Mlaştina albă

Jurnal complet neamuzant.

Cînd: 7-8 decembrie 2013.

De ce: iete d-aia.

Cine: Bogdan, Boss, Claudiu, Dragoş, Ion, Jacky şi eu.

Unde: Latoriţa.

Marcaj: pată albă, uşor mai ştearsă pe alocuri.

De cîte ori am plecat în ture pe cod galben, de fiecare dată am prins vreme excelentă sus. Ce, iar e cod galben de ninsori şi viscol? Aşa, şi? Nu ne speriem noi aşa uşor. Ne documentăm totuşi mult mai bine ca de obicei, se printează hărţi, stabilim strategii etc.

Colegii de serviciu au văzut că mă informez cam prea mult faţă de cum fac de obicei (un ochi pe hartă, o estimare grosolană a timpilor şi aia e), luîndu-mă la întrebări. Cînd le-am arătat unde vreau să merg… a mai fost cum a mai fost, dar cînd le-am zis perioada, m-au catalogat nebun, mai ales din cauza stării mele de sănătate. Toată săptămîna precedentă eram un pachet de muci de consistenţă şi textură variabilă, pentru cei care gustă astfel de descrieri.

Nici ora intrării în tură n-a fost printre cele mai extraordinare. Am plecat pe la zece din Sibiu, cînd tocmai începuse să ningă zdravăn. Valea Oltului nu era foarte aglomerată, dar dădeam de cîte un TIR fix în locurile prin care nu puteam să depăşesc. Din fericire, am reuşit să recuperez timpul între Brezoi şi Voineasa, drumul fiind liber şi aproximativ uscat. Tovarăşii ne aşteptau în intersecţia de la ieşire din Voineasa, rumegînd diverse.

Drumul spre Curmătura Vidruţei era destul de curat, deşi sub zăpada proaspăt aşternută era polei sau mîzgă, înaintarea fiind cam dificilă. Niciodată nu am muncit la volan în asemenea hal. Credeam că am anvelopele cam tocite, dar pe zăpadă proaspătă mergeau exemplar. Aveam un plug în faţă, care nu făcea mare lucru. L-am depăşit şi am urcat cu chiu, cu vai. Am lăsat cea mai mare componenţă a trupei la intrarea în traseu, ca să cioplească un loc de parcare pentru Supozitor, iar eu cu Ion am coborît pînă la lac, să lăsăm maşina lui acolo, ca să nu mai urcăm serpentinele pe jos pînă la maşini. Parchez şi rabla mea, ne înţolim şi o luăm din loc, în vorbele nu tocmai încurajatoare ale unui tip de la Administraţia Sitului Parîng (parcă aşa scria pe maşină).

Prin pădure era bătută o potecă, semn că mai fusese cineva pe acolo. Nu a ţinut prea mult, ceva mai sus zăpada trecînd lejer de parazăpezi. Cînd s-a terminat pădurea a început iadul. Stratul de zăpadă a crescut de la genunchi pînă la coapse, făcînd înaintarea dificilă. Vîntul sufla în rafale, cu zăpadă viscolită şi vizibilitatea la cel mult o sută de metri. De cîteva ori am fost culcat la pămînt de cîte o pală mai zdravănă.

Nu merseserăm decît cam o oră şi eram deja obosiţi. Dăm de stîna din Nopteasa şi luăm proasta decizie să intrăm şi să facem o pauză. Înăuntru era mai rău ca afară, iar în cele zece minute în care am stat acolo au îngheţat toate în noi. Mîini, pulpe, degetele de la picioare, spate, cap – totul. Pînă şi gecile înţepeniseră. Mănuşile mi-erau bocnă, rămăseseră în poziţia în care luasem mînile de pe beţe, fără să pot să le îndoi. N-am mai stat. Am continuat print-un strat de zăpadă care trecea de genunchi, iar în cîteva locuri de umăr. Înaintam ca prin mlaştină, cu paşi dureros de mici. Singurul lucru bun la toată tărăşenia asta era că începuserăm să ne mai încălzim, curgea iarăşi sîngele prin degete, iar zăpada mare ne izola oarecum de vînt. Ochelarii îngheţaseră complet pe interior, dar oricum nu conta prea mult. Tot aşa se vedea şi fără ei.

