Poveţele lui Decebal

„Vă rog să fiţi atenţie la următorul proiect” sînt cuvintele care prevesteau ceva măreţ. Sau lunguieţ. Sau… Mă rog, o tură mai ţeapănă, cu plecare de vineri seara, tură care m-a făcut să-mi frec palmele cu un rînjet cretin pe faţă. Era un traseu lung, cu o parte din el pe cărări puţin umblate, arătînd astfel:

Ziua 1: Bistriţa – Cheile Bistriţei (vreo oră şi ceva)

Ziua 2: Cheile Bistriţei – Între Rîuri – Şaua Tîrnicilor – Culmea Măgăreaţa – Plaiul Netedu – Curmătura Govorii – Şaua Zmeuret – Stîna Zmeuretu (9 ore)

Ziua 3: Stîna Zmeuretu – Mălaia (2 ore)

Faptele arătau altfel.

*******************************************************************

Vineri

Primesc pe la prînz un telefon de la bancă, dat pentru a-mi reaminti că le promisesem că le aduc asigurarea. La trei am rupt uşa, am făcut slalom printre melcii şi meduzele din trafic, am plătit asigurarea, fuguţa la bancă să le-o dau, direcţia casă, o iau pe fie-mea şi hai spre Vîlcea. Era ora patru cînd plecam din Sibiu.

Pe Valea Oltului dau de alţi melci, un dobitoc cu numere de Bucureşti care în linie dreaptă o călca de-i săreau măselele, iar în curbe, oricît de uşoare, maxim 50km/h. Cu greu am prins o bucată de curbă cu vizibilitate în care l-am luat pe interior (pe stînga). Ceva mai în faţă dau de altul. Vreo douăzeci de minute am mers în spatele unei coloane formate în urma unei proaste care conducea un Ford Fiesta, mergînd constant (cu 50km/h) şi vorbind la telefon, imperturbabilă. De asta nu vă zic cum am scăpat.

Aventurile automobilistice nu s-au sfîrşit. Prin localitatea de baştină dau de doi pietoni imbecili care mergeau pe stradă, de frică nu avarieze trotuarul. După un claxon dat inutil, dînşii fiind imuni la astfel de maifestări sonice, îmi încolţeşte în cap o idee, zîmbesc şi o pun în aplicare. Cînd eram la cîţiva metri în spatele lor, trag frîna de mînă. Rezultă un scrîşnet sănătos de roţi şi o săritură sincronizată a celor doi pe trotuar. Deci se poate şi pe acolo.

Ajuns la ai mei, primesc telefon de la Ioneasca:

– Bă, cum stai cu timpul?

– Eu zic că stau bine, tocmai am ajuns la ai mei.

– Bine, atunci hai în autogară, poate prindem ceva mai devreme. Vezi să nu uiţi ceva.

– N-am uitat nimic.

Am luat-o pe maică-mea şi pe fie-mea să le las în oraş la plimbare, după care mi-am orientat carcasa către autogară, constatînd lipsa beţelor. Cum era aia cu „n-am uitat nimic”? În fine, se strînge gaşca formată din patru inşi, plătim biletele de autobuz (extrem de ieftine, 6 lei pentru 38km) şi în cîteva minute o luăm din loc. Povestind diverse chestii, n-am simţit cum a trecut timpul şi ne-am trezit la Costeşti. O măicuţă care mergea la mînăstirea Bistriţa ne roagă s-o ajutăm cu cîteva plase (şapte, mai exact) pînă după pod. Urma să sune pe cineva de mînăstire să vină s-o ia. La rugămintea lui Pleşcan să sune şi pentru noi, ne trezim în cîteva secunde cu un microbuz care ne ia pe toţi, în afară de măicuţa care a insistat să ne spună că nu vine cu noi, ci merge cu maşina după care sunase. Coincidenţă? Cu siguranţă nu.

La ora cînd ar fi trebuit să plecăm din Vîlcea eram la Bistriţa, bucurîndu-ne de nişte culori simpatice, date de soarele care apunea peste stînci. Cum era timp berechet, am intrat în peştera Urşilor. Nu are formaţiuni spectaculoase ca alte peşteri, însă e frumoasă şi merită o vizită. Continuîndu-ne drumul, ne întîlnim cu o maşină de la Romsilva care trecuse pe lîngă noi la urcare şi care acum cobora. Opreşte, iar omul coboară să stea de vorbă cu noi. Aflăm că mulţumită coşurilor de gunoi puse pentru bunăstarea turiştilor nu mai ia nimeni gunoiul la vale, iar urşii au învăţat că au de mîncare şi coboară din munte. Ne-a sfătuit să avem grijă pe unde ne punem corturile pentru a nu beneficia de vizita vreunui ursache curios.

