Nămoliada 2014

Se pare că bicicleta mea e un izvor de întîmplări fericite. Aveam certitudinea că madam Marghioala2 continuă tradiţia defunctei Marghioala1, fiindcă furca şi frîna faţă colaborau intens la avarierea integrităţii corporale şi reducerea speranţei mele de viaţă. Sătul de comploturile şi atentatele lor, am decis să le destitui din funcţie. Marghioala2, rămasă şchioapă, plîngea în balcon după o proteză. Zic să-i fac niscaiva îmbunătăţiri şi m-apuc de căutat piese, că începea soarele să iasă, iar eu plusasem cu vreo 5 kile.

Dau o raită prin magazine, iau cea mai ieftină furcă cu reglaj de rebound pe care o găsesc (RockShox XC28) şi mă duc s-o montez. Constat că bilele din cuveta de jos părăsiseră incinta, avînd subit o revelaţie: aaaa, deci de aia mergea aşa greu pe viraje! Bine, las’ că mă duc să iau şi cuvete, plus un adaptor de disc, că eu aveam disc de 180, iar furca era pentru 160. Mai fac un drum, cumpăr chestiile, mă întorc să le montez… Stupoare. Plăcuţele călcau peste disc. Peste, adică în afara lui. E drept că uzura plăcuţelor ar fi fost mult mai redusă, la fel ca eficienţa în frînare. Încetinirea putea rezulta din frecarea cu aerul, eventual cu solul, sau ajutat de impacturile cu diverse insecte şi/sau copaci. Nu neapărat în ordinea asta. Învîrt porcăria aia de adapror pe toate părţile, încercînd să conving plăcuţele să calce pe disc sau să pot înfige roata la locul ei, da’ nu merge nimic, toate variantele eşuează lamentabil. Mă apuc să citesc instrucţiunile de montaj. Asta după ce le-am recuperat din coşul de gunoi, de sub nişte coji de ceva. Adaptorul era +40mm, mie îmi trebuia +20mm. Spume. Plus că fusese ultimul şi singurul care se potrivea la rocşocsu’ meu.

În timp ce-mi agitam nervii prin balcon, mă izbeşte revelaţia numărul doi: da’ de ce nu pun eu un disc mai mare? Plec furibund, găsesc un animal de 203mm şi mă întorc mulţumit acasă. Mi-e lene să mai scriu în detaliu nemulţumirile care au urmat, aşa că le înşir pe scurt. Montat disc. Se potriveşte. Uşurare. Bere rece. Scot Marghioala la o tură de test. Zgomote suspecte. Coborîre. Frîne canci. Discu’ loveşte în etrier cînd frînez. Persoane decedate, obiecte bisericeşti, rude nu prea îndepărtate ale chinezului care a făcut drăcovenia aia. Examinat problemă. 160+40<203. Persoane decedate. Pus două şaibe. Zgomot rezolvat, frîne canci. Plăcuţe noi, uitate în cutie. Adus brusc aminte. Schimbat plăcuţe, aerisit sistem. Testat pe plat, OK. Coborîre. Marghioala oprit, subsemnatul continuat traseul. Scăpat întregi, om şi belicetă. Bun, merge.

De ce toate astea? În primul rînd că mersul prin oraş fără frîne e sinucidere curată, mai ales la stilul meu de pilotat, plus că mă înscrisesem la primul concurs din viaţa mea şi voiam să n-am surprize pe traseu. Mai exact: Cozia MTB. Obiectivele mele erau decente, în număr de trei:

