Narăţu, tentativa doi

Trecu un an de la experienţa din Narăţu, pe care l-am văzut doar de la distanţă, tură în care am avut timp să văd poteca în detaliu. În fine, i-a venit rîndul din nou, de data asta cu oameni mult mai bine pregătiţi, dintre care unii ne-au şi alergat puţin. Tura e propusă fix în varianta originală: Brezoi – Narăţu – Sturii lui Pavel – Valea Dăneasa – Brezoi. Participanţi: Bondaru’ Roz, Jacky, Laura, Mase, suru şi posibil eu. La mine era cam în coadă de peşte situaţia, fiindcă nevastă-mea lucra în sîmbăta respectivă şi nu ştiam cum să fac cu distrugătorii de nervi şi obiecte. S-a rezolvat simplu: cărat boracii la bunici vineri seara, sîmbătă dimineaţa luat şi cărat hoitu’ propriu către munte.

Întîlnirea generală a fost în parcarea din Brezoi, făcînd cunoştinţă cu Nicu (suru) şi cu Laura (lauramatei), pe care-i ştiam doar din auzite/citite. Laura m-a întîmpinat de parcă eram cine ştie ce vedetă, lucru care m-a lăsat cam perplex. Mi-a trecut repede, că-n vreo cinci minute ne alerga pe străzi de mi-am amestect ideile.

De data asta nimerim traseul din prima, urcînd printre ultimele case pe un noroi drăguţ, oarecum incompatibil cu bocancii mei. Era să las vreo două ştampile prin zonă, acte evitate în ultima nanosecundă. Rîdem din nou cînd vedem locul din care ne întorseserăm cu un an în urmă, decizie care ne costase vreo oră din timp. Cum urcam agale, îmi dau seama că sînt un idiot, lăsîndu-mi telefonul în maşină, pe bord, la vedere. Trecem pe lîngă o căsuţă paradită, apoi intrăm în pădure spre stînga, pe un fel de brînă. Fagilor abia ce le dăduse frunza şi m-am apucat să pasc. Ba fag, ba măcriş, primind chiar şi propunerea de a mînca nişte urzici, o fiertură din aia de care se dă la raţe. S-a lăsat cu rîsete şi mustăciri la constatarea lui Jacky că, din nou, „ne pierdem în atitudini teatrale”.

Cum urcam noi prin pădure, pe stînci şi pe diverse, mă trezesc faţă în faţă cu o viperă cu corn, care-şi făcea bronzul de dimineaţă fix în potecă. Nu m-am gîndit să-i trag o poză, doar m-am uitat la ea cum s-a strecurat într-o gaură şi dusă a fost. Am început să devenim mai atenţi, căscînd ochii de două ori înainte să punem mîna.

Ceva mai sus de primul punct de belvedere din traseu, ne-am oprit să băgăm la maţ, prilej pentru Laura să constate că noi mergem mai încet ca ea din cauza dulapurilor noastre. Surpriza a fost că rucsăcelul ei cîntărea la fel de mult cu cel al lui Pleşcan (care era aproape dublu ca volum), iar al meu era mai greu ca al lui Pleşcan cu două beri. În timp ce făcea comparaţiile, a constatat prezenţa căpuşelor prin zonă. Din nou rîsete, aducîndu-ne aminte de o reacţie similară cu a ei, din altă tură. Îmi aduc aminte de telefon şi zic lu’ Ioneasca să-i trimită un mesaj tîmpitului, ca să se blocheze. Dînsul reacţionează prompt, iar telefonul, mai deştept ca mine, răspunde că s-a conformat cererii. A blocat memoriile şi s-a stins cuminţel. Nu-mi era de alta, dar dacă mă sună nevastă-mea şi n-am semnal, înseamnă că sînt prin cine ştie ce văgăună. Dacă mă sună şi nu răspund, în schimb, tare mi-e să nu se sperie că mi s-a întîmplat ceva.

