Canionul

„Tură de iniţiere în alpinism, partea a doua”, titra o tură:

http://www.carpati.org/planificator_ture/tura_pe_vale_alpina_-_tura_amc_de_initiere_in_alpinism_ii/3198/

Stau şi mă gîndesc: cînd am avut nevoie să ştiu şi n-am ştiut, am cam încordat dorsala. Am învăţat să rapelez între timp, mai un nod, mai o chestie, da’ dacă nu le fac bine? A? Ce fac atunci, cad tot restu’ vieţii? Hai să mă înscriu. Sînt acceptat, urmează detalii legate de întîlnire şi gata, se face sîmbătă.

Mă trezesc groaznic de greu după o săptămînă complet cretină, cu cel mult cinci ore dormite pe noapte. Nici cafea n-am mai avut timp să-mi fac, mi-am uitat mîncarea în frigider, am plecat cu jumătate de oră întîrzîiere, iar pe drum… ceaţă. Da’ nu aşa, în glumă, ci d-aia zdravănă. Chit c-am mers ca orbetele, măcar am avut drumul liber şi am recuperat timpul pierdut.

Pînă să intru în Braşov îi dau lui Gabi cîteva mesaje cu evoluţia traseului. Mă interesasem pe Gogu Ţărînă de adresa de unde trebuia s-o iau, doar că jigodia mi-a dat o ţeapă de zile mari. Jigodie Gogu ăsta, nu vă bazaţi prea mult pe el. Eram la ieşirea spre Săcele, complet opus faţă de unde trebuia să ajung. În fine, ne întîlnim şi-i dau talpă către Bran, unde era întîlnirea oficială. Echipa s-a reunit şi am plecat spre canion, frustraţi de un ialomiţean care mergea groaznic.

Ajunşi la destinaţie, completăm hîrţoagele oarecum inutile, după cum am aflat ulterior, ne echipăm şi coborîm către Canionul Orăţii. Zic canion fiindcă în definiţia mea nu sînt chei. Cam toată lumea mi-era străină, ştiam cîte ceva doar despre Andrei şi Marius, cu care mai interacţionasem virtual de-a lungul timpului. Din restul lumii (fără să mă uit pe lista participanţilor) i-am reţinut doar pe Cătălina, Gabi, Georgiana, Irina, Laura, Mihaela, Oana şi Olga, Cosmin, Cristi, Florin, Marius şi… cam atît. Asta în afară de organizatori.

Eh, şi începe tura. Nu mă prea simţeam în largul meu, mai ales că eram cu oameni pe care-i vedeam pentru prima oară, dar care deja păreau să fie uniţi într-un grup destul de unit. Am zis să mai las timpul să treacă şi să văd cum e fiecare, dar mi-a fost clar că nu mă potrivesc. Nu vreau să se interpreteze în niciun fel, fiecare grup are propria dinamică, oamenii se înţeleg altfel. Ştiu din proprie experienţă că ce se aseamănă se adună, iar la un moment dat mă întrebam ce dracu’ caut acolo. Mă simţeam oarecum în plus. Cum nu voiam să incomodez pe cineva, am ales să stau mai deoparte. Am luat-o de bezmetic înainte, ocolind cîteva părţi nămoloase prin pădure. Ciprian m-a atenţionat că tura e prin vale, deci am intrat din nou pe lîngă apă. Mă simţeam în mediul meu: teren relativ accidentat, cu crengi peste tot, fără fărîmă de potecă, ocolind la inspiraţie.

Dintr-o dată m-am trezit singur, după ce coborîsem vreo două săritori de un metru şi ceva, doi. Chiar dacă se auzeau voci în spate, am zis să stau să-i aştept, eram totuşi în grup. Mi-am aprins o ţigară şi aşteptam la soare, cu gîndul prin Beţel, la tura de a doua zi. Ciprian mi-a zis să nu mai merg înainte, pe un ton autoritar. Neuronul meu alfa (ăla respunzător cu comportamentul de lider, simţul de răspundere şi orientare în spaţiu) s-a simţit vizat, dîndu-şi seama că nu e o tură de-a lui, unde fiecare e pe cont propriu şi-şi asumă responsabilitatea pentru toate acţiunile pe care le face. Deşi completaserăm nişte decaraţii pe proprie răspundere, am fost şocat să aflu că sînt oarecum degeaba, în caz de accident, responsabilitatea revenindu-le organizatorilor. Aşadar, am lăsat-o mai moale. Între timp mă uitam la săritoarea pe care o coborîsem la liber, unde se instalase o balustradă şi o coardă pentru rapel. Abia atunci am realizat că noi sîntem acolo să învăţăm. Mai ales eu.

N-am mai luat-o înainte, iar la următoarea săritoare m-am oprit pe margine, asigurat în caraba în care ar fi trebuit să fie instalată coarda pentru rapel. Ciprian, rămas în spate să culeagă echipamentul, vine lîngă mine.

– Băi, Raţă, te-ai aşezat ca curca! Unde trebuie să muncească oamenii, acolo te-ai găsit şi tu să te pui!

