Maratonul Olteniei

Anul ăsta secetos (conform previziunilor meteo) s-a dovedit a fi unul extrem de slab în privinţa mersului pe munte. Nu cred că am mai mult de şase ture, aşa că trebuia să compensez cu ceva sedentarismul de la birou. S-a dovedit a fi totuşi un an decent pentru bicicletă, reuşind să adun puţin peste 2000km. Nu e o cifră mare, mai ales cînd mă gîndesc că în ’98, cel mai bun an al meu, am făcut de şapte ori pe atît. E drept că aveam o cursieră şi nu făceam nimic altceva în vacanţa de vară, dar oricum… Cert e că experienţa cu Cozia MTB din primăvară m-a făcut să prind gustul competiţiei. Am aflat de Maratonul Olteniei, dar m-am înscris oarecum indecis. La urma urmei, ştiam care mi-e nivelul, nu? Ei bine, nu. Am rămas surprins de rezultat şi încă-mi vine să-mi bag ghearele-n ochi de năcaz, cum zicea Nea’ Mărin. Da’ asta mai încolo.

oltenia

Dacă am văzut în ce hal îmi e hoitul, după Cozia m-a apucat studiatul şi am început să experimentez tot felul de tehnici pentru a-mi îmbunătăţi atît strategia, cît şi condiţia fizică. Iutuba m-a ajutat destul de mult, numai că realitatea din teren mă contrazicea de fiecare dată. Am căutat căţărări lungi, la care ştiu că sînt praştie, le-am găsit, am înjurat lung, am ajuns sus, am coborît şi am luat-o de la capăt.

Timpul trecea, kilometrii se adunau şi mi-am dat seama că am condiţie fizică mult mai bună ca-n primăvară după ce am băgat nişte ture mai monstruoase de MTB. Am reuşit să fac mai bine de 400km într-o săptămînă, din care 278km în trei zile: 78km (Păscoaia – Robu – Călineşti – Păscoaia), 87km (Păscoaia – Băiaşu – Dîngeşti – Dăeşti – Fedeleşoiu – Ocnele Mari) şi 113km (Ocnele Mari – Sibiu, pe Valea Oltului). În fine, de astea am povestit altă dată, dacă sînteţi cuminţi şi păpaţi tot din farfurie vă arăt şi unde.

Cum ziceam, aflu de Maratonul Olteniei da’ uit de taxă. Una din domnişoarele sau doamnele care se ocupă cu organizarea mi-a adus aminte de asta, m-am achitat de datorie şi nu-mi mai rămînea decît să aştept să vină ziua concursului.

Ca de fiecare dată cînd plec sîmbătă dimineaţa pe Valea Oltului, oricît aş merge eu de relaxat, tot dau de cîte un limax din ăsta cu cîte o coajă care consumă şapte litri de păcură, doi de ulei şi un pumn de rugină. Fix pe unde nu se poate depăşi. În momentele astea mă apucă crizele de draci şi încep să-i dau talpă Supozitorului de-i plîng pivoţii. Mă văd ajuns în Zăvoi pe la opt, ochesc ghişeul de unde se ridicau taloanele şi plăcuţele de înmatriculare, îmi iau număru’ şi paporniţa, pe urmă… Pauză. Mai era timp berechet pînă la start. Concluzia? Du-te şi caută un chioşc. Găsesc unul, ling o bere între două respiraţii şi mă apuc să dau sprinturi printre taximetrişti, ca să mă încălzesc. (Ăştia merg la consum, pînă se prind ei că e verde la semafor, eu sînt la strada următoare, scuipîndu-mi plămînii.)

Trece timpul, ne înghesuim unii în alţii la start. Buluc de ziceai că se dau pensiile. Ca de obicei, mă pun iar spre coada plutonului, că n-aveam de gînd să încurc cicliştii cu adevărat buni. Maşina cu nino-nino (aia de ba-i merg becurile, ba nu, dar se leagă de alţii) o ia în faţă cu tupeu şi începe s-o calce. Bă, ziceai că e o soacră! Hîîîîuuuuu! Dacă am văzut aşa, am început să-i dau şi eu la pedalat, strecurîndu-mă printre participanţi. Oltean, deh. Cînd coboram pe Calea lui Traian am încercat să repet performanţa din ’98, cînd m-a luat radarul, dar n-am mai reuşit decît vreo 50km/h şi ăia cu greu. Măcar n-am mai pus frînă în interrsecţie.