De aici poteca are un caracter aproape alpin. E fracturată, are cîteva brîne simpatice (pe aici începuse sezonul ţinutului de mînă anu’ trecut), şi chiar şi cîteva pasaje de căţărare. Nu ne dăm seama cît de repede trece timpul, trezindu-ne sub Vultureasa. Peisajul arăta demenţial. M-am cocoţat pe vîrf şi  pe diverse vîrfuleţe stîncoase, în încercarea de a vedea ce e portalul ăla dintre stînci. Era un bolovan mai mare înţepenit între doi colţani, care dădea impresia de gaură. În jur – munte cît vedeai cu ochii: Lotrului, Căpăţînii, Cozia, Leaota, Iezer-Păpuşa, Făgăraş. În vale, sub noi, se căsca ditamai prăpastia.

Pierdem traseul, care mergea prin dreapta, pe sub un colţan. Noi am luat-o drept pe creastă, printre nişte boscheţi tandri, care nu mai conteneau să ne mîngîie şi să ne înţepe. Eram pe vîrful care e trecut pe hartă ca fiind Cîrligele Olăneştilor, dar care nu prea are treabă cu Olăneştiul, aflat la minim şase ore distanţă. Începe să miroasă brusc a lămîiţă, care era pe jos din belşug. Am adunat un snop sănătos pentru ceaiul de seară şi ne-am văzut de drum. Poteca începuse să devină mai umană, înainte de a urca pe muchia care iese sub Vîrful Narăţu. Fix la baza muchiei am decis să uşurez rucsacul de una din beri. Decizia n-a fost prea inspirată, fiindcă mi-a trecut setea, dar m-a izbit o leneee… În fine, cum urcam eu pîş-pîş, ajuns ultimul, reuşesc să-l prind pe Jacky din urmă. Constată zîmbind că-n turele lu’ Pleşcan nu ne întîlnim niciodată cu oameni. Adică numai ture inumane, completez la rîndu-mi.

Poteca începe să coboare prin stînga, ocolind vîrful la o distanţă destul de mare. Trecem de nişte spălături, ajungînd la izvorul Ferigele. Numai bine, că apa se dusese de mult, şi de la mine şi de la Pleşcan. Continuăm, văzînd acum pe lumină locul în care admiram sateliţii din cădere. Nu arăta prea bine, dar nici nu cred că mă făceam zob. Cel mult olog. Ceva mai în faţă, Pleşcan, Nicu, Jacky şi Laura pleacă să caute intrarea către Narăţu. Voiam să lăsăm rucsacii în Tîrsa şi să urcăm fără ei. Eu cu Ionescu o tăiem direct către poiană, pe punct. Ne înşirăm la soare pe stînci, invadaţi de lene pînă în măduva oaselor. Parcă nici nu-mi mai venea să urc pe vîrf.

Apar şi ceilalţi, care ne urmează exemplul. Cu greu, după ce mănînc, îmi mai revine vlaga. Trecuseră şapte ore de cînd plecaserăm de la maşini, parcă nici nu ne venea să credem. Îndesăm toată mîncarea în rucsacul lui Pleşcan, îl urcăm în copac (rucsacul, vreau să zic) şi plecăm toţi spre Narăţu. Dau să plec, îmi dau seama că n-am frontala, mă întorc, scotocesc prin capac, o găsesc, apoi uit beţele lîngă rucsac, ca boul. Lenea nu dispăruse complet, deci nici gînd să mă întorc cîţiva metri după ele. Culeg o creangă de pe jos, Laura îmi face cadou încă una, rezultînd două beţe bune de mers, dar cu rezistenţă foarte redusă la incediu. Urmăm un fir de potecă  spre o şa aflată între doi sturi, trecem peste o spălătură urmată de o brînă, şi ieşim într-un horn destul de lat. Pleşcan cu Laura au ocolit-o pe jos, zona prin care urcasem cu Jacky fiind destul de alunecoasă. Nicu era în faţă, studiind posibilele rute de acces. Dăm de un boldan mare, care s-a dovedit a fi chiar Narăţu. Am ocolit prin dreapta, apoi am dat de o săgeată care indica un fel de şa. Urcuşul a fost destul de crîncen, pe o pantă abruptă, plină de un strat subţire de pămînt peste piatră, care aluneca destul de rău. Abandonez beţele şi mă ţin ba de un copăcel, ba de cîte un smoc de iarbă, ieşind într-o custură de unde am văzut crucea de pe vîrf. Ajunseserăm bine. Ne-am zgîit la tot ce se vedea împrejur, la stîncăriile de sub Narăţ, la Pietrele Goale, la Claia cu Brazi, la Buila… Aveai ce vedea.

