Altfel de munţi

Pot spune că am avut parte de cea mai tare tură din ultimii ani. De la bun început presimţeam că va fi ceva special. Traseu dur, lung, dificil ca orientare, dar care ascunde frumuseţi nebănuite. Şi locuri nebănuite, cum nu credeam să mai existe. Cred că niciodată nu am studiat un traseu în asemenea hal, căutînd aproape două săptămîni informaţii inexistente, în afara descrierilor lui Nae Popescu. Descrierile ne-au fost doar parţial utile, fiindcă realitatea din teren e copleşitoare ca detalii. Mai mult, noi parcurgeam traseul invers. Am căutat (fără succes) alte informaţii legate de traseu, pînă cînd m-am hotărît să-mi folosesc inspiraţia, creierul şi hărţile din satelit. Muncă, nene, nu glumă! Am tras ca hamalul, cu descrierile printate ale lui Nae Popescu într-o parte, o fereastră în care ţineam deschisă harta topografică din Gicu Pogoane şi un Gogu Ţărînă în care desenam un traseu de GPS (foarte aproximativ). În cap îmi vuia sîngele, văzînd labirintul de muchii, văi şi şei. Toate împădurite. Am reuşit pînă la urmă, iar în tură am avut satisfacţia de a vedea că am avut rateuri mai mici de 50 de metri, cu o mică-miculuţă excepţie. Dar răbdare, ajungem şi la aia.

Traseul era aşa: Olăneşti – Satul Comanca – Pîrîul Cîinelui – Curu’ Pămîntului – Şaua Jilişti – Claia cu Brazi – Şaua „La Mocirle” – Munţişoru – Şaua Suhăioasa – Vîrful lui Stan – Stîna Mijlocaru – Valea lui Stan.

Ca durate de mers:

– 2 ore vineri;

– 12 ore grele sîmbătă;

– 4 ore duminică.

Marcajele sînt cele de pe hartă: cruce albastră, bandă galbenă şi punct roşu. Ele există parţial şi în teren, însă cumplit de şterse. Mult mai utile ne-au fost scrijeliturile de pe copaci, făcute de-a lungul vremii de ciobani.

__________________________________________________________________

Vineri la ora trei am rupt uşa, plecînd glonţ să-mi iau soţia şi copiii pe care urma să-i debarc la ai mei. Mi-am depăşit recordul de timp pe Valea Oltului, fiindcă trebuia să plecăm la şase din autogară. Chiar şi aşa, fiind cam în criză de timp, am stat doar vreo zece minute acasă, cît să-mi văd părinţii şi pe bunică-mea şi dus am fost.

Parchez maşina ca tot omu’, iau dulapul în spate şi dau să plec spre autogară. Un puşti mă întreabă dintr-o maşină dacă am un foc. Stau să mă gîndesc dacă am pus bricheta la îndemînă, în pantaloni, sau în rucsac, lîngă arzător. Scormonesc prin buzunare, găsesc şi-i dau să-şi aprindă ţigara. Mă întreabă unde merg şi face ochii mari cînd îi zic că vreau să traversez de la Olăneşti la Brezoi peste munte.

– Păi… cum, e drum pe acolo?

– Nu, zic, pe jos.

– Pe jos?!

– Da, pe jos.

Îmi urează succes, cam neîncrezător, şi plec. În autogară dau să-l sun pe Pleşcan, să văd pe unde umblă. Telefonul (în care aveam şi traseul de GPS) nicăieri. Mai bag un drum pînă la maşină, îl iau de sub scun, de unde căzuse prin vreo curbă şi sun. Telefonul închis. Pleşcan şi-l lăsase acasă, ca de obicei. În fine, nu trec două minute şi apare împreună cu Jacky. După vreo oră ajungem în Olăneşti. Mut nişte mîncare de la Pleşcan la mine, să compensăm greutatea cortului. Cît scotoceam noi prin rucsaci, vreo doi burtoşi ne întreabă dacă ne căutăm cazare. Le dăm elegant cu flit, la care unul dintre ei ne întreabă unde mergem. La auzul traseului, nu spune decît: „frumos, frumos…”. Cred că obosea şi dacă se uita la o poză cu traseul.

