Mă gîndii io dacă să scriu acilea sau nu, da’ avînd în vedere faptu’ că frecai tuşa două luni, parcă prea mă arde la deşte. Dupe un septembrie plin ochi cu tot felu’ dă tîmpenii, dă nu putui să văz şi io o stănoagă d-aproape, erea să fie şi octombrie aşişderea. Avusăi noroc, că-mi zîsă muierea că poci să plec. Ca’va’s’zică, aflai io asta joi şi detei sfoară pîn preteni, să caut barem unu’ slobod dă griji, ca mine. Iote, găsîi trei. Îi loai dupe mine, ce erea să fac, să-i las? Îi loai.
Ne întîlnirăm în bătătură la conu’ Pleşcan, veni şi Ionescu, suirăm hoiturile su’ coviltir şi fuguţa către un loc d-ăsta cu lume multă şi paporniţe aidoma, s-o lom pă Iuliana. Să sui fata în maşină, iar birjaru-i dete talpă spre unde mergeam noi. Spre Buila, adicătelea. Cît fu bun drumu’ (că fu, n-am ce zîce) n-avusărăm treabă, numa’ că veni forestieru’ ăla pocit, dă ne sărea tigvele în părţi mai rău dăcît dacă călăream o mîrţoagă şchioapă. Noroc cu birjaru’ ăsta, că plesnea mîrţoagele, nenică, nu-i jerpelirăm vocsaua prea mult timp.
Ajunsărăm iute, cre’ că erea fo’ zece cîn’ ne dete ăsta jos. Aburcarăm paporniţele în cîrcă şi scurtarăm o ţîră pîn pădure, p-un nămol mai rău ca la taica-n ogradă. Aciişa ne întîlnirăm cu nişte unii, stătea ai dreacu’ fix în potecă să hodinească. Fo patru. Ieşea apa dîn iei ca dîn locomotive, n-auzi? Acu, de! Nici io nu eram mai breaz, curgea năduşeala pă mine dă mă căutam dă găuri. Bă, da’ şi poteca aia e năroadă rău, n-ar avea noroc ăl d-o făcu. Urcă bă, taică, mai uşor, că-ţi nenoroceşti bătrîneţile! Ce, te grăbeşti undeva? Da’ parcă m-auzi, al dreacu’, că urcuşu’ să potoli o ţîră mai tîrziu ş-avusărăm parte dă umbră şi reveneală.
Da’ ce crezi, vere, că ţinu mult umbra aia? Apăru o stînă în faţă, crîngu’ făcu loc la o poiană şi dete lipăru’ dîn nou. Sucirăm cîte-o ţîgare, udarăm gîtu’ cu neşte apă ş-o luarăm iar dîn loc. Abia mă învăţasăm cu scîndura su’ mine; mă luo o lene la deal… Ăi dă erea mai jos ne prinsă dîn urmă şi ne depăşiră. Îi depăşirăm şi noi, să să-nveţe minte. Ba-i mai şi păcălirăm, că-n loc să mergem pă potecă, cotirăm stînga mişeleşte. Cre’ că ne-a blestemat ăia, fir-ar ei ai dreacu’, că poteca dispăru pîntr-o tufărie şi, o dată cu ea, fugi şi lumina zilei. Noroc că nu fu multă ierbăraie p-acolo, da’ chiar ş-aşa, tot adunai un pumn dă ace du pîn ţoale. Ăle mai rele erea elea dîn izmene, mă freca la mers. Mă rog, mîntuirăm şi bucata asta ca să văz neşte mîndreţuri dă stănoage, una mai belicoasă ca ailaltă. P-una scria ceva, da’ nu desluşii io prea bine. Ne suirăm pă ele. Muicăăă, cîtă Oltenie să văzu d-acolo! Cît vezi cu ochii! Şi toată a noastră.
