Călare pe munte

Stăteam să mă gîndesc dacă dau cu bocancu’ în potecă sau îmi urc şasiul pe Marghioala, dar mă gîndeam că două luni jumate de stat pe tuşă aveau să se resimtă puternic în condiţia mea fizică. Sau…?

Decizia e luată în favoarea bicicletei, pentru o tură de două zile. Au fost mai multe propuneri, dar care au căzut una cîte una din cauza prognozei apocaliptice, care anunţa găleţi şi ligheane care cădeau din cer. Rămăsese, dacă ne permitea vremea, să traversăm munţii Căpăţînii, dar încă nu aleseserăm între Brezoi – Petrimanu – Curmătura Olteţului – Polovragi – Rîmnicu Vîlcea (eventual Sibiu) şi Brezoi – Sălişte – Zemurăt – Ursu – Cheia – Rîmnicu Vîlcea (eventual Sibiu).

Vineri

Căscăm ochii mari la prognoză, care devenea din ce în ce mai hidoasă, renunţînd la traversare. Stabilim să ne întîlnim la Păscoaia, să înnoptăm la conacul chiaburului şi să facem ture de o zi prin zonă, pe trasee încă nestabilite. Mi-am adunat catrafusele, ţuşti în tren cu Marghioala, coborît în Lotru, pedalat pînă în Brezoi. Mă întîlnesc cu Boss şi Şenghen, instalaţi confortabil la o bere. Bag şi eu una, că-mi era sete, apoi ne îndreptăm spre conac, să perpelim o căprioară şi un mistreţ la jar ca să fim pregătiţi pentru a doua zi.

Prin Brezoi îi arăt lui Boss cît de bine îmi ţin frînele. Ăsta nu e pe fază, fiindcă eu frînam zdravăn în timp ce vorbeam, şi-şi ia ditamai trînta pe caldarîm. Lasă pe asfalt nişte piele de pe genunchi şi se scobeşte între coaste cu ghidonul. Se ridică şi începem să pedalăm din nou. Mă uit în spate – NIMENI! Măcar dacă aş fi pedalat ca disperatul… Mă întorc şi-i văd pe ăştia doi proţăpiţi lîngă un gard, dînd inutil la pompă. Boss făcuse pană pe roata faţă. Norocul lui cu o căruţă care-l pescuieşte de pe margine.

Ajungem la Păscoaia cam simultan, Ionescu mergînd la crama locală pentru a lua trei sticle de şampanie cu care urma să udăm vînatul proaspăt adus de servitorii dumnealui. În timp ce studia anii de producţie, eu îi schimb camera lui Boss cu cea pe care o luasem de rezervă, urmînd ca servitorii s-o petecească pe aia găurită.

Se face focul, se prăjeşte vînatul, golim şampaniile şi ne băgăm la foc, nu înainte de a da cu slănină pe lanţul şi cablurile lu’ Şenghen. Ăsta avea o bicicletă datînd din 2002, cu toate piesele originale, fără să-i fi făcut vreo revizie vreodată.

Sîmbătă

Chit că stabilisem să plecăm la opt, ca să prindem o fereastră cît mai mare de vreme bună, şampania şi vînatul din seara precedentă ne-au făcut să ne ridicăm abia pe la zece. Norii începuseră să se spargă, a ieşit soarele şi ne-a izbit o zăpuşeală cumplită, numai bună de pedalat la deal.

Valea Păscoaia e superbă, dar lungă. Am pedalat vreo 15-16km pînă cînd am dat de o exploatare. Ăştia fuseseră doar pînă aici, căutînd drumul care ieşea sub Robu. Plin de zmeură pe drum, cred că vreo oră am păscut prin tufe, de unde şi numele văii. Revenind la exploatare, drumul devine foarte abrupt, forţîndu-ne să descălecăm. Panta sărea de 45 de grade pe alocuri, neînţelegînd cum dracului urcă ăştia cu TAF-ul pe acolo.

Drumul se bifurcă, iar noi, în încercarea de a elimina stîngile, continuăm pe stînga, deşi drumul din dreapta era mult mai lat şi mai evident. Intrăm ca idioţii în inima exploatării, prin căzături şi bolovani, împingînd din greu la biciclete. Mergeam aşa de încet de nici vitezometrele nu mai indicau ceva, în afara temperaturii de 29 de grade. Lu’ Boss i se mai rupe şi talpa, că nu erau destule. O ploaie mai lipsea, ca să se facă torenţi şi să fie tacîmul complet.

