Se poate Oslea?

Felul programului: divertisment.

Poate fi urmărit de copii cu acordul părinţilor şi numai în prezenţa acestora. Conţine un amestec de sarcasm, trivialităţi şi uşoare resturi de umor vulgar. Mai mult vulgar decît umor.

– Cînd ai de gînd să te cari, vineri sau sîmbătă?

– Păi… eu mă gîndeam să plec de miercuri seară.

– Eşti nesimţit?

– Bine, joi dimineaţă.

Se vede că n-am făcut cursul de negocieri de pomană, chiar dă rezultate. Ori nevastă-mea s-a îndurat după concediul în care i-am plimbat prin juma’ de ţară, la munte, mare şi cîmpie. Ea şi copiii s-au relaxat, iar eu mi-am făcut căruţe de draci, mai ales în hotelul de categorie doi meteoriţi (că alea nu erau stele). Pe scurt, concediul mai mult m-a obosit, în loc să mă relaxeze. Da’ fiindcă trecuse luna şi nu pupasem munte decît în cele patru zile în care fusesem la bunică-mea, în Apuseni, am zis că lungesc sfîrşitul de săptămînă în mod bugetar, alegîndu-mă cu un snop de patru zile. Patru zile?! Păi asta e mană cerească, nu altceva! Hai să facem Oslea. Prognoza vremii arăta înspăimîntător, iar comentariul lui Claudiu („parcă văd că stăm numai la cort”) a fost relativ aproape de adevăr.

Cum nu prea aprind becul dimineaţa, era destul de întuneric în cameră, mai ales că afară nu se vedea fărîmă de albăstreală pe cer. Un prilej foarte propice pentru a învineţi mobila, evitat în ultima nanosecundă. Piciorul patului mi-a ratat degetele, de data asta. În urma împachetării diverselor chestii de luat după mine, am rămas surprins să constat că domnul rucsac nu avea decît o duzină de kile, cu cort cu tot. Estimativ. Urma să observ a doua zi, departe de casă, că greutatea în minus se datora lipsei pîinii şi a unei hălci de vreun kilogram de ceafă afumată, uitată în frigider.

Pe Valea lu’ Olt a început ploaia. Una mişto, care mi-a făcut maşina bec, de s-a minunat conu’ Pleşcan de curăţenia ei. Chiar m-a întrebat dacă am spălat-o, ştiind că ocolesc cu fidelitate spălătoriile. Tragem un ness pe gît, băgăm chitara lui lîngă a mea şi dă-i la vale, spre Tîrgu Jiu. Sîntem informaţi de un panou că circulaţia pe Valea Jiului e oarecum restricţionată, chiar oprită complet în unele zile. Ne cam trece rîsul, dar îi dăm mai departe în ignoranţa noastră, gîndindu-ne la planuri alternative, cum ar fi să urcăm în Oslea din Cloşani sau să mergem în Mehedinţi, prin crovuri.

Ajungem în Tîrgu Jiu cam lihniţi. Ploaia mai stătuse, dar a pornit din nou cînd am coborît din maşină în scopul ingurgitării unor mici. Ce zic eu pornit… a început să toarne, de eram muci în zece metri. Poate şi fiindcă treceam pe sub o streaşină care-şi deşerta apa pe mine. Pleşcan, aflat în ciorapi şi sandale, a luat apă la tribord. Apoi la babord. Şi pe urmă constant, la prova şi pupa, în funcţie de cum călca prin bălţi. Intrăm în prima cîrciumă care ne iese în cale, dar aflăm că ei nu face mici şi nici nu ştie unde să face. Retur la maşină, cu gînd să vedem Cheile Sohodolului. Cum n-aveam gram de pîine, opresc la un mic magazin comunal, din Răchiţi. Boilerul din dotare urla după mici. Pleşcan o întreabă pe doamna care vindea dacă avem pe unde mînca asemenea delicatese, iar cîţiva oameni ne spun să mergem la Marcel, cîţiva kilometri spre Baia de Aramă. Ăsta a fost încă un prilej de a constata cît de diferiţi sînt oamenii de la ţară faţă de cei din oraşe. Aşa a fost, iar la Marcel am băgat în mine cinci nărozi, fiind în sfîrşit satisfăcut.

