Marea dezmorţeală

Trecuse cam multişor de la ultima tură mai babană. Aveam chef să merg cît să nu-mi mai simt picioarele a doua zi, să plec pe noapte şi să mă întorc pe noapte. Tot căutam prin hărţi ceva prin apropiere, cînd mă trezec cu un mail de la Lau: „cum ziceam, Turnu Roşu -> Suru -> Sebeşu de Sus”. La o zi. Bun, hai că se potriveşte oarecum, deşi mi s-a cam acrit de Suru. Ne-am uitat peste mersul trenurilor să vedem cum stăm cu timpul disponibil şi ne-am întîlnit în gară după vreo două zile. Eram trei: Lau, Marcel şi eu.

Lau mi-a povestit în tren că şi-a luat o pereche de peruşi, fiind şi posesor de pisică. Zicea că a cam făcut ochii mari cînd i-a văzut, dar că ăia oricum zboară pe dulapuri. În plus, la 30 de lei unul, îşi ia alţii dacă se strică. Mai zicea că a observat că zboară doar dacă zboară şi femela, altfel masculul nu pleacă nicăieri. Cam ciudată asemănarea cu nevestele noastre… De fapt, de cîte ori vorbesc cu alţi bărbaţi însuraţi, am impresia că toţi trăim cu aceeaşi femeie.

Timpul trece repede şi ajungem la 7:05 în gara din Turnu Roşu, care arăta sinistru. Un bec amărît pe peron şi nici măcar o urmă de forme de viaţă (inteligente sau nu). Începe o perioadă de „încălzire”, constînd într-un marş forţat pînă la mînăstire. La fix o oră de la debarcare eram la indicatorul de la baza urcuşului pe Strîmba. De aici am intrat în pădure, apoi în celebra bandă roşie, lăţită bine de tot de un TAF şi plină de căzături. Nu-mi dau seama ce au avut în cap. În fine, chestia e că drumul trece pe sub noi cu repeziciune. Încăzirea cu overclock nu-mi prea priise, mă simţeam complet ieşit din formă, iar ăştia doi băgau ca disperaţii, de parcă se termina ziua mai devreme. Chiar înainte să ieşim din pădure am făcut prima pauză de masă. Era zece şi ceva.

Marcel era cît pe-aci să se urce pe Tătaru (ţeapă pe care mi-am luat-o şi eu prima dată). Am revenit în potecă, pentru a constata că drumul strategic care urca din Cîineni pe Coţii fusese lăţit bine, ducînd la stîna din Apa Cumpănită. În şa am dat de urme de urs şi de lup. Ursul traversa muchia, lupul mergea către cabană. Le-am tras nişte poze pentru posteritate.

Ceva mai sus ne-am întîlnit cu doi băieţi care aveau de gînd să coboare spre Cîineni, pe muchia Coţii. Ne-am urat reciproc drum bun şi pe la 12 fix eram la intersecţia cu traseul spre cabană. Suru era ca de obicei. În nori. Am decis că n-are rost să mai pierdem timpul urcînd pe el, fiindcă oricum n-am fi văzut nimic. Am zis să mergem pe Găvanu, să urc şi eu pe cel mai înalt vîrf din Vîlcea, dar mi-am cam luat ţeapă, urcînd pe Cocorîciu. Cel puţin se vedeau frumos muchiile dinspre sud: Vemeşoaia, Boia, Coţii şi Zănoaga Cîinenilor.

Pe muchia Moaşei mi-am pus colţarii, ca să nu zic că i-am cărat degeaba. Nu era nevoie de ei, dar nici nu strică un pic de antrenament din cînd în cînd. La crucea salvamontistului ne-am mai întîlnit cu un cuplu, apoi am tăiat-o direct în jos, prin zăpadă, fără să mai urmăm poteca, fiindcă o întîlneam oricum.

Ajungem la cabană. N-am mai intrat înăuntru, dar am avut parte de o surpriză, unul din colegii lui Lau era acolo. O ronţăială scurtă, un ceai din termos, ca să nu-l mai car la vale, că era aproape plin şi aflăm că urmau să mai urce unii. Se întîlneau vreo 25 de inşi pentru o seară petrecută la cabană. De altfel, începeau să apară grupuri. Pe la patru fără un sfert ne-am cărat şi noi, că mai era de mers pînă în Podu Olt, de unde trebuia să luăm trenul.