O luăm la pas pe lîngă izvoarele minerale, resursă naturală pe care s-a pus lacăt. Toate sînt contra cost de cîţiva ani. Implementarea e făcută în dulcele stil rămânesc, cu nişte ţevi de plastic care se potrivesc în peisaj ca flegma pe cravată. N-am zis tot. Fiind izvor natural, nu-i poţi pune robinet, fiindcă dă pe afară. Ce s-au gîndit „antreprenorii”? Punem nişte bazine, iar surplusul îl deversăm la rîu. Vrei să bei apă? Sari cu banu’! Taxe pe privit există deja (Buila, Piatra Craiului, Cheile Sohodolului etc), de ce nu ar fi şi pe băut apă? La dracu’, doar există şi taxă pe ploaia care (nu) cade din cer. În fine…

Trecem de izvoare, virăm dreapta pe podul peste Olăneşti de după intersecţia cu drumul către Tisa, trecem de popasul turistic, trecem şi de schitul ctitorit în 1736, aflat lîngă drumul care duce spre Pietrişu, iar noaptea se lasă încet peste noi. Apar încet o puzderie de stele, prilej de cît pe-aci să-mi rup mîndreţe de meclă pe caldarîm, cu ochii beliţi în cer. Trecem la frontale, constatînd că nu sînt chiar aşa de tare de înger precum credeam. La un moment dat a sărit o broască de pe drum direct în frunze. Am strîns involuntar din buci, de-am zis că le sare smalţu’, moment urmat scurt de cîteva incantaţii lumeşti.

Ajungem la un izvor, de unde ne luăm nişte apă. Pe cel de lîngă baraj îl rataserăm. Ne sună Ionescu ca să ne anunţe că tocmai au plecat şi el cu Cosmin din Vîlcea. Aveau o întîrziere de vreo oră jumate, cauzată de o şedinţă la care Cosmin trebuia să participe şi care ţinea pînă la cinci. Noi ne vedem de drum, iar la canton facem dreapta către staul Comanca. După un urcuş relativ scurt ajungem la o troiţă, unde punem corturile, avînd apă din belşug chiar lîngă. Pleşcan fusese în recunoaştere cu o săptămînă înainte şi spunea că merită să vedem satul pe zi. Cîtă dreptate avea!

Montăm cortul şi ne apucăm să căutăm nişte lemne pentru foc, după care renunţăm. Îmi pun proaspăta achiziţie la treabă – munca grea se mai şi premiază – mîncăm, destup şi jumatea de ţuică şi ne întîndem la poveşti. Le vedem frontalele celor doi, care urcau liniştiţi, şi decidem să-i speriem. Cu greu ne-am abţinut din rîs, iar horcăielile înfundate ne-au trădat cînd am rupt o creangă uscată, ca să le facem inima să tresară. Aş! Nici pomeneală. Ne întreabă dacă am făcut focul, primind răspunsuri variate, complet pe lîngă tema discuţiei. Ne fusese lene să căutăm lemne pe întuneric, dar flerul îl întreaptă pe Cosmin într-o direcţie precisă, doar de el ştiută. Se întoarce cu ditamai prunul, uscat iască. Cum Boss nu era în tură, am devenit responsabilul cu făcutul focului. L-am biruit repede, cu ajutorul unor scaieţi, care au scos mai mult fum la început, dar din a doua încercare a luat-o, fiindcă nişte persoane răutăcioase au mai pus nişte crengi pe flacăra firavă. Din crenguţe am ajuns la crengi, sfîrşind cu trunchiul pe care îl tot împingeam în vatră. Ştiţi că se zice că prunul face cel mai bun jar? Aşa e. Cîrnaţii la proţap au mers perfect cu berea lu’ Pleşcan, iar dimineaţă încă era ditamai jarul în vatră.

