O iniţiere cam riscantă

După tura din Suru, în care mi-am scrîntit glezna, n-am mai fost pe nicăieri. Am vrut s-o menajez cît de cît, să ţină la turele care vor urma, fără să am cea mai mică idee cum se va comporta la un drum mai lung. Tura de o zi pe muchia Buteanu părea să fie potrivită pentru test, fiind destul de lungă ca timp şi suficient de solicitantă, mai ales de la purtatul colţarilor. Planul era simplu: Bîlea Cascadă – Muchia Buteanu – Şaua Netedu – Văiuga – Bîlea Cascadă. Fiindcă mai fusesem de cîteva ori şi ştiam destul de bine posibilităţile de retragere în caz de probleme, am decis să merg şi să testez refacerea după avarie.

Pe la 7:20 am plecat de la maşini. Eram şase inşi în total: Adi, Lau, Marcel, Oskar, Vlad şi eu. Colegii de echipă ai lui Lau mergeau ca posedaţii şi-mi era ciudă că nu mai fac faţă la mersul alert. Ce-i drept, aveam ruscac cam de două zile în spate, cărat special pentru a nu mai face greşeala de anul trecut: am mers în vreo cinci sau şase ture de o zi, cu rucsac uşor, iar cînd am fost într-una de două eram demolat, abia mă mişcam.

Nu aveam chef să urc prin hornul de lîngă cascadă. Eram sătul de el şi am luat decizia să urc împreună cu Vlad printr-un altul, care iese chiar lîngă un stîlp de înaltă tensiune, aflat în vecinătatea şoselei şi a celuilalt horn. Coborîsem pe respectivul cu un an în urmă, deci presupuneam că se poate urca. Acum era acoperit cu gheaţă udă, iar Vlad nu mai fusese niciodată cu colţari şi piolet. Am mai fost cu el prin cîteva ture cu zone abrupte sau expuse şi de cîteva ori la căţărare, deci nu avea frică de înălţime şi consideram că se va descurca. Privind acum în urmă, mi se pare o decizie cam hazardată, celălalt horn fiind mult mai sigur, mai ales că ştiam exact la ce să mă aştept. În orice caz, s-a descurcat admirabil.

Nu am avut probleme pînă aproape de ieşirea de sus, unde există o săritoare de vreo doi metri. Prin dreapta nu vedeam erau prize suficiente, prin stînga era o pojghiţă de gheaţă insuficientă pentru a ne susţine greutatea. L-am întrebat pe Vlad, care era puţin mai jos, dacă vede vreo posibilitate prin iarba din stînga, pe sub perete. A zis că nu ştie ce să zică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să văd despre ce e vorba. Era o brîniţă înierbată de vreo doi metri pînă cînd ajungeam lîngă stîncă. V-am zis că detest brînele? Ei bine, părea mai urîtă decît era, practic am trecut-o din doi paşi, ajutat de colţari şi piolet, care se înfigeau excelent în iarbă. Vlad a zis că-i e frică să treacă cu rucsacul în spate. I-am aruncat o bucată de cordelină ca să-l lege şi să-l trag sus, după care a trecut şi el fără probleme. Se vedea că-i place.

La bifurcaţie am luat-o spre dreapta, ţinînd stîlpul ca reper. Se poate şi prin stînga, dar noi voiam să ieşim cît mai aproape de hornul prin care urcau ceilalţi, ca să nu ne aştepte prea mult. Cînd am ieşit în şosea ne-am dat colţarii jos, prilej pentru Vlad să constate diferenţa enormă de greutate. Ceilalţi erau la vreo douăzeci de minute mai sus de noi, urcau pe partea dreaptă a talvegului care se continua din hornul de lîngă cascadă. Din ce ţineam minte, pe partea lor era mai ţepoasă ieşirea. Am mers înspre stînga puţin, contrar direcţiei de mers, ca să ieşim în bucata dintre firele de apă şi apoi în şa. În plus, pe partea noastră începea să iasă soarele şi abia aşteptam să ne încălzim un pic. Nu a trecut mult timp şi am fost nevoiţi să ne punem din nou colţarii, zăpada fiind foarte tasată, dar cu ceva plăci de vînt deasupra. În scurt timp eram în şa, uitîndu-ne la panta pe care urcau ceilalţi.

Ajunseserăm în muchie, iar grupul s-a reunit. Vremea era perfectă, trebuia să ne oprim să mîncăm, iar în pauza de masă mi-am adus aminte cu Lau cum fusese acum vreo trei ani. Acum abia dacă mai dădea cîte o adiere, din cînd în cînd, dar atunci bătea un vînt înfiorător, de ne fluturau mucii ca steagurile piraţilor. Bucata care ne luase două ore am făcut-o acum în vreo douăzeci de minute. Mi-am dat jos colţarii, sătul să le aud scrîşnetul pe stînci, mai ales că nici zăpada nu era prea bună, fiind afînată. Imediat mi-a venit în minte imaginea cu hornul din Viştea, unde era să rămînem înţepeniţi. M-a scuturat încă un fior cînd am văzut muchia ce dădea spre Vînătoarea lui Buteanu. Mie mi se păruse oribilă şi pe uscat, dar acum arăta de-a dreptul înfiorătoare.