În exploatare era un păienjeniş de drumuri, poteci şi drumuleţe, de nu ştiam încotro s-o apucăm. Am decis să mai verticalizăm pe unde se putea, avînd noroc de un TAF care cobora. Ne-am ciulit urchile, am identificat locul de unde venea sunetul cu precizie de un versant şi ne-am îndreptat într-acolo, fără vreo potecă de orice fel. Mi-am auzit cîteva, dar am ieşit în drumul care trebuia. După încă vreo două ore de împins ieşim într-un luminiş. Eram pe Faţa Mare, chiar în şaua de sub Piscul Cerbului. Văd în dreapta Valea Vasilatu, de care nu eram sigur, dar aveam certitudinea că vom da fix în drumul care urca dinspre Vevereţu. Aşa s-a şi întîmplat, însă chiar cînd ne-am întîlnit cu drumul a început să plouă. Pauză de cîteva minute la stîna părăsită, apoi ne vedem de drum. Voiam să ne întoarcem din Robu pe culmea principală a Lotrului: Robu – Stînişoara – Dealul Negru – Priboioasa, dar discoteca prezentă în zonă nu ne încînta deloc. Abandonăm în favoarea coborîrii în Călineşti, chit că urma cam mult asfalt.

Ajungem la stîna din Robu după şase ore, din care patru de împins bicicletele, unde sîntem întîmpinaţi de cîini. Ciobanul strigă la ei înainte să îi zicem noi. Stăm puţin de vorbă cu omul, care se uită cîş la noi, văzîndu-ne cu bicicletele în vîrful muntelui. Cîinii erau tineri, se alergau de duduia pămîntul sub ei. Tragem cîteva poze pentru posteritate, apoi ne vedem de drum. Pe culmea Murgaşului, sătul de împins la bicicletă, cobor ceva mai vijelios pe urmele de TAF. Ghidonul tremura cumplit şi mi-am făcut zob palmele. În vale îmi aduc aminte că lăsasem furca blocată pe urcare şi aşa rămăsese. Aha, deci d-aia nu amortiza nimic.

Urcăm vreo două păntişoare, apoi urmează un monstru de coborîre, pe urme de TAF, plină de bălţi şi nămol (nisipos, ce-i drept) şi abruptă; pot zice că mi-a testat frînele cu adevărat. Cînd am ajuns la Izvorul Frumos, cursa levierului se mărise simţitor, puţea cumplit a ferodou, iar etrierul faţă fierbea la propriu. S-au răcit destul de repede în cele cîteva minute adunate în care aşteptam să coboare şi ceilalţi. Drumul care mergea spre Călineşti pleca spre dreapta, trecînd pe sub Rîgla şi coborînd lung pe Cracul Piporului. Deşi avea şi ăsta nămol din plin, pe urmă a devenit formidabil. A fost o coborîre umană, netedă, de vreo 18km lungime, unul dintre cele mai mişto forestiere pe care am fost vreodată. Era să mi-o fur în cîteva locuri, intrînd mult prea tare într-o curbă la dreapta, unde am lăsat o dîră lungă pe frînare, iar la un şleau furca a absorbit cuminte denivelarea, în timp ce spatele a sărit juma’ de metru de la pămînt, mai-mai să sar peste ghidon. Asfaltul din Călineşti şi Valea Oltului s-a dus repede şi am ajuns în Brezoi, unde ne-am instalat la o bere, să curăţăm praful din beregată. Fuguţa la conac, o baie numai bună, fiindcă puţeam cumplit după opt ore jumate de mers, pus lostriţele pe grătar, nani.

Duminică

Au fost ceva specatole de muzică şi lumini noaptea, subwooferul fiind dat cam tare. A tunat de cîteva ori de-am zis că i se dezghioacă ăstuia coşmelia. Ziceam din nou că plecăm la opt, dar afară turna cumplit. S-a potolit cam tîrziu şi am plecat abia pe la 11. Planul cu Căpăţînii picase complet, nimeni nu avea chef de împins prin glod. Decidem să-i dăm un ocol Coziei prin Ţara Loviştei: Păscoaia – Călineşti – Băiaşu – Surdoiu – Dîngeşti – Dăeşti – Rîmnicu Vîlcea.

