Pe urmele istoriei

În cele două zile ale sfîrşitului săptămînii trecute mi-am oblojit sufletul prin nişte munţi extraordinari. Poate că peisajele lor ar putea fi pictate prin cuvinte, dar stările pe care aceştia le oferă cu atîta dărnicie şi bunătate nu pot fi descrise în niciun chip. Pot fi doar trăite. Bogăţia locurilor şi a istoriei acestora este de-a dreptul fabuloasă. Este vorba de munţii Lotrului, un adevărat labirint de văi întunecate, desişuri de netrecut, plaiuri fără sfîrşit. Cred că Dumnezeu a avut o clipă de răgaz şi i-a creat cum a ştiut mai bine. Timpul dispare aici.

Deşi mai dorea cineva să vină în tură, i-am recomandat totuşi să o lăsăm pe altă dată, văzînd lungimea traseului: Călineşti – Valea Călineştilor – Vevereţu – Saşa Proienilor – Stîna Bătrînă – Robu în prima zi, apoi Stînişoara – Coasta Cîinenilor – Dealul lui Vlad – Rîu Vadului. Erau în jur de 50 de kilometri în total, de parcus în două zile, lucru care necesita o condiţie fizică cel puţin bună.

Am stat sîmbătă dimineaţa să mă gîndesc dacă plec cu maşina sau cu trenul, alegînd ultima variantă. Nefiind circular, ar fi însemnat să las maşina undeva şi să mă întorc după ea cu ceva. A cîştigat trenul, dar lăsîndu-mi maşina în gară, presimţind că mă voi întoarce rupt de oboseală.

În tren am avut ocazia să admir peisajul pe care nu l-am mai văzut de multă vreme. Cînd merg cu maşina nu pot să observ toate detaliile, atenţia mi-e îndreptată către trafic, chiar dacă privirea îmi mai goneşte pe furiş către creste.

Ajuns în Brezoi, am mers agale către un popas ca să aştept la o cafea restul trupei. Aceştia au ajuns în timp ce licoarea brună abia trecuse de jumătatea ceştii. În afară de mai vechii prieteni Pleşcan şi Ionescu mai era cineva, unul dintre cei mai buni cunoscători ai munţilor vîlceni (şi nu numai): domnul Ion Lera, pe care îl sunaserăm cu cîţiva ani în urmă ca să găsim stîna din Robu. Iată că împrejurările de acum erau mult mai plăcute, iar atmosfera destinsă urma să ne însoţească pe tot parcursul traseului.

Maşina a rămas la intrarea pe Valea Călineştilor, o spintecătură a apei printre stînci. Ţurţuri semeţi de piatră străjuiesc marginile. Pornim pe drumul dintre casele vechi, povestind şi dicutînd tot felul de subiecte. Precum am spus la început, timpul dispare în aceşti munţi, cu atît mai mult atunci cînd ai ca însoţitori persoanele potrivite. Drumul de aproape zece kilometri, unduit pe marginea apei, s-a sfîrşit după nici două ore în poiana Socilor. Luăm o primă pauză de masă lîngă un izvor care curgea firav, urmînd să începem urcuşul către Vevereţu.

/veveretu/cheile_calinesti.jpg

Unul dintre străjeri

Trece cam o oră prin serpentinele din pădure, domnul Ion primeşte un telefon, pasîndu-mi-l după cîteva momente. În cealaltă parte era domnul Dinu Boghez, cu care am purtat o discuţie agreabilă ce a atins şi nişte subiecte dezagreabile, legate de parcurgerea anumitor părţi montane. O surpriză foarte plăcută această conversaţie.

Timpul zboară tăcut în continuare, drumul rămîne în urmă, iar noi începem un urcuş pieptiş. Bucata respectivă de drum a fost marcată cu bucăţi de plămîn şi ficat. Panta avea vreo treizeci de grade. Aerul la fel, plus că era şi soare. S-a lăsat biruită cu greu, lăsîndu-ne să ieşim în Poiana Vevereţu, surprinşi că trecuseră patru ore de cînd mergeam. Pe aici s-au dat lupte crîncene între români şi austro-ungari. Încă mai pot fi văzute urmele tranşeelor din primul război mondial; pădurea e plină de ele. Cine ştie cîţi oameni amărîţi şi-au lăsat oasele pe acolo pentru a-şi apăra libertatea?

/veveretu/dscn1377.jpg

Urcuşul spre…

/veveretu2/veveretu.jpg

… Poiana Vevereţu

Mergem mai departe pe poteca împădurită, ascultînd istorie depănată în ritmul paşilor. Ne iese în faţă Saşa Proienilor, unde există o stînă activă. Şi aici se văd urme de tranşee, inclusiv cîteva posturi de artilerie grea, lăcaşurile de tragere şi liniile de aprovizionare. La stînă era o Dacie papuc care tocmai se pregătea să coboare. Ne-am luat şi noi apă de la izvorul din dreapta stînii, aflat la cîteva minute în pădure. Apa e teribil de rece. În cele cîteva secunde în care mi-am ţinut mîinile sub şuvoi mi-au şi îngheţat.

/veveretu2/stanele_din_gruiul_cu_lespezi.jpg

Stînele din Saşa Proienilor

Drumul intră din nou în pădure, trecînd pe lîngă Gruiul cu Lespezi. În poiana Pociovariştea zace un mic adăpost, acum foarte dărăpănat. Mai în faţă există nişte temelii înghiţite de pădure, temelii pe care fuseseră cîndva funiculare folosite pentru a căra lemnul către vale. Avem surpriza de a găsi cîteva marcaje, însă foarte vechi. Mai în faţă, Obîrşia Vasilatului ne serveşte cu nişte apă proaspătă, iar după cîteva zeci de metri ieşim în plaiul în care stîna Bătrîna tronează tăcută, apăsată de trecerea timpului. În stare destul de bună, i s-a acordat cam o stea şi jumătate pentru confort. Ne-am tinut reciproc companie în cele cîteva minute de pauză în care am cigulit nişte ciocolată. De aici am ajuns repede la stîna din Robu, cea cu etaj, la care am ajuns după lungi peripeţii acum vreo două primăveri. Surpriza a fost că era încă goală, deşi ciobanul din Saşa Proienilor ne spusese că au urcat şi aici oile. Vatra încă era caldă, semn că fusese cineva cu o seară înainte. Ne gîndeam dacă să rămînem sau nu, dar fiind posibil ca proprietarii să se întoarcă, am decis să continuăm pînă la centrul de colectare al fructelor.

/veveretu/dscn1386.jpg

Adăpostul părăsit

/veveretu/dsc_1938.jpg

Stîna Bătrîna

Pînă în centrul de colectare am întîlnit trei persoane, localnici din Robeşti, care veniseră la cules de bujor. Ne-au mai dat detalii despre împrejurimi şi starea stînelor, constatînd că domnul Ion ştie locurile mai bine decît ei. Urmau să doarmă la stîna cu etaj şi ne-au invitat să ne petrecem seara cu ei. Cum nouă nu era chiar convenabil, nefiind în drumul de a doua zi, i-am refuzat şi ne-am continuat calea către centrul de colectare.

/veveretu/dsc_1946.jpg

Centrul de colectare

După opt ore şi jumătate am ajuns la centrul de colectare, o clădire care-şi poartă bătrîneţile în tăcere şi care a văzut şi vremuri mai bune. Înclinată într-o parte, ca un bătrîn gîrbovit de păsurile vieţii, ştirbă pe alocuri şi stînd cu greu în picioare, ne-a primit totuşi cu căldură. Doar vîntul vuia prin spărturile din pereţi şi din acoperiş, însă domol, ca un fel de şoaptă, parfumat de bujorii de pe coamă. Afară era cu totul altceva. Se simţea un vînt pătrunzător şi foarte rece, din cauza norului care plutea ameninţător pe Coasta Cîinenilor. Nu ne-a plouat şi am plecat să vedem asfinţitul de pe Robu. Chiar aici era centrul de comandă al austro-ungarilor, care se chinuiau să învingă dîrzenia oştenilor români, încălţaţi cu opinci şi mult mai slab pregătiţi, dar care luptau cu înverşunare şi nu cedau nici măcar un milimetru de pămînt. Toată bucata aceasta de munte e împăienjenită de tranşee, fiind un punct strategic de importanţă deosebită.

Asfinţitul nu l-am mai văzut, un nor acoperind Sfărcaşul şi Dealul Negru chiar în clipele scăpătatului. Ne-am mulţumit cu petele de culoare aruncate sub norii răzleţi dinspre sud şi cu faptul că oriunde ne-am fi uitat se vedea doar munte. Straşnică privelişte! Vîntul începuse să se înteţească, iar noi am făcut cale întoarsă către adăpost. Un cîine tinerel, tuns ca un leu, s-a aciuiat pe lîngă noi. Un ceai de lămîiţă ne-a încălzit, făcîndu-ne să adormim mai iute ca niciodată.

/veveretu2/gogu.jpg

Gogu

***************************************************************

Dimineaţa avenit repede. Din pricina celor două cafele băute în ziua precedentă nu prea dormisem, dar nici nu mă simţeam obosit. Era în jur de şase dimineaţa cînd am început să strîngem lucrurile şi să ne pregătim de plecare. Am plecat pe la opt, la adăpostul unui nor, urmăriţi de o pală timidă de vînt. Sfărcaşul şi Pîrcălabul, pe care ieri îi vedeam bine, zac acum ascunşi în nori. Poteca dispărea sub tălpi, lăsînd în urmă Robu, trecînd pe sub Sîrbini, Mîndra, Stînişoara şi îndreptîndu-ne spre Capul Muntinului. De aici coborîm spre stînga, către Dealul lui Vlad. Spre dreapta, pe Plaiul lui Vlad, drumul coboară către Cîineni, fie pe Valea Uria, fie pe dealul cu nume omonim. O stînă activă ne întîmpină cu lătrăturile unor dulăi. Simţiseră cîinele care venise cu noi şi care nu voia să se întoarcă în ruptul capului.

/veveretu/dscn1457.jpg

Pînă şi Gogu se uită la peisaj

/veveretu/dsc_2048.jpg

În drum spre Capul Muntinului

O exploatare forestieră din capătul de sus al Văii lui Vlad, mai jos de stînă, transformă peisajul într-unul apocaliptic, cu trunchiuri de copaci abandonate, fără prea multă iarbă. În stînga, chiar lîngă drum, zace o stînă zdrobită de un molid căzut peste ea. Nici norul de care încă nu ne-am despărţit nu contribuie prea mult la îmbunătăţirea priveliştii. Din fericire, poteca pătrunde din nou în pădure, una tînără de foioase. Mai şuntăm din serpentine, coborînd abrupt printre căzăturile lăsate de exploatări. Drumul redevine domol, trecem pe lîngă două stîne. Una era părăsită, cealaltă părea să fi fost renovată recent, judecînd după gardul făcut din pari tineri. Un marcaj făcut pe unul din parii din mijlocul stînii ne smulge un zîmbet.

Intrăm din nou în pădure, întîlnindu-ne cu nişte ciobani care urcau pe cai. Purtînd o discuţie scurtă, le spunem să ia şi cîinele, dar refuză: „ăsta nu-i bun, se ia după turişti”. Lor le trebuie cîini devotaţi, să asculte doar de ei şi să-i apere de primejdii. Aşadar, cîinele ne-a urmărit pînă jos.

În încercarea de a mai scurta din traseu, ne-am abătut mult în stînga, către Valea Largă, care abia începea. Am găsit urmele unei vechi poteci. Urmînd-o o perioadă, am văzut că mergea prea mult în stînga, trecînd de firul apei. Neştiind unde duce, am cotit în partea opusă, coborînd prin nişte hăţaşuri lăsate probabil de căprioare. Urmăreau curba de nivel. Domul Ion mergea înainte, ştiind de drum din descrierile domnului Boghez. La un moment dat am făcut o pauză ca să-mi scot apa din rucsac şi să-mi torn în bidonul agăţat de bretea. Ne-am trezit dintr-o dată trei, fără să mai vedem pe unde o luase domnul Ion. Puşi cam în încurcătură, am decis să merg spre dreapta, sperînd să întîlnesc drumul pe care era marcajul. Am ieşit într-o poiană ascunsă de pădure, o frumuseţe de loc, cu două căsuţe vechi, ceva fîneaţă şi răsaduri puse proaspăt. Deşi am căutat o potecă, nimic nu trăda locul. Nici izvor nu am văzut, deşi ar fi trebuit să existe în apropiere. Cei care locuiau aici aveau cu siguranţă o viaţă liniştită, dar grea.

/veveretu2/poieni_in_plaiul_lui_vlad.jpg

Sălaşe izolate

Mergînd spre dreapta printre brusturi cît mine, am găsit tot o potecă făcută de animale, cu urme de copite, pînă cînd am văzut un luminiş. Mare mi-a fost bucuria să constat că era un drum foarte lat, care cobora. Era priporos tare, dar ne-a scos repede în drumul marcat, pe care am coborît pînă lîngă popasul turistic de lîngă Rîu Vadului. Am continuat uşuraţi către benzinărie, unde domnul Ion ne aştepta de mai bine de jumătate de oră. Era încă devreme, aşa că ne-am întins la poveşti în aşteptarea trenului.

Am ajuns acasă oarecum trist, parcă-mi părea rău că s-a terminat aşa de repede. E una dintre puţinele ture în care nu am simţit trecerea timpului şi nici oboseala, deşi am mers într-un ritm mai alert ca de obicei. Ori asta nu face decît să-mi confirme că tura a fost ceva la fel ca oamenii cu care am fost, la fel cum sînt şi aceşti munţii: deosebiţi.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s