__________________________________________________________________

A doua zi ne-am trezit devreme, după o noapte fără rouă. Aveam de gînd să plecăm cel tîrziu la şapte. Nu ne-a ieşit chiar la ţanc, că am plecat pe la şapte jumate. Satul arată de poveste, într-adevăr, deşi nu mai locuiesc aici decît cîteva familii. Oameni de munte, care refuză să plece din locul lor, în ciuda muncii grele de care au parte. Unele case merită să fie restaurate şi păstrate ca patrimoniu naţional, fiindcă viaţa s-a schimbat aici foarte puţin în decursul anilor. E un fel de întoarcere în timp. Firul de apă care trece prin mijlocul satului e folosit pe post de izvor, aproape fiecare casă de lîngă el avînd amenajat cîte un jgheab în faţa porţii. Nu am mai văzut nicăieri această tehnică.

Traversăm satul pe lîngă livezile îngrijite şi ne îndreptăm către şaua în care începea traseul propriu-zis. În izlaz ne-am reîntîlnit cu firul de apă şi ne-am umplut bidoanele (minim doi litri de persoană, eu aveam aproape patru). Trecem printe nişte boscheţi de porumbar care ne-au întîmpinat cu îmbrăţişări drăgăstoase şi ajungem în şa. Pleşcan, care fusese doar pînă aici şi ne spusese că sîntem mîncaţi fără busolă, spune că nu crede că trebuie să ne îndreptăm spre creastă. Drumul care se lăsa în dreapta, în coborîre uşoară, confirma supoziţiile. De curiozitate, pornesc GPS-ul, să văd ce tîmpenii am făcut. Noroc sau ştiinţă, ne aflam fix pe traseu, cu o eroare de +/-5 metri. Am zîmbit ironic, gîndindu-mă ce gherle vor fi în porţiunile delicate (eufemism pentru potecă inexistentă).

Dacă pînă aici terenul părea a fi un biet deal, deodată începe să se schimbe, iar sub tălpi începe să mai apară cîte-o stîncă. Facem prima pauză de masă lîngă o troiţă veche, plină de înscrisuri. Pe hartă părea să fie un izvor în partea stîngă, dar era un desiş imposibil, care m-a făcut să renunţ la căutare. Şi aşa, aveam apă destulă, abia dacă luasem cîteva guri.

Trecem pe lîngă vîrful Pîrîul Cîinelui pe o curbă de nivel, ocolind prin stînga, iar peisajul se schimbă dintr-o dată. În stînga noastră răsar nişte stînci semeţe, bine ascunse de vegetaţie. În depărtare se vede Buila, cu crestele înzăpezite. Sub noi se cască ditamai prăpastia, de-mi aplaudau genunchii ca la balamuc. Ne vedem de treabă, suind şi coborînd diverse vîrfuleţe pe umbra de potecă ce mai rămăsese din drumul iniţial. În dreapta ne răsare o construcţie ce nu putea fi decît Coliba Rîndunica, decrisă de Nae Popescu ca fiind aflată în vecinătatea unui izvor cu apă slab mineralizată. Noi n-am simţit niciun gust distinct. Troiţa de care pomeneşte nu mai există, doar acoperişul prăbuşit indică faptul că a existat cîndva. Ce nu spune însă în descriere e că această colibă aparţine unui pustnic. Nu l-am întîlnit, fie că nu era prin zonă, fie că nu voia să fie văzut. O roabă lăsată în mijlocul drumului era totuşi un semn că se afla prin preajmă. Am stat acolo ca să mîncăm mai serios, făcuserăm vreo cinci ore pînă aici.