Sub noi se aud voci. Erau Pleşcan cu Laura, care pierduseră ceva timp cu ocolitul spălăturii şi cu investigaţiile stîncăriilor pe care noi le vedeam de sus. După ce ajung şi ei pe vîrf, mă uit cu Pleşcan la animalul de muchie care pleacă din Curul Pămîntului către Căciulata. Lung e, frate! Lung şi întortocheat cu spume. La toamnă sîntem călare pe el. Ne uitam şi la Plaiul lui Vlad, unde era stîna Mijlocaru. N-ar mai fi fost mult de urcat din şaua de unde luaserăm decizia să coborîm pe punctul roşu, dar, după cum constata Ionescu, n-aveai un loc drept de cort. Sau aşa părea.

Începe să cadă soarele spe asfinţit, iar noi facem cale întoarsă. Custura aia scurtă, care nu părea cine ştie ce la urcuş, mi se părea cam hidoasă la coborîre. În stînga hău, în dreapta… hăul prin care urcaserăm, la fel de neprietenos. Trecem de zona delicată ajutaţi de copăcei şi iarbă, apoi coborîm către poteca ce venea de le Ferigele. Eu cu Laura coborîm către poiană pe marcajul original, ceilalţi coboară pe partea dreaptă, traseu care s-a dovedit a fi mai scurt.

Punem corturile şi mă apuc să fac focul. Lemnele din jur erau ude muci, bătute de ploile care nu se mai opreau în ultimele săptămîni, dar scoarţa de mesteacăn culeasă de pe la Vultureasa şi-a făcut treaba, focul pornind din prima (ca de obicei). Cînd să pun cana la foc, să fac ceai… pune, dacă ai ce. Rămăsese să-i ţină telefonului de urît. Scap printre dinţi nişte cuvinte de laudă la adresa propriului cap (sec), dar sînt salvat de Jacky şi cana lui. Mamă, cum a intrat ceaiul ăla! Mă cam luase frigul, că bătea un alizeu dinspre izvor de-mi tremura tîrtiţa. Nici focul nu prea ajuta: în faţă mă coceam încet, în spate îngheţam. Noroc cu ceaiul, ţuica şi mişcarea. Cînd nu am mai rezistat, ne-am cărat în corturi şi nani.


Se face dimineaţă, iar eu sînt spart de frig, deşi aveam pe mine inclusiv polarul, cu care nu dorm decît iarna. Cînd să dau să mă ridic, mă izbeşte o durere de cap înfiorătoare şi o stare de vertij. Bă, dă-o dracu’!  Mahmureală nu era, că nu avea de la ce, plus că pe aia o cunosc, era mult diferită. Iniţial presupuneam că e de la vînt. Dar nu era nici de la vînt, că şi pe aia o cunosc. Zac încă vreo oră, aşteptînd să-mi mai treacă, încălzindu-mă între timp. În fac curaj şi ies din cort, ca să văd că toţi erau în picioare în afară de mine. Pun primusul la treabă, mă îndop ca la carte şi-mi revine suflul. Durerea era tot acolo. Decid s-o ignor, răstimp  în care Pleşcan şi Laura îmi strîngeau cortul, singurul care mai rămăsese în picioare.