Am mai mers vreo jumătate de oră, poate chiar mai puţin, pînă am găsit o poieniţă. Eu cu Ionescu la cort, Pleşcan în hamac, Bogdan la bivuac. Băgăm un foc într-o vatră în care încă mai ardeau cărbuni, apoi ne înşirăm la clasicele discuţii din jurul flăcărilor. M-am minunat încă o dată de diversitatea subiectelor de discuţie din cadrul găştii. Treptat ne-am dus către culcare, fără să uităm să agăţăm slănina în copac. În cel de care îşi atîrnase Pleşcan hamacul.

*******************************************************************

Sîmbătă

Mă trezesc dimineaţa cu dureri de spate şi cu picioarele ţepene de frig. Constat că dormisem ca un bou pe lîngă izopren şi că sacul de dormit e prost făcut. La spate mă coceam şi transpiram, la picioare parcă era deschis. Mă enervez şi ies din cort. După ceva mişcare mi-am mai revenit. Urma cea mai lungă parte din traseu.

Aproape de cantonul şi captarea de apă Între Rîuri e o mică băltoacă în care am văzut nişte peştoci zdraveni. Nu sînt pescar, deci habar n-am ce erau, dar erau mari. Imediat după baltă e un izvor, de altfel singurul de unde mai puteam lua apă pentru următoarele 5-6 ore. Am băut zdravăn, cît a încăput în mine, constatînd lipsa bidonului de apă, rămas acasă pentru a ţine companie beţelor. Speram ca cei 1,5 litri de apă din rucsac să-mi ajungă pînă la următorul izvor.

După cîteva sute de metri dăm de indicatorul care ne anunţa că vom avea de mers 8-9 ore pînă în Şaua Zmeuret sau stîne, nu mai ştiu exact. Marcaj: bandă albastră, dar despre starea acestuia şi frustrări mai jos. Începe o pantă numai bună de scuipat plămînii. Începusem să gîfîi ca şobolanul sub claia de fîn (marcă înregistrată) şi nu-mi prevesteam un viitor prea luminos. Găsesc o creangă în stînga drumului şi-mi fac un băţ în care să mă sprijin. Mergea, da’ parcă mai trebuia unul şi nu găseam nimic convenabil. Transpir vreo două căldări de apă, încercînd să ţinem pasul după posedat, care dădea trap fără menajamente. Bă, umfli iar ficatu’ ăla, las-o dracului mai uşor! Aş! Ţi-ai găsit… Din fericire, panta e scurtă, ajungînd în şaua Tîrnici după vreo jumătate de oră. Pauză de cioplit. Găsesc o creangă de molid numai bună pentru ce-mi trebuia mie. O iau la topor şi brişcă, îi netezesc capătul în pietriş şi mă aranjez de două beţe ecologice, că tot eram pe poteca de ecoturism, plină de urme de şenilă. Constatarea cîtorva membri ai grupului a fost că setul meu de beţe de carbon prezintă rezistenţă cam redusă la incendiu.

Astfel aranjat, începem o pantă similară cu cea urcată pînă acum, doar că prin căzături şi desiş. Cît am avut parte de foioase a mai fost cum a mai fost, dar pe Culmea Măgăreţei am dat de nişte exploatări în care pierise marcajul, spre disperarea lui Pleşcan care ne ordona să menţinem poteca marcată. Care marcaj, bă? Şi unde vezi tu potecă? Bine, atunci urmăm creasta matematică. În definiţia noastră, creasta matematică e definită ca linia punctelor de maxim aflate sub clopotul lui Gauss. Plecînd de la definiţia de mai sus, dezvoltaţi teoria stringurilor. Mda, stai să mai iau un gît de apă, că delirez de la căldură. Prin zona de foioase am ajuns la un moment dat lîngă nişte fagi imenşi. Fără să exagerez, cred că trunchiurile aveau mai bine de un metru jumătate diametru. Vedem urme pe jos, iar ceva mai în faţă începe să miroasă înfiorător a urs. Nu-i a bună, dar n-avem ce face.