Abia ce plecaserăm de la colibă, cînd întîlnim o altă căsuţă, mai bine închegată. Stăteam şi ne gîndeam cît amar de drum s-a bătut cu godinul din fontă, la care se încălzea bietul om. În stînga se face o potecă bine bătută, care părea să ducă spre un punct de belvedere, cum mai fuseseră cîteva. Ne îndreptăm spre el, descoperind un colţan de stîncă, ca un dinte. Peisajul se deschide dintr-o dată. La fel şi prăpastia de sub colţan, care-mi stîrnea emoţii. Fix în vîrf era o construcţie din lemn, care era folosită pentru scripete, despre care ne-am dat cu presupusul şi am zis că e vreo chilie în perete, iar pustnicul coboară pe frînghie pînă acolo. Frînghia lipsea însă. Ne întoarcem la poteca noastră îngustă, coborînd pe un horn povîrnit pînă dăm de o altă potecă, ce părea să dea sub colţan. o urmăm şi ieşim într-un fel de platou, cu privelişte şi mai spectaculoasă decît cea de sus. Stîncile care ni se ivesc în toată grandoarea aduc aminte de crestele Doabrelor, de Beţel şi de Narăţu (pe lîngă care urma să trecem). Sub platou – evident – o altă prăpastie. Pe partea dreaptă e o balustradă din mesteacăn care duce spre un loc de rugăciune, probabil. Îmi inspiră atîta încredere încît îmi tremură gazonul sub tălpi. Locul de rugăciune se află pe o brînă lată de nici jumătate de metru, dar sub care se află hăul. În partea stîngă sînt alte două chilii, una construită, una săpată în stîncă.

Plecăm mai departe pe brînele din hornul pe care-l părăsiserăm şi dăm de spălătura de care scria în descriere. Arată destul de crunt, dar are un cablu de asigurare care nu pare a fi folosit. Brîna pe care mergem ne ajunge cît să punem bocancii, în rest e înclinată bine de tot. Sub ea e o săritoare de cîţiva metri buni, numai bună să-ţi scurteze viaţa cu cîţiva ani. Aşa… cam toţi. Locul îşi cam merită numele: Curu’ Pămîntului. Pe hartă e trecut ca Dosul Pămîntului, dar localnicii nu cunosc decît denumirea neaoşă, care-l descrie mai bine decît oricare alta. În dreapta e un alt perete, pe care picură stropi de apă. Poteca e străjuită de un colţ de stîncă, surplombat, parcă gata să se năpustească asupra noastră. Puţin mai în faţă găsim şi două marcaje ceva mai bine conservate.

Poteca urcă din nou către creastă, abia tăiată în munte şi acoperită cu frunze. Surprizele nu contenesc să apară. Zărim printre copaci o altă chilie, construită exact în peretele de sub balustrada de mesteacăn. Deviem din nou din potecă, pe un alt platou, de unde chilia se vede perfect. Construcţia e pur şi simplu formidabilă. Poteca noastră continuă mai departe, urmînd coama în timp ce devenea mai lată. În cale ne iese un copacul cu inscripţia care data din 1939. Ajungem în şaua Jilişti, de unde se lasă un drum în dreapta, către Lotrişor şi Narăţu. Acesta va face subiectul unei ture viitoare, întrucît zona chiar mi-a stîrnit interesul. Drumul care urcă din expoatarea care se făcuse în zonă ne trage o ţeapă şi ne face să continuăm pe curba de nivel în loc s-o luăm pe muchie. Poteca, şi aşa vagă, a dispărut complet. Ne dăm seama destul de tîrziu că în faţa noastră e Claia cu Brazi, zona mai dificilă ca orientare din descriere, iar poteca ar fi putut fi cea care ducea spre Valea Satului prin Poiana Tîrsa, de sub Narăţu. Cum poteca de care aveam noi nevoie nu mai exista, urcăm pieptiş în muchie, unde întîlnim o foarte vagă bandă galbenă, semn că eram pe drumul corect. Eu mă duc puţin înspre dreapta, către vîrf, pentru că în descriere spunea ceva de un ocol. Am surpriza să să dau de o jumătate de indicator străvechi, din tablă galvanizată, marcat cu bandă roşie (!) şi pe care scria aproape indescifrabil:

VF. NARA

TRASEU PT.

Nu ştiu pentru ce era traseul fiindcă lipsea cealaltă jumătate, însă e evident că ducea spre Narăţu. Şi ăsta va face obiectul unei ture viitoare, pare mai mult decît interesant.