1. Să termin cursa.

2. Să fiu în prima jumătate din clasament.

3. Să termin cursa în sub trei ore.

Aveam o vagă bănuială referitor la ce mă aşteaptă. Nici nu ştiam cît de vagă…

    Antrenamentul

Picioarele mele mai văzuseră pedale în poze pe net şi de vreo trei sau patru ori în ultima jumătate de an, in care dusesem un stil de viaţă sedimentar (torni bere şi aştepţi să se lase pietrele). Trebuia să fac un test, să văd ce şi cum. Cu o zi înainte de concurs zic să bag o tură prin împrejurimile casei alor mei, să văd cum îmi reacţionează garniţa strînsă peste iarnă. Plouase continuu de zile bune, fuseseră inclusiv cîteva coduri hepatice de ploaie, iar potecile erau pline de noroi. Mă aşteptam să fie la fel şi la concurs, aşa că nu mi se părea o idee rea să-i trag o nămoleală uşurică, să văd cum reacţionează noua furcă.

Îmi iau roiala de acasă şi încerc să caut ceva cu rampe lungi, fiindcă sînt praştie pe căţărări. Mă răzgîndesc de cîteva ori, apoi aleg un drum pe care nu mai fusesem de vreo 14-15 ani. O bucată de drum era pe o vale, pe lîngă un pîrîu. Ploile zdravene îl făcuseră una cu albia, iar tentativa de a trece prin albie călare, pedalînd, s-a trasformat în mers la pas prin băltoacă. Şoşonii musteau bine, mult mai zemoşi decît înjurăturile adresate la alegerea acestei mirobolante rute.

Scap de băltoacă şi dau să virez stînga, să urc un alt deal. Cînd mă uit mai bine: asfalt. Ce mă? De cînd e ăsta aici? Nu bun. Luăm dealul în piept, pe un drum care se termină brusc în curtea unui localnic. Ocolesc grădina omului, lătrat de toate javrele din împrejurimi şi mă văd nevoit să cobor de pe bicicletă. Alunec de cîteva ori, fără să cad, dar îmi imaginez că aşa va fi şi la concurs.

Încalec, pedalez prin pădure, cobor un deluşor şi ies într-un drum pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea. Bă, ceva nu e bine aici. Da’ ia să vedem unde duce ăsta. Pedalez agale, copt bine de căldură, trec pe lîngă nişte oi, îmi dispare cheful de urcat şi o iau la dreapta, pe unde se vedea o urmă de drum de căruţă. Începe să urce şi ăsta prin pădure. Roata faţă începuse să se învîrtă invers, invers faţă de cum pedalam eu. Miu scăzuse drastic, iar eu alunecam spre spate, deşi pedalam. Oarecum contrariat de acst ciudat fenomen al fizicii, descalec, trec de o zonă de nămol drăguţ, care a vrut să mă descalţe, mă latră nişte dulăi pe lîngă o stînă şi apoi cobor o pantă. Da’ ce pantă! Şi ce lut! În cincizeci de metri nu mi se mai învîrteau roţile şi abia stăteam în picioare. Noroc cu Margioala, ne sprijineam reciproc.

Ies, în sfîrşit, în civilizaţie. Dau de o băltoacă unde am stat vreo juma’ de oră să rîcîi lutul ăla de pe ea cît să pot merge, apoi direcţia casă. Îi zic lu’ frati-miu cam cum stau treburile.

    Cursa

Duminică dimineaţă, cam frig, plus ceaţă, deşi se anunţase vreme bună. Ne-am înţolit cam prea tare, eu renunţînd la tricoul cu mînecă scurtă, pe care l-am lăsat acasă. Culegem încă un amic, apoi ne întîlnim cu încă nişte cunoscuţi la foişorul de la Hotel Central din Călimăneşti, unde se făceau înscrierile, se dădeau numerele de concurs şi se împărţeau plasele.

Se dă startul oficial, prilej pentru mine să constat cît de mişto e să mergi în pluton. Plecasem din coada plutonului, ca să nu mă înghesuiesc cu alţii şi să-i incomodez. Mi-era clar că sînt printre cei slabi, dar pedalam cu vreo 40km/h şi abia dacă simţeam. Am făcut cîteva depăşiri, de test şi pentru încălzire, apoi ne-am adunat la monumentul din Jiblea, unde avea loc startul tehnic. Primii au fost cei din tura lungă, de 55km, apoi am urmat cei cu tura scurtă, de 35km.