Muchia Moaşei a fost lungă. De fapt, nu a fost lungă, dar aşa mi s-a părut din cauza alegerii nefericite a bocancilor (cei de iarnă). Mi-au spart tălpile pe plat, fiindcă poteca coboară foarte lin. Îi întrebaserăm pe cei care urcau spre cabană cît au făcut, spunînd că o oră jumătate. Ori noi coboram de vreo două ore. Ce-i drept, nu i-am întrebat de unde au urcat, probabil din vale, de unde se termină forestierul. Abia aşteptam să dau de asfalt, să trec la adidaşi. Mai bine nu treceam…

Deja se lăsase noapte. Am ieşit în nişte cîmp, fără fărîmă de marcaj, mergînd la inspiraţie către lumini. După un drum noroios şi bălegos am ieşit în strada principală şi ne-am luat cîte-o bere de la magazinul satului. Ceva mai jos, la şcoală, m-am oprit să-mi schimb bocancii şi să trec la încălţăminte mai uşoară. Proastă alegere. Deşi mergem mult mai confortabil, la vreo doi kilometri de Sebeşu de Sus şi-au dat arama pe faţă. Uitîndu-mă pe hartă ca să văd cît mai avem de mers pînă în Podu Olt ca să prindem trenul de şapte seara, am călcat fix pe marginea drumului, unde asfaltul întîlneşte nisipul. Talpa mi-a fugit spre interior şi am simţit instantaneu o senzaţie puternică de arsură combinată cu înţepătură. Am urlat, după care mi-am adresat sincere felicitări la propria-mi persoană, în fraze şi expresii care nu pot fi expuse aici. Deşi avusesem reflexul să-mi îndoi genunchiul, oboseala şi-a spus cuvîntul. Fusese prea tîrziu. Îmi luxasem glezna, în condiţiile în care mai aveam de mers încă vreo 5km pînă la gară. Încercarea de a păşi pe lonjeronul avariat a fost eşuată pentru moment, avînd ca rezultat descărcarea altor cîteva roabe de cruci şi dricuri. Motivat de faptul că nu aveam chef să-mi petrec noaptea aşteptînd după vreo ambulanţă, am încercat să calc din nou după vreun minut de pauză. Strîngînd din dinţi şi bolborosind printre măsele, am început să calc ferm, ignorînd durerea cu o nesimţire crasă (ca a majorităţii ghişeistelor de prin primării).

Tot mergînd, durerea s-a mai diminuat, dar mi-era groază de ce se va întîmpla dacă mă voi opri din mers. Am văzut şi trenurile (unul dinspre Braşov şi două dinspre Vîlcea). Cînd mai aveam doar un kilometru pînă la gară, am auzit fluierul de plecare. Ţinusem prost minte ora de plecare şi rataserăm trenul cu vreo zece minute. Cît de înduioşător…

Ne uităm pe mersul trenurilor afişat în gară, ca să constatăm că mai avem doar unul, cel de la 21:42, la care credeam de altfel că vom ajunge. Nu-mi surîdea deloc să aşteptăm ca auroloacii în gară, aşa că am propus s-o luăm la pas către Tălmaciu, măcar să bem încă o bere. Pe drum sîntem claxonaţi de o maşină care opreşte la vreo zece metri de noi. Ne dăm seama că sînt chiar băieţii cu care ne întîlniserăm în creastă. Coborîseră pe Coţii, văzuseră o mulţime de urme de urs, iar la un moment dat le-a tăiat calea o turmă de mistreţi. Una din maşini era la Sebeşu de Sus, făcîndu-l pe Lau să afirme că nu visa să se întoarcă azi pe acolo. Băiatul care ne dusese era din Tălmaciu, iar celălalt din Sibiu, stînd la o stradă depărtare de Lau. Nici unul, nici celălalt nu au vrut să ne ia bani pentru benzină. Din păcate, nu mai ştiu cum îi cheamă, stau extrem de prost la reţinerea numelor.

Ajuns acasă, m-am apucat să-mi dreg şasiul. Am început cu dezinfectarea atentă, începînd dinspre interior, dînd o bere peste cap în timp ce eram la duş. N-am mai pus comprese, nu l-am legat, nu l-am ţinut la înălţime şi l-am tratat cu maximă nepăsare. Văd că i-a priit, s-a dezumflat aproape de tot, dar încă îl simt. Ştiu că e acolo. Iar el ştie că m-a tras pe tuşă pentru vreo lună.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s