Nae Popescu zicea că aici „urmează prima parte dificilă a traseului”. Ce vrea să spună, de fapt, e că oamenii nu au mai dat cu vopsea pe copaci, preocupaţi fiind să-şi scuipe plămînii şi că există cel mult un uşor iz de potecă. De fapt aici începe iadul. Poteca divorţează brusc de orice luminiş, iar noi încercăm să dibuim locurile, mergînd foarte mult la intuiţie, fiecare pe unde-l tăia capul. Cel puţin nu aveai unde dracu’ să te duci în altă parte, că erau rîpe pe ambele părţi. Ceva mai în faţă dăm şi de hornul pămîntos de care povesteşte în descriere, dar care nu e chiar atît de fioros. Coborîm într-o rîpă, că altfel nu-i pot spune, printre tot felul de boscheţi, crengi, uscături, căzături şi pietre care ne voiau cînd pielea, cînd ochii. Panta se mai domoleşte, pădurea devine o rarişte, iar în dreapta se vede Narăţu, probabil în cel mai bun unghi al său. Stîncile erau spălate de soare, care se ducea spre asfinţit, oferind o panoramă maiestuoasă a unui alt munte surprinzător.

Continuăm oarecum presaţi de timp, fiindcă mai aveam doar vreo două ore de lumină, iar loc de campare cu apă nu aveam decît la Stîna Mijlocaru. Dar nu aveam să ajungem la ea. Trecem în mare viteză pe lîngă Şaua „La mocirle”. Şi asta îşi merita numele. În partea stîngă erau cîteva băltoace mocirloase. Aici am ratat traseul. Complet contraintuitiv, poteca noastră vira la dreapta printr-o viroagă pe unde nu părea umblat, iar noi am luat-o de bezmetici la stînga, pe o muchie care părea să fie în continuarea celei pe care venisem. Pădurea se schimbă brusc şi ne trezim coborînd din foiase în conifere. Coborîm vreo zece minute aşa, uşurel spre stînga, moment în care văd soarele fix în faţa noastră şi-mi dau seama că ceva nu e în regulă. Le zic şi celorlalţi de bănuială şi ne oprim. Zic să consult traseul de GPS, pe care-l desenasem chiar pe muchie. Nenea ne confirmă că am luat-o aiurea, fiind undeva la vreo trei sute de metri în stînga faţă de poteca bună. Decidem să mergem spre valea din dreapta noastră şi să urcăm în muchia vecină, printr-un amalgam de crengi şi căzături în care mi-am lăsat juma’ de hectar de piele. În fundul văii dăm de un fir de apă, iar pe malul lui de o potecă destul de evidentă. Mă uit iar pe GPS, care-mi confirmă că sîntem fix în potecă. Mai du-te dracului! Ceva nu dădea bine, totuşi, petru că noi ne aflam practic în fundul văii, iar traseul era pe sus. Muchia nu se vedea aproape, dar nici nu era abruptă destul cît să zici că poteca e deasupra noastră, cum arăta imbecilul ăla de GPS, care m-a enervat şi l-am oprit. Scot busola şi văd că apa împreună cu poteca se duc spre vest, ceea ce nu era prea bine. Harta insuficient de detaliată şi lipsa vizibilităţii către un reper clar ne pun la încercare. Încerc să cobor pe potecă, care se înfundă. Pleşcan ia decizia să urcăm totuşi spre muchia spre care ne îndreptaserăm iniţial, decizie încununată de succes, regăsind poteca. Pornesc iar telefonul, iar GPS-ul îmi indică iar că sîntem în potecă, dar nu-mi vine să-l mai cred. Probabil avusese semnalul prea slab, ori fusese vreo reflexie care a arătat poziţia incorect. Urcăm şi coborîm succesiv cîteva coame, simţind oboseala cum se acumulează în noi.