Ştii ce? Mersărăm noi pîn-aci cum mersărăm, da’ pă mine mă cam răzbi foamea, auzi? Scotocii io pîn paporniţă după cevaşilea, găsîi neşte demîncare şi m-apucai s-o mai răresc. Altfel judecă omu’ cu pîntecu’ plin. Plecarăm iar, fu cît p-aci să greşim drumeagu’, noroc cu alde Pleşcan, care-şi aminti în ultima sclipită că tre’ s-o luăm la stînga. O luarăm ca rîmele, pîş-pîş, mai cîte-o cracă-n uochi, mai o mînă dă ace pîn izmene, scăparăm şi d-asta. Ieşirăm la alte stănoage, unde ne tocmeam să legăm frînghia, da’ ne fu mai uşor cu ea. O ţîră mai în faţă mă băgai io, zama dîn papuc, să prescurtez o potecă. Iote că-mi ieşi. O prescurtai aşa bine, că la restu’ le lo taman un ferţ dă ceas să m-ajungă. Io mă suisăm p-o dungă şi legasăm sfoara d-o creacă mai vîrtoasă, să s-ajute ăştia dă ea la suiş. Păi da, că nu fu lezne, urcai p-acolo ca pă scara lu’ ţaţa Veta, aia d-are cuiele dîn trei în patru. P-ormă coborîi să iau o paporniţă, strînsăi sfoara şi mai băturăm o bucată.
Funia o întînsă alde Ionescu, mai la vale. Păi da, cobori ca să urci. Da. Nu-ş’ cum dracu’, da’ ăi de-i păcălirăm era în faţă şi nici nu trecusără pă lîngă noi. Ce o fi mîncat, vere? Aşa. Legă ăsta sfoara d-un jneapăn, da’ făcu nişte noduri dă rămăsărăm cu funia mai scurtă. Aşa, cam cu vrun stînjen… Bine, o legă dupe ce io dădui io, că înţepenisăm între două stănoage. Iete, păi dacă mi să păru mai uşor p-acoloşa? Coborîi iar dupe o paporniţă, urcai cu funia, ne zgîirăm la o cruce unde a răposat patru copii, săracii, şi deterăm înainte. Greşirăm poteca şi pedalarăm iar la patru labe prin frunziş, da’ ajunsărăm pîn’ la urmă în Vînturariţa. Al lu’ Pleşcan făcu un nechezol şi uită cana acolo. Mare aiurit. Noroc că-i trebui sara, că altfel nu ştia că n-o mai are.
Luarăm la dreapta şi să făcu noapte d-odată. Nici animale nu crez să fi trecut p-acolo, că prea era îngrămădeală în crăci. Bine că să isprăvi scurt. Cînd ajunsărăm la stîna unde vream să tragem la aghioase, mai stai, dacă ai unde. Ne păcăliră şi ăia pă noi, că ne luară stîna. Fluieram a pagubă cînd nu-i înjuram. Ce erea să făcem? Ne văzurăm dă drum. Biata Iuliana cam ostenisă, noroc că ajunsărăm iute la altă stînă. Trîntirăm paporniţele, înşirarăm rogojinile care pă unde vru şi ne-apucarăm iar dă demîncare. Dupe ce mîntuirăm dumicaţii, puteai să ne sfarmi puricele pă burtă, aşa eream dă umflaţi. Ştii cum mearsă ţuica dup-aia?
Mă, să ştii că-mi fu cald noaptea. Fu cald, vericule. Cald-cald, că dormii numa’ cu rogojina, nu mai pusăi velinţa pă mine că leşinam acoloşa. Luai nişte apă dîn izvor, băgai la paporniţă şi ne văzurăm dă treabă. Pă drum ne chiolbam ca nărozii la nori, că eram dasupra. Nu ştiu cum trecu timpu’, da’ ne trezirăm în pădure. P-acilea cre’ că trecu unu c-o căldare dă vopseluri, să-mpiedecă pîn rădăcini şi le scăpă p-acolo, că prea fusără amestecate. Intrarăm în nori, poteca prinsă iar nămol ca la ăl bătrîn în ogradă şi începură opincile să patineze ca deştiu-n unt, auzi? D-abi, d-abi coborîrăm. Neşte alţii scutura la copaci să plouă cu frunze. Îi lăsarăm să să joace, săracii, şi ajunsărăm la maşină. Trîntirăm paporniţele în căruţă şi ne-ndreptarăm către căşi. Aia fu.
Pentru cei care nu au înţeles nimic şi se uită la hieroglifele de mai sus ca meduza la nuc, sincere condoleanţe petru neuronii zdrobiţi. Traducerea în limba română, nu neapărat literară, poate în numărul viitor. Sau poate nu.
Texte anemice de citit la bere 
Ai ceva de zis? Bagă mare: