a nu ştiu cîta oară în urmă, însă poteca începe să prindă formă şi să fie tot mai lată. Văd un izvor amenajat cu un tub de PVC şi o băncuţă, semn clar că ne apropiem de civilizaţie. Consult harta de pe GPS şi mi se ia ditamai stînca de pe suflet cînd văd că mai avem cîteva sute de metri pînă în localitate. Poteca însă e curmată brusc de încă o trecere peste apă şi de cel mai dificil pasaj al întregii ture. Era un acurt pasaj de căţărare, unde am avut din nou nevoie de coardă. Fără rucsac poţi urca la liber, cu el nu. Se improvizeză o jumătate de ham pentru Dana, care urma să fie trasă. După o primă încercare ratată, reuşeşte să ajungă sus. La auzul îndrumărilor lui Dragoş „desfă picioarele şi lasă-te pe spate” m-a încercat un zîmbet larg, aducîndu-mi aminte de o poză cu un text similar. Scoase din context, respectivele indicaţii pot însemna cu totul altceva.

Poteca se lăţeşte şi mai mult, Dana începe să se simtă mai în largul ei, pînă cînd dăm de – exact! – o altă trecere a apei. Unii au luat-o spre dreapta, dar de data asta mi-am ascultat intuiţia şi am tăiat-o de-a dreptul prin rîu, ignorînd sfaturile celorlalţi şi orice posibilitate de a rămînea uscat. Cei din partea dreaptă au realizat destul de repede că nu au luat-o bine, poteca terminîndu-se brusc şi destul de abrupt. Pentru prima dată în toată tura, eram şi noi în faţa tuturor. Sînt întrebat cu uimire cum de am ştiut că pe acolo e drumul bun. Am răspuns că posed o intuiţie destul de bună, compensînd lipsa cunoştinţelor despre traseu. De aici drumul a fost floare la ureche, ieşind în scurt timp la asfalt. Regruparea la maşini, dăm mîini şi plecăm ficare către ale noastre.

    Concluzii şi clarificări

Ţin să mulţumesc public participanţilor la tură, care au afişat răbdare şi înţelegere faţă de situaţia în care i-am pus fără să vreau, aducînd în tură un începător absolut.

Cele povestite mai sus sînt o privire pur personală asupra unor evenimente, iar responsabilitatea celor întîmplate îmi aparţine în întregime. Chiar dacă tura pare să fi fost complet ratată, vă asigur că nu a fost deloc. Din contră, am învăţat multe. În plus, mergînd de două-trei ori mai încet faţă de cum mergem noi de obicei, am avut mult mai mult timp la dispoziţie pentru a ne bucura de priveliştile care ni se desfăşurau în faţă. Sălbăticia traseului e încîntătoare.

Am învăţat pe propria piele cît de greu e să scoţi dintr-un om ceea ce poate cu adevărat, să-l duci dincolo de limite. Mai mult, cît de dificil e să motivezi pe cineva de care nu ştii absolut nimic. Din punctul meu de vedere, Dana e eroina turei. Toţi ştiţi cît de greu e să depăşeşti momentul critic, cînd simţi că nu mai poţi, dar cînd corpul abia îşi intră în ritm. Aşadar, aplauze pentru un om care şi-a depăşit limitele!

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s