Reuşim să dăm de un drum de căruţă pe care-l urmăm o perioadă, curmată brusc de un alt urcuş, şi încă unul, încă un drum şi un urcuş care ne-a spetit. Urcuşul din urmă nu se putea termina decît cu o coborîre ţeapănă, cum altfel, reuşind să ajungem în Şaua Suhăioasa. Numele ei e un arhaism care înseamnă şovăitor, nehotărît. Şi asta îşi merita numele. Poiana în care se afla stîna era la dracu-n praznic, noi mai aveam de urcat pînă pe Vîrful lui Stan, apoi de coborît încă vreo jumătate de oră pînă la ea. Au început polemicile, fiindcă eram zob de oboseală, iar soarele deja dispăruse din peisaj şi eram complet nehotărîţi la ce facem în continuare. Pleşcan zicea să campăm în şa, fiindcă era nişte zăpadă în jur şi o puteam folosi pentru apă. Cosmin zicea să continuăm spre poiană, tăind curbele de nivel, fără să mai urcăm pe vîrf. Mai aveam doar vreo sută de metri de urcat, dar suta aia ni se păreau imposibilă. Apelez la rezerva de bomboane cu vitamina C, care mi-au luat oboseala parcă cu mîna. Bine, nu eram odihnit ca după o noapte de somn, dar puteam să mă mai împing în picioare din nou, fiindcă pe ultimul urcuş lungisem beţele pînă la piept, făcîndu-mi avînt sprijinit în ele şi tîrşîindu-mi picioarele la deal. Nu mai aveam vlagă deloc.

Urcăm aşa doar vreo cincizeci de metri, fiindcă dau de ceva care părea a fi o potecă ce ducea la dreapta. Sub ea… rîpă, cum altfel? Ceilalţi dau de un fost drum de căruţă, în care dădea şi poteca pe care mergeam eu. Pleşcan găseşte resturi din punctul roşu, dîndu-ne seama că e traseul care mergea oarecum paralel cu poteca de pe creastă, marcată cu bandă roşie. Aproape instantaneu luăm decizia să coborîm pe el cît s-o putea şi să urcăm spre poiană cînd vom ajunge mai aproape, doar că nici asta nu avea să se întîmple. Drumul e plin de lăstăriş în prima bucată, semn că nu mai fusese nimeni pe aici de foarte mult timp. După ce că eram frînţi, ne mai agăţau şi toate crengile din drum. Coborîm aşa vreo jumătate de oră, pînă cînd începe să se întunece de-a binelea. Norocul dă peste noi şi ne iese în cale un curs firav de apă. Am campat puţin mai jos, într-un colţ al drumului, în mijlocul sălbăticiei.

Parcă v-am zis că nu mă simt chiar în largul meu noaptea, în sălbăticie, nu? Ei bine, în jurul locului de campat se auzeau o grămadă de foşnete prin frunze, care numai comod nu mă făceau să mă simt. Eram în stare să cobor noaptea, la frontală, doar ca să mă simt mai în siguranţă. Eram aşa de morcovit că am devent destul de repede subiectul miştocărelilor. Asta e, mai am de lucrat la psihic. Sau poate chiar la suflet, cine ştie…

Îmi reiau rolul de fochist, fac o vatră ţeapănă din pietre ca să fiu sigur că nu dau foc şi la turbăria de sub frunze, adun nişte crenguţe, iar focul porenşte din prima. Simpla vedere a lui a fost suficientă pentru a ne mai ridica moralul, dărîmat de urcuşurile şi coborîrile brutale de care avuseserăm parte peste zi. Mi-era o foame incredibilă. Calupul de caşcaval de 400g a dispărut din cîteva muşcături, însoţit de o cutie de pateu şi o supă care m-a încălzit. După cîteva poveşti cu iele, sînzîiene şi alte chestii cu stafii, moroi, strigoi, m-a biruit somnul şi m-am dus să mă culc. N-am prea dormit, fiindcă muream de cald. Erau vreo 12 grade în cort, iar eu mă băgasem în sac cu polarul pe mine, fiind prea obosit ca să-l mai dau jos. Jumătate de noapte am dormit cu sacul deschis pînă la brîu.