Drumul pleacă din poiană către firul Văii Satului, marcată în continuare cu punct roşu. Pe copaci regăsim din cînd în cînd şi cîte o vagă urmă de bandă roşie. Punctul pleacă spre dreapta, către Valea Lotrişorului, în timp ce banda dezertează cu potecă cu tot, lăsîndu-ne inspiraţia să alerge liberă. Nicu scormoneşte prin faţă şi găseşte drumul bun, care ne scoate pe cîţiva metri de brînă. În faţă avem spectacol, Pietrele Goale. Vîrful pare abordabil, dar momentul democratic izbeşte în plin şi grupul se sparge în bucăţi, fiecare cu păreri proprii şi fixe. Iniţial vrusesem să fac ca Pleşcan şi Laura, să-mi las rucsacul şi să urc fără, dar poteca părea să treacă pe lîngă vîrf şi nu aveam chef să fac drumul de două ori. Plec cu el în cîrcă, urcînd o pantă abruptă şi plină de iarbă. Din nou, spectacol. Vreau să zic că Narăţu e mic copil ca privelişte. Zona e atît de texturată, de ruptă şi plină de stînci ţepoase, încît te lasă fără cuvinte. Nu ştii la ce să te uiţi mai întîi. La sturi? La Narăţu? La Cozia? La muchia împădurită a Frunţii lui Dat?

Ne revine graiul cînd începem să coborîm. Eu cu Nicu direct în potecă, pe care o vedeam de sus, ceilalţi către rucsaci. Începem să coborîm, dar poteca şi marcajul ne lasă din nou de izbelişte, printre căzături. Băi, frate, şi începe un păntoc de nu se mai termina. Pe la jumătatea lui dă foamea în noi. Pe Laura şi pe Nicu nu-i mai opreai, de-am mai mers un sfert de oră pînă s-au oprit. Şi cum stăteam eu proptit în rădăcinile unui fag, îndesîndu-mi un Snickers în bot, Laura ne mai dă o serie din amestecul de seminţe, alune, porumb, nuci şi… Şi? Şi migdale, după cum îi spunea lu’ Ionescu ce conţine punga cu bunătăţi. Atunci mi-a picat mie fisa de la ce mă durea capul, de fapt. Mai mîncasem migdale de două ori în viaţă şi de fiecare dată am avut durerea aia cruntă. Se pare că sînt alergic la cianură.

Tot coborîm prin fel de fel de văgăuni, că marcaje ioc unde era nevoie. Cred că făceam parte din mazdropii lu’ domnu’ învăţător Banu, mazdropi pentru care punea un marcaj la început de traseu, unul la capăt şi unul la mijloc, iar între ele… descurcă-te. Eh, tot coborîm noi pînă cînd dăm de potecă din nou şi ieşim fix în şaua care desparte Sturii lui Pavel de Foarfecile Brezoiului. Pe stînca din stînga zace o săgeată veche care indică trecerea spre Foarfeci. Noi ne vedem de treabă şi-i dăm în jos spre firul văii. Potecă? Luaţi-vă gîndul. Panta de dinainte de şa era plai pe lîngă asta. Am coborît de-am zis că-mi ies unghiile prin bocanci, lăsînd şi cîteva bucăţi de piele pe alocuri.

Noroc că nu a fost lungă, iar coborîşul abrupt a avut avantajul de a pierde repede din altitudine. O paraşută cred că era de mai mult ajutor decît beţele. Mă rog, ajungem în firul Văii Dăneasa, care mi s-a părut mai frumoasă decît Valea Satului, deşi cea din urmă e cu mult mai lungă şi mai sălbatică. E foarte posibil ca data trecută, fiind plin de draci, să nu-i fi mestecat frumuseţea pe îndelete. A mers mult mai repede şi fiindcă n-am mai trecut apa de sute de ori, valea fiind o idee mai largă, cu debit mai mic şi cu mai puţine cascade.

Timpul a zburat şi-n a doua zi la fel ca-n prima. Valea s-a terminat, ieşind undeva pe la începutul Brezoiului. I-am cam dat talpă spre maşină, curios de starea telefonului. Animalul zăcea în soare, avea vreo 60 de grade, dar fusese cuminte şi se stinsese după cum i se dictase de la distanţă. L-am lăsat să se răcească puţin, cît să-l pot ţine în mînă, apoi a pornit fără probleme. Direcţia mici, pe Valea Oltului, pupături, strîns mîini şi pe altă dată.

____________

Am şi eu ceva poze, dar le pun pe ale lu’ Pleşcan, mie mi-e lene să le sui.

https://picasaweb.google.com/claudiuplescan/Naratu2014?noredirect=1

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s