Mă pun din nou în coada plutonului. Luăm startul, dar se pleacă destul de relaxat, mult prea relaxat pentru gusturile mele. Încep să mă strecor: ba pe-o parte, ba pe alta, cobor brutal, apoi începe primul urcuş. Nu cred că am pedalat cinci minute înainte să trebuiască să ne dăm jos din şei. Porţiunile de împins alternau iniţial cu cele în care se putea pedala, dar pe urmă am un sentiment de deja-vu: iarbă mustind de apă, plus un început timid de nămol. Drumul se termină şi începe iadul. Băi, nene, un nămol cum n-am mai văzut din ziua precedentă. Cleios, fără aderenţă la şlap, agitator de mulţime, stîrnind aprigi dorinţe de abandon în concurenţi şi înjurături care de care mai expresive şi mai variate. Inclusiv frati-miu a vrut să renunţe cînd a auzit că mai avem de urcat vreo cinci kilometri în condiţiile respective. Pe secţiunea asta am cîştigat ceva timp faţă de alţii, fiind mai obişnuit să merg decît să pedalez.

Un pic mai sus ne-am întîlnit cu triunghiul albastru, care urcă din Jiblea la băncuţa de deasupra mînăstirii Stînişoara, cea din traseul obişnuit spre Cozia. Noroiul se mai domolise şi începeau să apară din ce în ce mai des porţiuni pe care se putea pedala. Plutonul începe să se spargă în bucăţi.

Eu mor de sete, bidonul fiind golit de multă vreme, şi nu găsesc o baltă mai curată, din care să iau apă. Din fericire, traseul traversează un pîrîiaş. Din nefericire, unul din concurenţi are proasta inspiraţie să continue drept pe mijlocul drumului, intrînd în nămol pînă peste genunchi. Iese de acolo cu ajutor din partea celorlalţi, dar eu nu mai am de unde lua apă, că se tulburase ca dracu’. Urc puţin pe mirişte, torn în mine un bidon, umplu şi pentru drum, realizînd că sînt cam singur. În spate nu mai era nimeni, iar cei din faţă… erau în faţă. Mult. Mi-e clar, zic, ăsta-mi e nivelul. Urc pe lîngă ţoaclă, neavînd gram de aderenţă. Începe o coborîre scurtă pe iarbă udă, aşa că mă sui pe Marghioala, hotărît să nu mă dau jos de pe ea decît atunci cînd nu mai pot să pedalez. Peste fix două bălţi distanţă, adică.

Dăm de primul punct de alimentare. Bag o apă şi-un energizant, o bucăţică de glucoză, iar în faţă începe raiul: drum uscat şi coborîre. Cum nu pedalasem mai deloc la urcat, încep să cobor ca apucatul. Săreau ditamai plotoagele de pe roţi, de-am zis că mi se descompune Marghioala între craci. Noroc că aveam aripi, altfel cred că-mi spărgeau capul.

Nămolul se termină şi începe un drum uscat, plin de pietre. Bucurie mare, să vezi ce-i dau acum de-i rup ficatu’. Panta nu era rea, fiind suficient de abruptă, dar pietroaiele mă cam încetineau şi am fost nevoit să pedalez din nou, cît puteam de repede. Am sărit peste cîteva şleauri, la altele am frînat, cert e că fix cînd drumul devenise mai neted a trebuit să virăm stînga, oarecum în unghi drept. Era să ratez curba, dar frîna faţă s-a dovedit a fi cu mult mai eficientă decît speram eu să fie. Plăcuţele îşi făcuseră rodajul, iar acum puteam frîna exact cum îmi doream.