Îi dăm înainte printre căzături pînă întîlnim un drum care dă într-o exploatare. De aici poteca pare să se lăţească într-un veritabil drum. Pleşcan urlă după noi că nu mai e marcaj şi să urmăm din nou creasta. Ne luăm iar după el, ca proştii, făcînd slalom printre crengi şi muşte. Bineînţeles, toate astea fără fărîmă de marcaj. Ieşim cumva din zona de conifere ca să dăm în… foioase, deşi urcam. Dăm din greşeală de marcaj. Bă, mă laşi? Evident, drumul era pe unde plecase Bogdan de la bun început, urmînd curba de nivel. De aici marcajul nu ştiu cum a fost făcut. Ne dădea impresia că persoana care marcase a vopsit pe unde a trecut, fără nici măcar o fărîmiţă de logică. De la un punct ne era clar că marcajul fusese dat în scîrbă, pentru pedepsirea nenorociţilor de turişti care au cutezanţa să cutreiere pe aici. Mai mult, i-am făcut un profil psihologic complet al persoanei care a colorat copacii, însă nu poate fi expus aici din motive consistente, care nu ţin de voinţa noastră. Văzînd lipsa completă de inspiraţie a marcajului, mi-am pus intuiţia la treabă, ieşind deseori din ceea ce ar fi trebuit să fie potecă, suferind dese şi crunte admonestări din partea liderului. De cînd o fi ajuns ăsta aşa formalist?

Nu mai trece mult pînă vedem un drum care urca din dreapta. E clar, zic, ăsta e drumul care vine dinspre Cheile Costeştilor. Las baltă şi marcaj, şi tot, cu intenţia clară de a da în drumul care urca în direcţia corectă într-un mod cît se poate de evident. Ionescu şi Bogdan au mers după mine, Pleşcan a mai insistat vreo zece minute prin boscheţi ca să ajungă la acelaşi drum. Aici am avut bănuiala că ori medicamentele nu-i fac bine, ori altcineva i-a furat corpul şi se dă ca fiind el. L-am lăsat să înoate prin crengi, noi văzîndu-ne liniştiţi de drum.

Care drum era plin de urme de animale. Printre uzualele urme de lup şi ursache (mamă şi pui) am dat de unele destul de rare: rîs şi pisică sălbatică. Urme de rîs mai văzusem multe prin martie, cînd urcam spre Prejba, dar de pisică sălbatică niciodată. Nici nu ştiam că avem aşa ceva în ţară. Trecînd de urme, dăm de un luminiş în care se face o pauză de masă. Era ora trei şi nu ajunseserăm nici măcar la jumătatea drumului. Nefiindu-mi foarte foame, am plecat să caut un izvor de care ne spusese pădurarul din ziua precedentă. Mă urmează şi Pleşcan. Văd întersecţia, iau şi bidonul lui, stabilind să mă întorc în cel mult un sfert de oră. Cobor singur, văzînd cam multe urme de urs, unele destul de proaspete. Dau de o construcţie solidă, dar care părea abandonată şi cobor pe urmele foarte proaspete lăsate de un ursache căruia îi fusese probabil la fel de sete ca mie. Îmi calc pe inimă, strîng tare din buci şi cobor la pîrîu. Umplu sticlele, mai dau jos din jegul de pe mine, apoi mă întorc teafăr la grup.

Ieşim în Plaiul Neteda, admirînd o splendoare de peisaj. Asta îmi place cel mai mult în munţii vîlceni: oriunde te uiţi vezi numai munte. Ne holbam ca proştii la zona nordică a Builei, care arăta într-un mare fel. În faţă aveam ditamai muntele. Nu am mai urmat traseul care urcă pe Neteda şi Lespezi, ci am continuat pe drumul ciobănesc care le ocoleşte, fiind mai umbrit. Căldura era nimicitoare, abia cînd mai răzbătea cîte o pală de vînt ne mai simţeam răcoriţi. Încă o pauză în Curmătura Govorii, unde m-am întins pe rucsac. Mă luase un somn crîncen, îmi venea să mă opresc acolo şi să dorm. În valea de sub noi se auzea un pîrîu ţeapăn, probabil avînd şi vreo cascadă, ceva.

Ne continuăm drumul, Pleşcan părăsind grupul şi poteca marcată – semn bun. Am ocolit ceva mergînd pe drum, dar chiar n-aveam chef să urc. L-am văzut la cîteva minute bune avans, semn că scurtătura fusese bună. Ulterior am văzut-o pe gogu ţărînă. Încă ceva timp şi ajungem în Şaua Zmeuretu, unde abandonăm drumul, coborînd oblic spre stîna care se vedea. Ajungem la stînă, că nu mai e decît una; şi asta e ca vai de ea. Din conacele de vînătoare şi stînele Brătienilor nu au mai rămas decît urme vagi, se mai văd doar temeliile şi locurile în care se făcea focul.