Reuşim cumva să dăm de drumul dintre stîne, semn că inspiraţia nu ne lăsase de izbelişte. După încă vreo două ore ajungem la stîna de sub Părăginosu, la care ne oprim să studiem condiţiile. Era patru fără un sfert. Stîna era uimitor de bine izolată pe interior. Ne punem să mîncăm şi să discutăm strategia pentru restul turei, care părea a fi compromisă. Trebuia să ajungem la stîna din Pietrile, dar pînă acolo mai aveam de mers încă pe atît, în condiţiile în care urma să cadă noaptea. La frontală am fi trecut pe lîngă ea cu siguranţă. Aveam şi corturile la noi, dar nu ne îmbia varianta instalării lor pe vîntul ăla cumplit. Mai mult, nu aveam idee nici de starea zăpezii. Combinaţia dintre cele -15°C, zăpada imensă, lipsa vizibilităţii şi căderea nopţii ne-au împins să alegem compromiterea turei. A urmat cea mai lungă perioadă de timp petrecută stînd degeaba.

Între timp se făcuse şi mai frig afară, ningea de rupea, iar vizibilitatea scăzuse şi mai mult. Ne-am apucat de instalat locurile de dormit, fiind destule pentru toţi. Cum stăteam pe loc, fără prea multă mişcare, ne luase frigul. Mi-am mulţumit încă o dată pentru alegerea termosului, care şi-a redovedit calităţile. Ceaiul pus de dimineaţă era foarte fierbinte şi ne-a mai remontat în timp ce primusurile pîjoleau zăpada foarte uscată pentru apă. De la primusuri şi de la lumînări începuse să se mai încălzească în stînă, temperatura crescînd către -3°C. Lucrurile deveniseră mai suportabile. Chiar şi aşa, pe la şase eram cu toţii în saci, stînd de poveşti pînă pe la zece seara. A doua zi urma să reconfigurăm traseul în funcţie de ce aveam să găsim afară.

Fiindu-mi frig de la stat, mă culcasem cu bluza de corp, două polare şi pufoaica, în doi saci de dormit. În zece minute eram ud muci de căldură. Am mai rămas doar cu un polar subţire şi cu pufoaica pusă la spate, dormind buştean pînă dimineaţă. Căldură ioc cînd ne-am trezit, termometrul atîrnat de rucsac indica în jur de -7°C, de nu-mi venea să ies. Mi-am făcut curaj cu greu să mă apuc să mă îmbrac. Ceaiuri, mîncare şi dunga.

Dacă în ziua precedentă se mai vedea gardul stînei, dimineaţa nu mai era cazul de aşa ceva, dispăruse sub jumătatea de metru căzută peste noapte. De urme nici nu mai zic, nu se mai vedea nici fărîmă. Tura era compromisă mai mult decît evident, alegînd să facem cale întoarsă către Curmătura Vidruţei.

Am mers din nou la intuiţie, dar beneficiind de o vizibilitate mai bună şi de o uşoară urmă a ceea ce părea să fie drumul. Zăpada era imensă, trecea de brîu. Abia reuşeam să înaintez ca să scap de maldăul adunat pe lîngă stînă şi să ajung la drum. Mergeam pe unde părea să fie mai viscolit, pe unde mai ieşea cîte un smoc de iarbă, dar chiar şi aşa, înaintarea era greoaie, vîntul bătîndu-ne în faţă.

O bucată de drum am mers acceptabil, pînă am ajuns iarăşi la stîna din Nopteasa. Aici se formează un culoar de vînt care urcă de la lac spre Frătoşteanu. Mi-am scos mînilie din mănuşi ca să filmez vijelia, dar mi-au îngheţat în mai puţin de jumătate de minut. Nici nu mai reuşeam să bag telefonul la loc. Ceilalţi strigau după mine, crezînd că mi s-a întîmplat ceva. Le-am făcut semn cu mîna că totul e în regulă, ne-am regrupat şi am continuat să coborîm. Prin pădure nu mai bătea aşa de tare vîntul, doar zăpada ce era mai mare.

Ajungem la maşină, care era troienită mai puţin decît am fi crezut. Drumul arăta ca în ziua precedentă, semn că plugurile merseseră regulat. Abia ce începuse opreaţiunea de dezgropare, cînd ne-am trezit cu un plug venind dinspre Vidra. Văzînd că dăm la lopată, omul ne-a făcut semn să ne ferim şi a curăţat zona dintr-o mişcare. Şi-a recuperat şi Ion maşina, iar ceilalţi o luaseră la vale pe jos, ca să nu stea în vijelie. Sus în maşini, o ciorbă în Brezoi şi asta a fost tot, s-a terminat cea mai scurtă tură de două zile făcută vreodată şi ultima din acest an.

Clipul promis:

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s