Cînd am trecut pe lîngă intrarea în parc, în plină viteză, mi-am dat seama că noi de fapt luaserăm startul de cînd lumea. Şi încep să-i dau sprint, ca nărodu’, uitînd că vine un pic de căţărare. “Un pic”, cică. Începu jihadu’, vere! O aia înclinată şi strîmbă, de-ţi era mai mare dragul să-i zici printre măsele. În mod suspect, reuşesc să las cîţiva în urmă. Cîţiva mai mulţi pe porţiunea înierbată, că asfaltu’ a părăsit incinta, încă vreo cîţiva la secţiunea de împins gazela. Tot prindeam oameni din urmă, dar asta pînă la un punct, cînd am început să fiu depăşit la grupa mare. Zic, gata, pînă aici fu socoteala, repetăm istoria din Cozia.

Vreo trei-patru inşi trec pe lîngă mine printr-o poieniţă unde se afla o turmă de oi. Oile ca oile, da’ pe dreapta trona mîndru ditamai tufanul de mure. Cum eram nervos că mi-o fur şi iar ajung la jumătatea clasamentului, am trîntit Marghioala într-o margine unde nu deranja pe nimeni şi m-am înfipt în mure. Cred că am pierdut vreo cinci minute în boscheţi, dar a meritat. Erau bestiale, numai că mi-am dat seama că am rămas singur. Acum nu ştiu ce să zic: ori am prins puteri de la mure, ori au mers încet cei din faţă, fiindcă am prins din urmă un grup în care se afla Andreea, fata care a luat podiumul. O bucată de timp am mers în spatele ei, încercînd să fur din tehnică, pînă cînd stimabilul Cătălin Verigeanu m-a blestemat în vîrful unei rampe: “bă, să laşi fata în pace!” Cum eram eu concentrat pînă atunci, s-a dus dracului şi fengşui şi tot. Mi-am ieşit din ritm după ce m-am intersectat cu nişte căruţe. Oamenii ne-au făcut loc să trecem, şi a venit o coborîre super meseriaşă, unde m-am dezlănţuit şi mi-am scuturat muşchii şi organele interne de începuseră să facă schimb de locuri: plămînii mi-erau la ceafă, bicepsul atîrna în spate, amigdalele erau în loc de… Mă rog, au scuturat hîrtoapele tot ce se putea. Asta ca să nu mai zic că manşoanele mele sînt din cauciuc prima clasă, poţi bate cuie cu ele. Rezultatul a fost folosirea rară şi foarte rară a frînei, culminînd cu vreo trei sau patru zboruri neaşteptate. Unul dintre ele a fost cam prea lung pentru preferinţele mele, dar cum proştii au noroc, aterizarea a fost lină.

Ajungem în Bogdăneşti, nu înainte de a urca o pantă cu bolovăniş de rîu, alunecos ca dracu’. Parcă pedalam pe rulmenţi. Dăm într-o bucată asfaltată, dar bucuria nu ţine prea mult. Intentează şi asta divorţ şi ne risipeşte pe nişte pante pămîntoase, abrupte, dar netede. M-au mai depăşit şi pe aici cîţiva, aşa că am decis brusc că mi-e foame. Mă opresc fix în mijlocul pantei, hacana, scot un Snickers şi rumeg tacticos la umbră, în linişte. Termin ăla. Cum să pedalez după masă?! Ce-ai băăă… Împing gazela pe nisipuri, pînă mă apucă durerile de şale şi mă convinge s-o-ncalec. Dau la deal. Încet şi încetişor, să nu întind lanţu’, că e nou.