Înapoi spre primul obiectiv, maţul fiind plin. Dăm de intrarea în chei, unde fusesem în primăvară. Vrei să intri? Cască portofelul. O băncuţă de persoană. Dacă nu plătiţi taxa pe privit, sînteţi pasibili de amendă. Aşa ne-au informat cei doi rangeri de la intrare. Dar nu vă faceţi griji, de banii daţi veţi primi dreptul de a face grătar în aria protejată, de a parca maşina pe iarbă şi de a arunca gunoaiele oriunde vreţi. Cel puţin eu asta am văzut.

Cheile sînt frumoase, au un sector destul de scurt de stînci, dar frumuseţile apar după ce se termină asfaltul (şi fripturiştii). Am mers vreo douăzeci de kilometri pe drumul de lîngă apă, pînă cînd ne-am întîlnit cu Marian, un localnic cu o maşină 4×4. Întrebăm dacă putem ajunge la Valea cu Peşti, peste munte. Răspunsul vine prompt:

– Cu asta?! Noooo… Nic pomeneală! Păi dacă am atins eu!

M-am uitat la maşina lui. Pe a mea puteam s-o parchez sub. Ne-am întins la poveşti, fiindcă se vedea că ştie foarte bine locurile. Ne-a dat o grămadă de indicaţii de intrări în traseu, recomandări de trasee şi locuri de vizitat. Cred că am stat o oră de vorbă, pînă ne-am cărat înapoi. Printre altele, ne spune că circulaţia nu e închisă, dar că e plin de semafoare.

Ne gîndeam dacă să mai mergem spre Mehedinţi sau nu, iar în ultima clipă ne hotărîm: Valea Jiului să fie. Evident, pînă în Bumbeşti ne-a venit iar foame, aşa că am mai băgat nişte mici. Doar patru de data asta, făcuţi de o fată care zicea că nu se prea pricepe. Avea dreptate, ai mei mai aveau puţin şi schelălăiau cînd înfigeam furculiţa în ei. Noroc că-mi plac şi mai nefăcuţi.

Trece Valea Jiului, trec şi oraşele miniere care emană doar sărăcie şi amărăciune, ajungem la Cîmpu lui Neag, Cîmpuşel, un indicator cu terminarea restricţiei de depăşit şi de limită de 40km/h, o calc şi sar de pe asfalt pe macadam. Că acolo se termina asfaltul. După un mic moment de binecuvîntare a rudelor celui care a pus semnul acolo, trag pe stînga şi punem cortul. Scos chitări, falsat, prins degetele în corzi, numărat maşinile care săreau la indicator, rîs, tras o duşcă, papa, nani.

***********************************************************

Opt dimineaţa

– Bă Răţoiule, nu se mai opreşte ploaia asta. Zici c-am avut gura spurcată.

– Lasă, bă, că stă în cîteva minute.

Am avut dreptate. După 240 de minute ploaia s-a mai domolit, devenind o burniţă mai uşor de mestecat. Zemoasă vreme.

Ora 12.

– Bă, hai să ieşim dracu’ din cort, că-i luăm forma.

– Hai!

Adunăm de prin cort, în ideea de a-l lăsa acolo, singur, lîngă maşină, ne luăm apă, mîncare şi gecile şi decidem să lăsăm Oslea pentru a doua zi, cînd prognoza devenea mai umană. Unde mergem? Hai pe Piatra Iorgovanului. Ştiţi cum mergeau picioarele după paişpe ore de stat în cort? În fix două ore eram pe vîrf, aşa mergeau. Chiar dacă era ceaţă, se vedea că poteca de pe Găuroanele era foarte frumoasă. Mai mult, nu pot decît să-mi imaginez cam cum arătau locurile, din moment ce arătau bestial la doar cîţiva metri în faţă.

Chiar cînd eram pe vîrf, oarecum demoralizaţi că nu se vede decît în apropiere, divinitatea şi-a întors faţa spre noi, iar norii au început să se spargă. Întîi o mică gaură cît să vedem peisajul cu gurile căscate. Pe urmă un petec de albastru, care arăta fenomenal cu ceaţa din jur şi cu albul orbitor al Iorgovanului. Poze, niscaiva carpatism în jurul vîrfului, tot tacîmul. Plecăm să coborîm pe Soarbele. Coborîm puţin pînă la intersecţia cu banda roşie, iar în timp ce mergeam, vremea devenea din ce în ce mai bună. Peisajul e covîrşitor. În orice direcţie te-ai uita, la orice distanţă, din orice punct, nu doar că ai la ce te uita, ci te lasă cu gura căscată. Stănuleţii, şi ăia Mari, şi ăia Mici, luceau în soare într-un mare fel. Vă zic, niciun aparat foto nu poate surprinde măreţia locurilor respective.