Imediat după curbă urmează o căţărare ceva mai lină, dar pe care n-am fost în stare s-o urc în întregime. N-am ce face şi storc cleiul ăla din tubul de enrgizant primit la înscriere. Nu exagerez, cred că n-a trecut o jumătate de minut şi muşchii mi s-au blegit ca baligile culese de pe drum şi aruncate de roţi în meclă. Cei pe care-i depăşisem pe coborîre urcau pe lîngă mine lejer, pedalînd relaxaţi. Sau aşa păreau. Dăm pedale, dăm bună ziua la oameni şi la copiii care ne încurajau de pe margine, apoi începe prima coborîre mai tehnică din tot traseul.

Drumul uscat îşi încetează existenţa, trezindu-ne pe un deal plin de noroi, o coborîre rîioasă, pe care nu am ştiut cum s-o abordez, iniţial. Dacă mergeam încet, se aduna nămolul pe roţi. Dacă mergeam tare, nu mai aveam control. Soluţia s-a dovedit a fi să-mi calc pe inimă şi să merg al dracului de tare, astfel încît noroiul să sară de pe roţi, să am resturile de crampoane destul de curate ca să am aderenţă şi – cît de cît – control. Cumplit! Şi-am început să cobor cu vreo 30km/h prin şleauri, strîngînd consistent din buci, mai ales cînd vedeam roata virată fără efect, bicicleta continuîndu-şi cursul, imperturbabilă. Fă, imberbo, fă-ne un bine comun şi păstrează contactul cu solul! Furca, săraca, muncea din greu. Roata de pe faţă nu mi-a lăsat nicio secundă impresia că vrea să se dezlipească de nămol. Ce-i drept, nici nămolul de roată…

Din fericire, trece şi bucata asta, iar panta devine mai abruptă. Mă dezlănţui. Îi dau în goarnă de-i sar mucii, pedalez în gol pe cea mai mare treaptă de viteză disponibilă şi mi se pare că nu merg suficient de repede. Spatele bicicletei sare în toate părţile, fiind deseori în aer, faţa fiind singura care păstra contactul cu bolovanii. Am avut un maxim de 58,9km/h pe secţiunea asta, dar ce-i frumos are şi sfîrşit. Un dirijor de trafic îmi face semne să încetinesc, şi-mi arată s-o iau la dreapta. Curba dădea în asfalt şi părea destul de relaxată, cît s-o iau în viteză, dar imediat m-am trezit că trebuie să virez stînga şi să intru iar pe macadam. Discul faţă şi-a dovedit din nou eficienţa, frînîndu-mă la limita aderenţei.

De aici începe cea mai lungă căţărare, pe care m-am ofticat că n-am putut s-o urc pedalînd. Nu e abruptă, dar porcăria aia de gel fie nu are efect la mine, fie îmi scapă mie ceva. Nu mai puteam pedala, mă uitam cum trece lumea pe lîngă. Simţeam că-mi cad picioarele şi, neştiind ce urmează, am decis să-mi conserv energia şi s-o iau pe la pas, ceva mai alert, ce-i drept. De fapt, mergeam şi pedalam alternativ, urcîndu-mă în şa cînd începea să mă doară spatele şi coborînd cînd începeau să fiarbă muşchii. Bineînţeles, rămăsesem iar fără apă. Ca să evit crampele din cauza deshidratării (mai păţisem), am urcat aproape tot dealul pe jos. Aproape de vîrf văd încă un punct de alimentare şi primesc încurajări:

– Hai, hai, că au trecut toţi!

– Asta e, zic eu. Patru mici şi o bere, vă rog.