Cum beşteleam eu mărunt la adresa defunctei condiţii fizice, rămase prin parc să-i ţină maşinii de urît, hop! Ajung în vîrful unui deal de joasă platitudine, unde era ultimul punct de alimentare. Storc vreo două lămîi de mi-au scîrţîit ochii de dulci ce erau, iau apă şi tule-o la vale. Văd o bucată nămoloasă, la care nu prea aveam chef să mă dau jos, fiindcă nu aveam cum să sar peste toată. Îmi încerc norocul printr-o zonă cu două scînduri, strategic puse pentru ocolirea dihaniei. Mă întrept vijelios spre ele, dumnealor iau forma unui “V” simpatic, subsemnatul pune frînă într-un moment nepropice, bicicleta decide că roata din spate trebuie să stea în faţă, eu văd iarba cum mi se apropie de rît, iau mîinile de pe ghidon şi sar cu un crac în iarbă şi cu celălalt în nămol. Văd un cameraman la vreo douăzeci de metri şi mă buşeşte rîsul, imaginîndu-mi cum s-a văzut secunda aia din exterior.

Raclez nămolul de pe gloabă, tîrîi adidaşii prin praf, că nu mai aveam aderenţă la pedale prin cleiul ăla deloc, mă sui şi e cît pe-aci să sar în cap la un şleau pe care nu l-am văzut, că mă uitam la pedale.

Strîng vîrtos din buci în timp ce scap nişte dumnezei. Privirea înainte, că urmează o potecă mişto prin pădure. Co-bo-rî-re! Dau iar ca maniacul, evitînd de cîteva ori nişte copaci tinerei care refuzau să acorde prioritate. O creangă mă îmbrăţişează tandru şi-mi dă un pupic pe meclă de-am văzut stelele în miezul zilei. Ies din potecă pe o bucată pe unde mi se părea mie mai neted, ca să galopez iar. Proastă alegere! Pe sub frunze, nu ştiu de unde, răsare o rădăcină, cumva în direcţia mea de mers, dar o idee mai la dreapta. Am luat viraj fix pe ea la vreo 35km/h, oarecum contrariat că bicicleta face stînga, în timp ce eu continuam la dreapta. Hooopaaa… S-au împuţit gladiolele! În timp ce mă despărţeam de iubita-mi bicicletă realizez că mă reped ca uliul în ghindă. Rîm vreo cîţiva metri buni, marcînd provizoriu locul cu două bucăţi de piele proaspătă, de pe cot şi genunchi. Mă ridic, remarc sarcastic că avaria potecii e minoră şi continui la fel de vijelios încă vreo treizeci de metri, unde începea un prăpăd de coborîre. Nu ţin minte să fi coborît ceva mai abrupt în şa. Roata spate blocată tot timpul, faţa la limită, blocîndu-se şi ea de cîteva ori, furca în delir, sfincterele lipite. Recunosc că am vrut să mă dau jos de pe ea, dar nu am mai avut unde. Cînd am avut, nu mai era cazul.

Vijelia curge în continuare, fiind singur în mijlocul pădurii. A fost zona care mi-a plăcut cel mai mult, dîndu-i talpă în neştire, cu gîndurile împrăştiate de la căzătură. Eh, cum mergeam io aşa, fără să gîndesc, cu vreo 40+, un trunchi de copac traversa poteca de la un capăt la altul. Boul l-a văzut doar cînd era la cîţiva metri de el, deşi se putea observa de hă-hă-hă. Ce să mai pun frînă, că nu mai aveam unde să mă opresc. Hai să-ncerc un Ollie, că altă soluţie n-am. În viaţa mea n-am aterizat aşa de lin. Mi-e ciudă că n-a filmat nimeni acolo. Meritam, pe cuvît de pionier.