În şaua Soarbele am făcut o mică pauză, întîlnindu-ne cu doi turişti care urcau de la Buta. Noi neavînd harta decît cu partea dinspre Oslea, mergeam oarecum după nas, la inspiraţie. Ne-am uitat pe harta lor, confirmîndu-ne că eram pe direcţia cea bună, dar spulberînd planurile de Oslea de a doua zi. Continuarea mai jos.

Să nu ne repezim la Oslea, că sîntem încă în creierul muntelui. Din şaua respectivă peisajul se schimbă complet, Godeanu arătînd mai sterp, extrem de diferit faţă de ceea ce văzuserăm pînă acum. Coborîm pe Plaiul Soarbele, făcînd un carpatism de proporţii pînă la stîna de lîngă pădure. Peisajul din jurul stînei e demenţial. Nu vă arăt poze de-al dracului ce sînt, aşa văd cine citeşte şi cine răsfoieşte cărţi de colorat. Poate-poate vă şi incit să mergeţi să vedeţi locurile, fiindcă nu sînt prea mulţi turişti în zonă.

Am trecut pe lîngă stînă, am întrebat ciobanul care avea grijă de oi dacă e bine în jos, iar pe vale ne-am întîlnit cu ciobanul care avea turma. Vreo cinci sute de oi. Om bun, Gore, care tînjea după vorbă. De loc din Moldova, plimbat de comunişti prin Vîlcea, cu oile în Retezat. După cîtva timp eram la cort, care încă se afla în picioare, neumblat. Cam strînsesem din buci la gîndul lui, ce-i drept.

Urmează o nouă sesiune de cîntări, Claudiu mai mult, eu încercînd să mai învăţ una alta. Ne gîndeam ce bine am făcut că le-am luat după noi, altfel ne plesenau căpăţînile de plictiseală. Supă, ceai şi-un amărît de foc de surcele, nani.

***********************************************************

Opt dimineaţa.

Se aude ploaia cum cade pe tendă, simultan cu nervii noştri care scîrţîiau timid. Gata, s-a oprit. Ceaţa dinspre Retzat pare să se ridice. Oslea e învelită bine, nici pădurea nu se vede clar. Ridicăm şi noi cortul, îl băgăm în maşină ud, strîns de-a valma. Adio Oslea, hai pe Piule-Pleşa. Dacă tot am venit, măcar să vedem ceva fără ploaie.

Pînă la intrarea în Cheile Scorotei am mers cu maşina. Patru kilometri contează la întoarcere, am zis că mai bine punem cortul cînd ne întoarcem. Lîngă intrarea în chei – plin de maşini. Vreo zece fără a mea. Să vezi ce de lume e pe aici, zic eu. Bine că ne luaserăm apă, fiindcă în chei nu găseşti nici fărîmă. După sectorul de chei ne-am întîlnit cu un grup de cinci persoane, turişti ocazionali după cum ne relatau gîfîielile şi echipamentul din dotare.

După o oră eram la eurostînă, de care Marian ne spusese că cineva îi dăduse foc şi că fusese reconstruită. Aici dăm de alţi doi turişti, cu care povestim puţin şi aflăm că mai sus, în traseu, vom da de omul munţilor, salvamaristul. Nevasta îl corectează brutal: „salvamontistul, mă, aiuritule!”. Le spunem unde vrem să meregm, iar tipul ne spune că a fost şi el cîndva pe acolo şi că a făcut mult. Ne vedem de drum, salutăm şi „salvamaristul” care ne îndeamnă la afine; erau în cantităţi considerabile, într-adevăr. Ne vedem de drum, iar după încă o oră petrecută urcînd pe grohotiş ajungem în şaua Piule. Ştiu că am băgat ca apucaţii, dar după atîta stat în cort merg picioarele singure, vă zic.

Ei, de aici începe culmea Piule-Pleşa. Marcajul e dat la mare artă, fix pe creastă, din cinci în cinci metri, urmărind nu calea mai uşoară (fiindcă putea merge pe curba de nivel), ci calea cea mai spectaculoasă. Aici nu există punct de belvedere. Nu există fiindcă toată culmea este absolut senzaţională, cu peisaje remarcabile din orice punct ai vrea să priveşti. La fiecare cîţiva paşi ne opream şi ne uitam în toate direcţiile. Relieful şi flora sînt atît de complexe şi de variate, încît pur şi simplu nu ştii unde să te uiţi mai întîi. Foame, frig, oboseală sau ce-or mai fi: toate dispar dintr-o dată. M-am trezit vorbind:

– Pleşcane, bine ai venit în Rai!