Sau patru beri şi un mic, nu mai ştiu exact cum am zis, că s-au auzit ceva rîsete. Beau apă ca spart, mai trîntesc un pahar de energizant, apă la bidon şi fuguţa, că începe coborîrea. Începe pe dracu’. Cobori nişte ’jdă metri ca să urci prin pădure, prin nămol şi crengi. Cum, necum, ajung în vîrful dealului, realizînd că ăla e finalul urcuşului şi că de aici nu mai poate fi decît coborîre. Aşa a fost. Doar că nu era pentru slabi de inimă, ca mine. Organizatorii s-au întrecut pe ei însă. În secţiunile periculoase fuseseră montare indicatoare de avertizare „Atenţie! Încetiniţi!” care nu doar că au fost utile, dar pot zice că m-au scutit de mîini sau picioare rupte. Dintre cele văzute, unul era la terminarea unei livezi pe care se mergea tare, poteca terminîndu-se brusc într-o zonă de nămol care te-ar fi expediat în stratosferă. Altul era la o coborîre care se termina în nămolul dintr-o curbă la stînga, care te-ar fi transformat brusc în cîrtiţă.

Evident, am coborît din nou ca maniacul, trecînd pe lîngă un concurent sau doi, fiind depăşit ulterior pe o bucată de cîteva zeci de metri de urcuş în care am trecut de la 50km/h la 5km/h. Porcăria aia de energizant nu-mi face bine, e clar. Ori are efectul cînd e prea tîrziu.

Coborîrea ia sfîrşit fix în drumul asfaltat. Pedalez prin gropi şi nu-mi vine să cred cît de neted e drumul, simţeam din nou că am roţile rotunde. Nici n-am simţit cei 5km de asfalt rămaşi pînă la finiş, pe care l-am trecut fără aripa spate, după 3h39min33sec, la 1h21min25sec faţă de primul clasat. Am atins doar două dintre cele trei obiective propuse, reuşind să termin cursa fără probleme şi clasîndu-mă pe locul 13 din 26 la categoria mea de vîrstă şi pe 37 din 85 la general. Locul obţinut a fost mai mult decît mulţumitor, avînd în vedere lipsa de antrenament şi kilele adunate în plus, pe care le-am simţit de nu m-am văzut. Asta ca să nu mai zic că am mers pe jos minim două ore.

Concurenţii apăreau pe rînd, ba de la tura lungă, ba de la cea scurtă. Noi ne-am cărat la hotel, să băgăm o berică în aşteptarea festivităţii de premiere care începea la cinci. Frati-miu tot insista să ne cărăm acasă, că ne luăm omor de la neveste (care ne sunau în disperare). Se dau premii, ne mai uităm chiorîş la cîte o bucă de vizitatoare/concurentă, cînd ne trezim că se face tombolă. Hai mă, să vedem şi noi cine ce cîştigă. Se începe cu nişte geci de tip vestă (nu prea am înţeles noi cum e asta). Facem miştocăreli legate de subiect, pînă cînd ne trezim că se strigă numărul de concurs al naşului lui frati-miu. Rîdem în grup, se mai extrag cîteva numere, apoi Emil zice că următoarea e a lui. Nu apucă să-şi termine fraza, că-i auzim numărul strigat. Cîţiva tipi din spatele nostru ne întreabă ce dracu’ am mîncat şi dacă pot veni şi ei mai aproape de noi. Spre uimirea maximă, cîştigă şi frati-miu o vestă. Se termină toate, urmează nişte şepci cu bidoane pentru apă de la Ghost, apoi începeau extragerile pentru cinci weekenduri. Frati-miu rîde şi-i zice naşului:

– Să vezi că ia prostu’ un weekend.

Istoria se repetă. Nu-şi termină fraza, că-mi aud numărul strigat. Rîdem de ne crăcim, urc pe scenă să pup prezentatoarea, cobor să-mi las datele şi ne cărăm acasă.

În contuzie, traseul a fost demenţial, păcat că nu am fost mai pregătit, ca să apar în mai mult de două poze (şi-n alea două eram pe lîngă ţoaclă). Mi-aş dori să fiu la fel de bun organizator ca cei de la AS Cozia Racing Team, pentru că nu am avut ce le reproşa. Da’ vine el şi anul viitor.

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s