Instalez cortul într-una din încăperile din stînă, cam morcovit de urmele văzute peste zi. Dacă vrea cărniţă proaspătă de raţă, să muncească pentru ea! Nu că cele trei surcele pretenţios denumite poartă ar fi opus vreun fel de rezistenţă. Ca să nu mai zic de cort. Facem focul înconjuraţi de înjurăturile reciproce aruncate peste fileu cînd de Pleşcan, cînd de Ionescu, adresîndu-şi-le unul altuia: unul că a fost bou că a pierdut coaja de mesteacăn adunată cu atîta trudă (culeasă de pe jos), celălalt că a fost bou şi nu ştie s-o pună cum trebuie în buzunarul rucsacului (care buzunar, fiind pe lateral, agăţa tot ce prindea în cale, într-un final pierzîndu-ţi preţiosul conţinut). În fine, găseşte al nostru un aprinzător şi focul ia naştere, ucigîndu-ne ochii cu un fum meseriaş, de am plîns vreo două ore în sac. Eram cam terminaţi, ne-am tras la nănică după cîteva glume la adresa mea, distinşii domni rîzînd de necunoaştera mea referitor la semnificaţia unor cuvinte uzuale de argou.

*******************************************************************

Duminică

Ziua bună începe de dimineaţă. Spre deosebire de vîntul crunt care domnise în seara precedentă, atmosfera era de un calm formidabil. Ne tragem poze cu o căpăţînă de berbec, arborată, abuzată şi aranjată în fel şi chip pentru poze, umplem stomacurile care zbierau ca grebla pe asfalt şi începem să coborîm vertiginos. La început, poteca e plină de căzături, dar pe măsură ce coboară devine din ce în ce mai curată şi mai lată. Şi mai frumoasă. E una din potecile care mi-a mers la suflet, printre brazi, cu serpentine lungi ce nu te obligă să faci stînga-dreapta pînă te apucă nervii. Peisajul nu se prea vede, dar pădurea e o combinaţie de conifer şi foiase, deci nu te lasă plictisit. Cum coboram ca zmeii, Pleşcan urla după noi să nu mai alergăm. Da’ cînd alergi tu la deal cum e, ha? N-aud!

În fix două ore ajungem în Mălaia, ratînd cu vreo douăzeci de minute autobuzul care ducea spre Vîlcea. Ne păşteau vreo patru ore de aşteptat, aşa că ne-am lungit la o bere. Bine, cei care puteau, mi s-au uscat ochii uitîndu-mă la ea. Cum stăteam noi aşa la bere, dă peste noi cel mai simpatic beţiv din România. De obicei sînt agasanţi şi scapi greu de ei, dar de ăsta vă jur că nu ne-am plictisit. Nici n-am simţit cînd a trecut impul, avea omul nişte dume formidabile. Trecînd peste cele cîteva stereotipuri verbale pe care le avea, se vedea că omul nu e prost şi că umblase ceva prin lume. Îmi pare rău că nu pot descrie toate poveştile, nu am harul lui de a povesti. Îl chema Decebal, nu era prost, dar nici deştept, cum spunea el. Rar nume. Şi cam vechi, d-aia nu-l mai dă nimeni (zicea tot el). Ne-am spart de rîs cînd l-a întrebat pe unul de pe stradă:

– Ulise, cum mă cheamă pe mine, bă?

– Decebal!

Cînd l-a luat Pleşcan cu „domnul Decebal”, i-a retezat-o scurt:

– Fără domnu’, că deja mi s-a rupt un pantof.

Ne-a povestit o grămadă de chestii. Printre cele mai tari a fost povestea cu elicopterul căzut cînd era el mic. Se prăbuşise un elicopter prin zonă, iar el mîncase bătaie de la maică-sa fiindcă furase două plase de fier şi jumate de elice. Alţii, mai şmecheri, luaseră roţile şi şi-au făcut căruţ din ele. Legenda spune că acel căruţ ar mai circula încă prin Mălaia.

Într-o altă povestire spunea el cum fusese în Israel. Avusese avionul întîrziere vreo două ore şi s-a enervat foarte tare, fiindcă nu băuse nimic. Între timp a găsit o băutură locală cu care puteai să sudezi. Mai zicea el că poţi să sudezi şi cu electrozi de prun.

În fine, a avut zeci de poveşti, iar cele trei ore au trecut foarte repede. Prin autobuz am dat vreo două-trei glume de autobază, întrebîndu-ne cum îi cheamă pe locuitorii din Măciuca. Dar pe ăia din Mădulari? Dar pe ăia din Păscoaia, unde are chiaburul cabana? N-am primit răspuns, dar ne-am amuzat de puştoaicele de liceu care roşeau la asemenea întrebări. Vîlcea are multe toponime din astea. Tare greu am ajuns în autogară, fiind cald, iar şoferul mergînd prea încet pentru trapa deschisă. O ciorbă la Antares şi m-am cărat, urmînd să ne întîlnim la tura de definire a grupului. Sau la alta. Pînă atunci… vremuri bune!

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s