Aşa era, ce dracu’ era să mai zic? Mi-am tras hoitul mai într-o parte şi i-am lăsat să-şi facă treaba, deşi săritoarea aia se putea coborî la liber fără probleme. Din punctul meu de vedere, a fost mai nasol în rapel decît la liber, realizînd ulterior că ăsta era scopul: un rapel în condiţii nu chiar comode. Nu toate au condiţii ideale.

Toată valea a decurs din rapel în rapel, unele mai simple, altele mai complicate. Unele cu udeală, altele fără. La una din săritori, Ciprian a ales ad-hoc două echipe, punîndu-le să găsească puncte de ancorare şi să instaleze corzile. Aici am avut ocazia să aflu cîteva noduri noi. Corzile au fost puse în două părţi, un amaraj după un bolovan în stînga şi o coardă dublă în dreapta, după două pitoane datînd din vremea cetăţii de deasupra. P-ul flamba discret, aflînd şi filozofia lui Ciprian: dacă-s trei, dai fără grijă; dacă sînt două, cu atenţie; dacă e unul, dă-i tare, să scapi. De rapel sau de viaţă, în funcţie de care se termină mai repede.

Nu mai ţin minte cîte au fost, că-n majoritatea timpului mă pliciseam, aşteptînd la rînd. La un moment dat fumam liniştit, fără să-mi dau seama că ţin jarul fix deasupra corzii. Pe care se făcea rapel. Mi s-a tras o poză pentru posteritate, care va intra probabil la exemple de „aşa nu”.

Am ajuns la cel mai lung rapel. Bineînţeles, idiotul de mine stătea pe buza hăului, nefiind asigurat.

– Raţă, pune-ţi zelbul!

Mi-a venit rîndul să cobor cel mai lung rapel din carieră. Pe dinamică. Am zis să-mi dau drumul mai tare, ca să nu mă mai balansez. Cum corzile erau ude muci şi pline de nămol, mi-am tras o dungă de jeg fix între ochi. Gata, eram la bază, etalîndu-mi frontala modificată pînă în măduva oaselor. Laura m-a întrebat dacă sînt însurat, că ştie ea o colegă care nu ştiu ce. Colega, îmi pare rău pentru tine, dar m-am nenorocit de cîţiva ani, nu te pot ajuta.

Începusem să rămîn printre ultimii, ca să pot învăţa mai mult. Mai aflam un nod, mai rîdeam cu Andrei şi Marius, d-astea. Cred că tot Laura a zis că seamăn cu cineva, doar că sînt puţin mai gras. Am replicat sec că bărbatul fără burtă e ca femeia fără ţîţe, stîrnind agonie şi extaz printre participanţi.

Penultimul rapel a fost pe o spălătură aproape verticală, rapel care a mers ca uns, iar la ultimul mai rămăseserăm eu, Ciprian şi una dintre corzi. Am zis să cobor cu coarda, pe care o adunasem tot eu. Normal că arăta patetic, iar cînd a trebuit s-o leg de mine… ei bine, caută cum. Era strînsă într-un fir, nu de la jumătate. Zic să fac un bowline, s-o atîrn de o carabă. Nu-mi ieşea nenorocitul ăla de nod nicicum. Ciprian se uita la mine cu milă, iar după un timp mă întreabă:

– Da’ de ce nu faci un cabestan?

– De bou. De ce s-o leg?

– Atîrn-o de ham, că duce 5 kile liniştit.

S-a terminat şi ultima parte, plecînd spre maşini. Una dintre ele ne aştepta în Podul Dîmboviţei, ca să ducă şoferii în parcare. Mi-am recuperat Supozitorul, iar la întoarcerea din localitate i-am luat pe Ciprian şi pe Irina. Cum eu sînt fan al drumurilor sinuoase, mergeam ca la karting, relaxat, chit că era întuneric. Doar că mai tăiam cîte o curbă, uneori în scîrţîit de roţi.

– Da’ ne grăbim undeva? constată Ciprian la un moment dat.

Realizez brusc că nu toată lumea e la fel de relaxată ca mine, aşa că încep să-mi explic stilul de condus; ce fac, cum şi unde.

La terasă şi-a umplut fiecare maţele cu ce a vrut, ne-am salutat şi ne-am îndreptat către case. În drum spre Sibiu mă cam lua somnul. Modul „raliu” s-a activat aproape inconştient, mintea mi-a devenit brusc trează, iar reflexele au sărit în aer. Asta pînă acasă, cînd am ajuns în pat şi am căzut lemn. A doua zi eram în Beţel, înjurînd căzăturile din potecă.

PS: Cipriane, zi „săru’ mîna” că n-ai fost cu mine în maşină pe drumul spre Sibiu. Ce ai văzut pe serpentine a fost praf în ochi.

_______________________________________

NB

Acest jurnal a fost inspirat în urma unui comentariu al meu legat de tură, considerat dramatic. Nu am idee de ce a fost interpretat aşa. Chiar dacă am ales să nu interacţionez prea mult, eu m-am simţit bine în tură, iar valea a fost frumoasă.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s