Dăduse soarele, norii începeau să se ridice din toate părţile (bine, mai puţin dinspre Bucura, dar era de aşteptat), iar panorama ne uimea din ce în ce mai mult. Parcă eram copil din nou, aşa mă minunam de toate. Claudiu cred că a tras cîteva sute de cadre în porţiunea de creastă. Începuse să se vadă şi Oslea, pe care nu mai regretam că nu o putem vedea. În partea dreaptă se vedea Scocul Urzicarului, plin de stîncării. Un pas greşit şi pînă jos îţi sar creierii din cap ca sîmburii din lubeniţă. În stînga, pereţi abrupţi, oarecum îndulciţi de jnepenişul care atîrna de ei. În faţă spectacol, în spate spectacol. Unde să te uiţi mai întîi? Nici nu ştiu cît timp ne-a luat drumul pe aici. Dar nici nu-mi pasă.

Creasta se termină într-o poiană în care zace o stînă părăsită. Poteca coboară prin dreapta ei, intrînd într-o pădure căzută din basmele de odinioară. Merge liniştit o bucată, apoi coboară în serpentine scurte şi abrupte, stînga-dreapta, stînga-dreapta, de am zis că nu mă mai piş drept o săptămînă. Nu se vedea nici urmă de bocanc. În orice caz, erau multe semne rămase de la RTR, ulterior identificat ca fiind Retezat Trail Race, marcaje care au fost foarte utile în cîteva porţiuni, mai ales la ieşirea din poiană. Marcajul e mai rar în partea asta, neavînd pe ce să fie aplicat.

Trece şi pădurea, trecem pe lîngă un schit, moment în care mie mi se năzare s-o iau la dreapta, pe o potecă pe care o văzusem pe harta din telefon. Am ratat intrarea, pierzînd vreo jumătate de oră mergînd înapoi către marcaj, în binecuvîntările siropoase ale lui Pleşcan. Drumul coboară destul de abrupt, iar mai jos ne întîlnim cu cei doi turişti cu care vorbiserăm la eurostînă. Nici noi, nici eu nu se aşteptau. Bărbatul face ochii mari cînd află că am urcat în creastă din şa, nu de la stînă. Aflăm că ne pasc vreo opt kilometri de asfalt. Eu vrusesem să scurtez din drum cu poteca pe care nu o găsisem, dar pe care am găsit-o apoi de jos, din şosea. Am fi mers cu aproape o oră mai puţin.

În fine. Uzi la picioare de la iarbă, am dat în drumul asfaltat şi am făcut o scurtă pauză de evacuat hamziile din bocanci. Mi-am adus aminte de Peştera cu Corali, căreia voiam să-i fac o vizită, dar fără să am vreo idee pe unde ar putea fi situată. Ştiam doar că e undeva în partea dreaptă a Jiului de Vest, dar nu ştiam unde. Am mers cîteva sute de metri pe două drumuri care porneau din chei, fără succes. Lucru absolut normal, findcă peştera se afla în cu totul altă parte. De altfel, am înţeles pe urmă că e rezervaţie ştiinţifică şi că s-au perindat mulţi idioţi prin ea, luînd tot felul de trofee. Mi-am luat însă şi porţia de peştereală, găsind una chiar lîngă drum, de vreo 10-15 metri adîncime, plină de fluturi şi de calcit spre sfîrşitul ei. Deasupra continua un horn dantelat care avea o ieşire la cîţiva metri mai sus, prin care pătrundea de afară o dîră de lumină. Foarte frumoasă şi uşor accesibilă. Nu vă zic unde e.

După ce am plătit preţul priveliştilor în trei băşici zemoase şi mergînd ca după prima noapte în pîrnaie, am dat de maşină. Rămăsese singură toate celelalte fiind de mult duse. Erau culegători veniţi probabil la afiniş. Am făcut cale întoarsă către locul de campat, deşi mai erau altele la vale. Era totuşi un loc bun, cu apă în apropiere, foarte liniştit. Am căzut ca MiG-urile, rupţi de oboseală, după nouă ore de mers.

***********************************************************

În ultima zi nu ne-a mai rămas decît drumul către casă. În timp ce ne uitam la Căpăţînii, Lotrului, Latoriţei şi Cozia, ne gîndeam cît de palide par faţă de Retezatul Mic, şi totuşi, cît ne sînt de dragi.

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s