Drumul dintre Călineşti şi Băiaşu e asfaltat şi în stare foarte bună, iar peisajul arată formidabil. Merită mers pe acolo, chiar şi cu maşina. Pădurea pare neatinsă, parcă intri în altă lume. Ajungem la Posada, care părea foarte largă, comparativ cu descrierile din cărţile de istorie. Tind să-i dau dreptate lui Neagu Djuvara, care spune că bătălia a avut loc undeva între Mehedinţi şi Severin, pentru că Posada din Ţara Loviştei e scurtă, largă şi doar un versant era propice armatei lui Basarab.

La Posada ne tentează varianta cu retur pe Curtea de Argeş, dar ţinînd cont că mai aveam de urcat o grămadă şi era trecut de două, alegem Dîngeşti. Lanţul meu şi al lui Bos scîrţîiau în draci din cauza abuzurilor din ziua precedentă. Lanţul lui Şenghen, dat bine cu slănină ca să-l alerge cîinii, era singurul în parametri oarecum normali de funcţionare, avînd în vedere vîrsta de 12 ani.

Asfaltul se termină şi urcăm vreo oră şi ceva pe forestier, pînă cînd ajungem în Dîngeşti. De aici e încă o coborîre lungă, pe piatră necompactată. Mi-a dat emoţii în vreo două locuri, nefrînînd la timp în amele şi punîndu-mă în situaţia de a păstra viteza (cam mare) printre bolovani, în situaţia în care bicicleta-mi sărea stînga-dreapta între craci.

Ajunşi pe asfalt am avut prijelul să constatăm scîrţîitul îndîrjit al lanţurilor. Slănina rezista în continuare, dar eu şi Boss eram pasibili de bătaie din partea localnicilor şi de amendă pentru tulburarea liniştii publice. Ne-am salutat în Vîlcea, iar eu m-am îndreptat către ai mei, unde am copiii trimişi în exil peste vară. Mergeam fix către un nor negru ca noaptea, dar am scăpat de udeală. Nu mai aveam niciun tren duminică, aşa că am decis să plec luni dimineaţă

Luni

Mă uitasem la mersul trenurilor, avînd unul care pleca la 12:44 din Vîlcea. Ziceam să plec pe la 11, să merg relaxat şi să nu mai transpir iar. Cum venea ditamai ploaia, nici opţiunea cu duşul de dimineaţă nu-mi surîdea, aşa că mi-am cărat hoitul pe la 10, cu gînd s-o mai lălăi prin gara demolată pînă venea trenul. Ajung în gară fără să mă plouă, dar am stupefacţia să văd că trenul respectiv ajungea la 12:44 în Sibiu. Confundasem ora plecării cu ora sosirii, din neatenţie şi oboseală. Trebuia să mă fi uitat din nou luni dimineaţa.

Pus în faţa faptului împlinit, îmi enumăr opţiunile. Bani de autocare aveam doar pentru mine, nu şi pentru bicicletă, plus că nu făcusem rezervare, deci şanse ioc. Următorul tren era pe la cinci sau şase seara şi nu aveam chef să stau atît. Mă gîndesc să pedalez pînă în Sibiu, ceva ce vrusesem să fac încă din liceu. Era ceva de mers, dar avînd în vedere că mă simţeam bine, am zis că asta fac. De la bun început mi-am impus un ritm constant de pedalat, sub dictonul „dacă ţi se pare că mergi uşor şi trebuie să schimbi viteza, las-o aşa”.

Pînă în Cîineni am mers lălăit, cu 20-22km/h, deşi simţeam că se poate mai tare. M-a plouat puţin între gura de debuşare a Lotrului şi Călineşti, dar pe urmă n-am mai văzut nici strop. Temperatura era perfectă, oscilînd între 14-20 de grade şi reuşind să mă răcorească suficient. Oricum, transpiram cumplit. Pînă în Sibiu am băut vreo 7 sau 8 litri de apă.