În şaua Netedu nu mai vedeam pe unde e poteca. Am coborît ceva mai jos, pe marginea hăului, apoi am văzut-o. Ne punem colţarii la loc, spre nemulţumirea unora, care abia şi-i dăduseră jos. Poteca era cam sinistră, pe dreapta fiind suficient de abrupt încît să iei viteză chiar încercînd să te opreşti cu pioletul, cum urma să observ în scurt timp. Nu-mi plăcea deloc, aşa că la prima limbă de zăpadă căreia îi vedeam în întregime parcursul am decis să cobor. Iniţial cu faţa, cum cobor de obicei, însă cele două momente în care mi-am simţit glezna fluturînd m-au convins repede să schimb orientarea meclei către pantă şi să cobor cu spatele. Testez preventiv zăpada care era doar parţial îngheţată, încercînd o alunecare controlată cu pioletul, însă fac ochii mari cînd constat că iau viteză, deşi tot ciocul pioletului era înfipt în zăpadă, iar eu eram cu umărul lîngă lamă, lăsîndu-mi toată greutatea pe el. Înfig colţarii, cu sfincterele scîrţîind din cauza strînsorii, ştiind riscul de a zbura peste cap. Mă opresc imediat. Inima îmi bătea nebuneşte, uitasem senzaţia pătrunzătoare de frică, simţul ăla care te face să te simţi viu. Renunţ la ideea de alunecare şi cobor cu faţa către deal pînă mai jos, unde panta se mai îndulcea. De aici mi-a dat drumul relaxat, alunecînd controlat vreo două sute de metri, pînă cînd m-am oprit pe plat.

Ceilalţi erau încă pe potecă, însă nu-i mai vedeam pe toţi. Am mers către o mică platformă, la soare, unde era un grup de schiori. Ne-am salutat, iar grupul a început să urce către Văiuga. Treptat au început să apară şi ceilalţi, am mai făcut o pauză de masă, apoi încercam să alegem o variantă cît mai comodă de a ajunge în drum. Dacă prima bucată am coborît-o fără probleme (mers normal şi alunecare), la a doua am avut parte de un incident care se putea sfîrşi urît de tot. Imediat după ce ajunseserăm pe platformă, Oskar îşi dăduse jos colţarii. După o bucată destul de scurtă de coborît am ajuns la un prag care nu-mi inspira încredere. Presimţirea mi s-a adeverit în scurt timp, sub stratul subţire de zăpadă fiind gheaţă. Pragul nu era cine ştie ce, dar sub el erau nişte stînci şi trebuia coborît cumva spre dreapta, pe direcţia noastră de mers, fix pe zona cu gheaţa. Încercarea de a coborî pe acolo cu un singur piolet mi se părea periculoasă. Dau înapoi, spunînd că e gheaţă sub zăpadă. Nu apuc să termin propoziţia, că-l văd pe Oskar cum zboară de sub noi, neapucînd să facă nici cea mai mică tentativă de a se opri cu pioletul. Oricum nu ar fi reuşit, fiindcă îl ţinea cu ciocul înainte, iar în gheaţa aia nenorocită nu se înfigea ciocul nici cu rugăciuni, ce să mai zic de lopată. Tot ce-am putut face a fost să mă uit cum se duce la vale, aşteptînd momentul în care se va izbi de stîncile de sub el şi se va face zob. Speram să nu se întîmple nimic. A vut un noroc chior, trecînd pe lîngă ele milimetric. În afară de sperietură nu a avut absolut nimic, dar se putea termina mult mai urît. Drept dovadă, în aceeaşi zi a murit un tip care a căzut de pe Albota, muchia vecină.

Noi încă nu găseam cum să coborîm. Eu am luat-o spre dreapta, ocolind gheaţa şi ajungînd lîngă un perete cu o strungă îngustă, prin care am trecut comod, fiind lipsită de gheaţă. În afară de Marcel, care a coborît prin stînga, pe o bucată cu stîncă relativ uscată, ceilalţi m-au urmat, urcînd însă spre capătul de sus al strungii şi coborînd de acolo. Toată lumea a juns teafără jos, iar pe şosea am discutat despre eveniment, în special despre cum putea fi evitat şi ce să avem în vedere pe viitor.

Ajunseserăm aproape de stîna de lîngă şosea şi încă nu ne hotărîserăm pe unde coborîm. Prin pădure, pe traseul normal, nu avea nimeni chef. Ca să coborîm direct pe zăpadă – nimeni nu mai voia să-şi pună colţarii. De hornul de lîngă cascadă nu mai zic, iar cel prin care urcasem eu nu era potrivit pentru coborîre. Le zic că am mai coborît o dată din şosea chiar după al treilea tunel, doar că e grohotiş. Ne-am înrdreptat către zona respectivă, întîlnind un ţurţure imens. Tura asta a fost cam morbidă, fiindcă ţurţurele mi-a amintit de moartea lu Dragoş Veleanu, care încercase să doboare unul şi sfîrşise strivit sub el. În fine, coborîrea a decurs fără incidente, grohotişul nefiind mult mai rău decît cel de pe coborîrea din şaua Popasul lui Mihai către Acul Cleopatrei. N-a mai trecut mult timp şi am ajuns la maşini după aproape 10 ore de mers, rămînînd să ne revedem într-o viitoare tură.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s