______________________________________________________________

Încă o noapte fără rouă şi fără vînt. Cred că era vreo şase cînd m-am trezit, admirînd răsăritul de după tenda cortului, lăsată deschisă de Jacky, care ieşise. Era o răcoare incredibil de plăcută, însoţită de triluri de păsări şi de pîrşii care mişunau prin frunze. De şobolanii ăia simpatici mă speriam eu cu o seară înainte.

În vatră nu mai era jar, fiindcă nu mai avusesem de unde să luăm un prun, dar focul porneşte repede cînd ai cu ce. Coborîm rucsacul cu mîncare de pe creanga unde-l spînzurase Pleşcan cu cordelina, scoatem diverse şi ne facem plinul. Propunerea din ziua precedentă, să urcăm la stînă, e întîmpinată cu o căldură deosebită şi cu mult drag, fiind ignorată complet. Am strîns calabalîcul şi i-am dat la vale, urmărind puţinele fărîmiţe de punct roşu. Drumul e foarte bine construit, fiind tăiat în stîncă şi consolidat pe alocuri cu bolovani. Trece peste cîteva vîlcele, apoi coteşte brusc la dreapta, la 180 de grade. De aici porneşte o muchie către Narăţu, pe care coboară şi punctul. Nu e greu de găsit, fiindcă imediat după intersecţie străjuieşte un fag imens, cu o inscripţie din 1941. E atît de gros că nu-l pot cuprinde cinci inşi. Drumul continuă spre sud, tăind pădurea în serpentine, iar poteca coboară abrupt pe muchia amintită, întîlnindu-se din nou cu drumul la cinci-zece minute mai jos. De aici înainte continuăm tot pe drum, lăstărişul şi bolovanii căzuţi rărindu-se pînă cînd ieşim într-o exploatare. Ca să mai scurtăm timpul, am coborît direct spre vale, perpendicular pe firul de apă de jos. Panta e cumplită, dar pierdem rapid din altitudine, ajungînd jos după circa jumătate de oră de pus frînă cu unghiile adînc înfipte în bocanci. Ca să scurtăm şi mai mult, am urcat pe muchia din dreapta, coborînd direct în şoseaua care vine dinspre Voineasa.

Mai erau vreo trei kilometri pînă în Brezoi, care au fost scurtaţi prin amabilitatea unei familii tinere de ţigani care ne-a luat pe toţi cinci în căruţă. Aveau o fetiţă de cîţiva ani, căreia Pleşcan i-a dat o ciocolată Rom. Am sesizat ironia situaţiei abia după cîteva minute şi ne-am apucat să mustăcim, schimbînd subiectul. Omul ne-a lăsat fix în Brezoi. Ne-am înşirat la o bere, fiindcă era în jur de 12 şi mai aveam de aşteptat pînă la 14:20 cînd venea autocarul de Vîlcea. Au început iar polemicile, fiindcă nu aveam chef să aşteptăm. Ieşim la ocazie pentru vreo cîteva secunde, după care ne răzgîndim. Plec cu Cosmin către taximetrişti, ca să vedem dacă e vreunul care să ne ducă pe toţi cinci. Preţul a fost uman, 2 lei pe kilometru, ne-a luat pe toţi şi ne-a lăsat fix în autogară. Urmează altceva. Nu ştiu încă ce, dar simt că va fi tare de tot.

    NOTA BENE

    Am descris traseul cum m-am priceput, nu luaţi totul cum e, fiindcă traseul are zeci de detalii pe care nu le-am ţinut minte. E un labirint de văi, muchii şi şei împădurite în care se pierde uşor direcţia. Scrijeliturile de pe copaci sînt literă de lege. Dacă dispar, e clar că aţi ieşit din potecă. Orientarea e aproape imposibilă pe timp de vară, cînd totul e înfrunzit. În plus, o bună parte din privelişti vor dispărea, fiindcă cele mai multe sînt ascunse privirii. Poze în albumul de jos.

https://picasaweb.google.com/114887214163202953556/CuruPamintului2123Martie014?noredirect=1#

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s