Prima pauză am făcut-o la intrarea în Cîineni, văzînd cele 15 mesaje şi 10 apeluri nepreluate. Nu le-am auzit din cauza traficului şi fiindcă telefonul era bine îndesat prin rucsac, să scape uscat în caz de ploaie. Văzînd că vremea ţinea cu mine, am zis că n-ar strica să măresc puţin ritmul. Am crescut viteza treptat, la graniţa dintre judeţe reuşind să merg cu 28-32km/h chiar lejer. Tot aici s-a cam stricat drumul pe margine, zgîlţîindu-mă din toate încheieturile şi făcîndu-mă să deblochez furca, care fusese aşa pe toată distanţa de pînă atunci. Vîrtejurile de aer provocate de traficul greu care venea din spate m-au ajutat incredibil de mult, reducînd considerabil efortul la înaintare. Chiar mi-a părut rău că nu a fost mai aglomerat.

La Turnul Spart a trebuit să fac pauză, mă cam lăsau bateriile, chit că nu adia nici fărîmă de vînt. Am scos ciocolata cumpărată din Călimăneşti şi am pulverizat-o din vreo două înghiţituri. Mi-era foame, dar problema era că terminasem şi apa în timpul pauzei. Ştiam că mai e un izvor pe partea stîngă, după celebrul local de la Boiţa, dar intrîndu-mi în ritmul de mers am uitat de el şi am trecut vijelios pe lîngă. Mi-am adus aminte abia în capătul pantei dintre Boiţa şi Tălmaciu, cînd m-a izbit setea.

Mă prinsese din urmă o coloană de maşini şi tiruri, pe care am depăşit-o pe coborîre. Aici am avut maximul de viteză, de 62km/h, simţind nevoia unei foi mai mari. Ciocolata începea să-şi facă efectul şi să-mi revină vlaga, pedalînd cu viteze între 30-38km/k pînă în Şelimbăr, unde am mai făcut o pauză. În jumătate de oră eram acasă, aşteptînd-o vreo douăzeci de minute pe nevastă-mea să vină de la serviciu şi să-mi dea drumul în casă, unde-mi lăsasem cheile ca să nu le mai car.

Pe toată Valea Oltului nu am auzit decît două sau trei claxoane, toate de la şoferi care mi-au făcut cu mîna. Am numărat şi un total de patru şoferi imbecili, toţi de TIR, care m-au făcut să ies de pe şosea: unul de Călăraşi, unul de Ialomiţa şi doi de Bucureşti. Cel de Ialomiţa a fost cu adevărat cretin. Eu nu mă sperii uşor în trafic, nici cu maşina, nici cu bicicleta, dar dacă nu aş fi avut prezenţa de spirit să frînez, mă alegeam cu o săritură în Olt de toată frumuseţea. Măcar dacă ar fi venit ceva din faţă să fi zis că n-are loc.

Ce am remarcat pe Valea Oltului, ca biciclist? Şoferii s-au mai cizelat, nu mai claxonează ca nişte tîmpiţi frustraţi. Majoritatea depăşesc la cel puţin doi metri distanţă. Drumul e bine etajat, avînd secţiuni de urcuş scurte, urmate de bucăţi lungi de plat sau urcare uşoară. Cu excepţia bucăţii dintre graniţa judeţelor şi spitalul de nebuni, furca poate fi blocată fără probleme, drumul fiind suficient de neted. Deşi obositor, recomand să tineţi tot timpul degetele pe frîne, fiindcă mai sînt cîini idioţi care sar din marginea drumului. Pe unul care venea cu chef de smardoială l-am prins în plin, bubuindu-i o talpă în bot de-a plecat schelălăind.

Cam asta fu, acum să văd cînd găsesc timp şi înţelegere pentru o tură la bocanc.

Rezumat pentru amatorii de tehnicalităţi:

Vineri

Lotru – Păscoaia

15km; trei beri şi 45 de minute.

Sîmbătă

Păscoaia – Valea Păscoaia – Faţa Mare – Robu – Izvorul Frumos – Călineşti – Brezoi – Păscoaia

vreo 80km; 1400m diferenţă de nivel; 8h30min (fără pauze).

Duminică

Păscoaia – Călineşti – Băiaşu – Posada – Surdoiu – Dîngeşti – Dăeşti – Fedeleşoiu – Malu Alb – Rîmnicu Vîlcea – Ocnele Mari

fix 85km, 600m diferenţă de nivel, fix 7 ore (fără pauze).

Luni

Ocnele Mari – Rîmnicu Vîlcea – Valea Oltului – Sibiu

113km, vreo 200m de diferenţă de nivel, 4h38min (fără pauze; 5h20 în total).

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s