Trece şi poteca asta simpatică, dar mai dăm de nişte pietriş, încep să prind oameni din urmă (deh, coborîre…), pe unii îi depăşesc, pe alţii nu, că mă lasă puterile. Ajung în vîrful rampei, unde vedem că mai avem 7km. De coborîre. Am înceract eu să-i dau talpă, dar jegul ăla de furcă sărea în toate părţile, de parcă se ferea de pietre. Azi am văzut şi de ce. Vreun zglobiu de la serviciu mi-a reglat preload-ul aproape de maxim. Practic am beneficiat de vreo 70mm de cursă, asta explicînd de ce-mi ardeau palmele pe prima pantă.

Macadamul ia sfîrşit şi ieşim înapoi în asfalt. În spatele meu mai era un tip cu care mersesem o perioadă bunicică, făcîndu-ne unul altuia loc, în funcţie de cum era terenul. Pe asfalt am urlat că am roţile rotunde, i-am dat un sprint pînă aproape de finiş, apoi am lăsat-o mai moale şi l-am lăsat să treacă în faţă. Ce dracu’ aveam de pierdut? Iau virajul cu cea mai mare viteză pe care o puteam susţine psihic (anvelopele mai duceau puţin), apoi trec de linia de sosire cu stil, frînînd cîţiva metri doar cu roata de faţă.

Se aud ceva aplauze de la spectatori, iar comentatorul spunea ceva de gen “vă rog să-i aplaudaţi, ei sînt elitele, restul plutonului e încă pe traseu”, moment în care m-a apucat rîsul. Care elite, frate, că eram muci! Curiozitatea îmi dă vreo două la coaste, aşa că o întreb pe fata care mi-a dat medalia de finisher cîţi au trecut pînă acum. Îmi zice că puţini, în jur de şaptesprezece. Fac ochii mari. Cîţi, MĂ?! Rămîn cu gura căscată cînd văd rezultatele. Ieşisem pe 13 la general. Frate, cînd mă gîndesc cît timp am pierdut cu murele, cu mestecatul ciocolatei, de împinsul în porţiuni în care puteam urca dar nu aveam chef, îmi vine…  Îmi vine să-mi prind unghiile în etriere şi să le smulg, dar îmi dau seama că n-au nici o vină. Ar trebui să mă dau cu capul de ghidon, dar sparg casca şi e păcat de ea, că-mi vine bine. Poate are trebui să mă dau fără cască, dar aşa curge sînge şi-mi rugineşte furca. Ieri, adică a doua zi după concurs, mi-am dat seama că am mers atît de slab că nici febră musculară nu aveam. Luam lejer podium la categoria “idiotul zilei”. Mi-am stins amarul cu vreo trei radlere. Reci, bune, revigorante, m-au făcut să mai uit.

Am mai stat să văd premierea, apoi m-am cărat acasă, decis ca după următorul concurs să nu mai pot merge vreo două zile din cauza febrei. M-am pedepsit ieri, de ciudă, băgînd vreo 50km de asfalt. După vreo paisprezece ani în care n-am mai urcat pe o cursieră, am luat-o pe alu’ frati-miu, pentru cîţiva kilometri. Rachetă, nu altceva, dar simţi în dorsală şi antenele furnicilor peste care treci. Cineva cred că i-a vîndut o bordură pe post de şa.  A, da. Organizarea. Uitasem. Ca orice lucru, există puncte tari şi puncte care pot fi îmbunătăţite.

Ce mi-a plăcut:
– traseul e demenţial, cred că-i trag o repetiţie cînd rugineşte pădurea;
– punctele de alimentare şi hidratare foarte bine puse;
– copiii care ne întrebau cum ne cheamă, apoi ne încurajau în cor;
– zîmbetele copiilor după ce dădeam noroc cu ei;
– Radlerul de după concurs;
– cîteva concurente…

Ce poate fi îmbunătăţit:
– un podium mai ţeapăn, ăsta părea cam şubred.

La mine am remarcat că:
– sînt o putoare ordinară şi-mi place s-o lălăi pe traseu;
– mi s-ar potrivi mai bine un set de 34-11 în loc de 32-11;
– următoarea cheltuială va fi clar o pereche de pedale clip-on şi şoşonii de rigoare;
– încă sînt execrabil pe urcări;
– încă n-am uitat să cad cu avarii minime.

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s