Poteci uitate de lume

Zice o vorbă din bătrîni că nicio noapte de pomină nu începe de la un pahar cu lapte. Se făcea că tocmai trecuse un an prăpădit, iar jumările stînse colac peste boiler zgîriau garniţa să le dau afară la aer. În concediul de dinainte, dintre şi de după sărbători am stat acasă ca o legumă, aşteptînd să-mi crească licheni pe vreuna din părţi. Cîntarul începuse să roage a doua persoană să coboare, motivînd sec că nu cîntăreşte grupuri. Chef de bicicletă chiar nu am pe astfel de zloată şi frig, aşa că m-am întors la vechile şi plăcutele îndeletniciri provocatoare de băşici în tălpi, febră musculară la al doilea set de obraji, rînjet îngheţat pe meclă şi altele asemenea.

M-a izbit cheful de ducă chiar de luni, numai că mi-era o lene cumplită să caut un traseu pe undeva, aşa că zic să casc ochii pe Carpaţi, poate găsesc vreo tură cu oamenii mai fistichii, să-mi poată suporta comportamentul şi vorbele nu tocma’ ortodoxe. Şi ce să vezi? Una taman în apropiere, în Cindrel, cu dormit la Cînaia, chestii. Mă bag în seamă cu tartorul organizator, menţionînd că am intoleranţă la programul de serviciu al nevesti-mii şi că mandea o să sforăie liniştit in cort, ca să sperie lupii. De altfel, nici nu ştiam dacă pot ajunge de sîmbătă sau plec duminică cu noaptea în cap, să fac traseul la o zi.

Stăteam eu relaxat, fără griji, aşteptînd să vină ziua de vineri ca să aflu în ce ape mă scald. Mă trezesc cu un telefon de la Boss:

– Raţă, ce faci bă în weekend?

– Bă, nu mare lucru, mă duc prin Cindrel.

– A, eşti ocupat. Noi mergem pe la Fundu’ Pămîntului, nu ţi-a dat mail Pleşcan?

Hait! Frăţică, ştii cum mi-a sticlit feştila? Crăcănez urechile bine şi-ntreb:

– Păi cînd plecaţi? că eu nu pot de vineri!

– Sîmbătă dimineaţă. Hai că-ţi trimit mailu’ de la ăsta.

– Bine, bă. Haidi pa.

S-a spulberat lenea instantaneu. Cît îmi ţîţîiau mie bucile aşteptînd mailul, bag un comentariu la tura la care mă înscrisesem, să demonstrez cît de oportunist sînt şi să anunţ că mă trag pe Curu’ Pămîntului. Dă-i şi sapă iar pe net, vezi alternative, caută informaţii… tot tacîmul. Du-te cu nevasta la cumpărături şi strecoară subtil „să-mi iau ceva pentru weekend”, urmat invariabil de replica „unde te mai cari?”. Pe urmă printează o hartă şi las-o liniştit acasă înainte să pleci, că doar n-o s-o foloseşti în teren. Spre seară primesc un foarte simpatic SMS, la care am rîs ca broasca la inundaţii. Dau răspuns, ne sunăm, rămîne să dau mailu’ mai departe, iar a doua zi îmi aduc aminte ioc.

Sîmbătă ne adunăm la alde Pleşcan în bătătură, să-l deposedăm de cîteva grame de cafea şi neşte ierburi fierte pentru ăia mai sensibili la astfel de vicii. Roiala spre Comanca.

Ne coborîm noi din maşină agale, pe la zece trecute, cu gînd să scoatem catrafusele din portbagaj. Băi, nene! Ne izbeşte un clănţău de ne-a împietrit şi sufletele. Dă-i! Polare, geci, izmene, bagă! Dă-i şi îndeasă-te printre textile, doar-doar revine agentul termic în instalaţie. De unde, nenică! Căldura aia nemţească ne dete un brînci în coaste să ne cărăbănim la deal, zburînd pe lîngă intersecţia de drumuri. Lăsăm drumul care merge spre Folea şi ne vedem de treabă pe Valea Rădiţa, în dreapta. Aşa îmi aduc aminte ce frumos stă harta mea acasă. La căldurică, fără greţuri, o durea la cotor.

Mergeam ca apucaţii, de era să ratăm primul punct de interes. Pleşcan opreşte specimenul de Homo Retardus care-i dădea otova pe Rădiţa, fără stres. Mă întorc. În dreapta, pe sub un perete care avea foarte slabe tangenţe cu orizontala, se vedea o tentativă firavă de ceva care aducea a potecă. Casc ochii la deal, văd ceva ce-mi pute a fi un fel de balustradă şi zic: gata, asta e clar potecă. După cîţiva metri de urcuş pieptiş ieşim la balustrada respectivă, punct în care poteca nu prea se mai vede. Apar în schimb nişte „V”-uri pe copaci, date cu vopsea roşie. Nu ştiu dacă au vreo legătură cu vînătoarea, dar probabil că da. Urcuşul se desfăşoară în serpentine pe sub colţanii impunători, iar la un moment dat se bifurcă. În stînga iese într-un punct de belvedere extraordinar. Ajuns pe el împreună cu Laura, ne răsar în faţă toate stîncăriile din cheile Mînzului, care luceau în soare într-un mare fel printre pinii din jur. Sub noi era prăpăd, un prăpăstioc de mi-a îngheţat alco… sîngele în vene.

Reîntorşi în potecă, după alte cîteva serpentine am dat de primele bucăţi de zăpadă, care se odihneau fix într-o brînă lată de-o palmă, în coborîre uşoară. Am trecut de ea fără probleme, nefiind aşa de rea ca aia care urma după: udă, plină de frunze şi înclinată. Înclinată spre prăpastie, normal. Laura şi Pleşcan se opresc şi ocolesc boldanul pe partea stîngă, în timp ce eu cu Jacky băgam mare pe udeala aia, ţinîndu-ne de smocuri de iarbă şi de puţinele rădăcini răsfirate pe acolo. Brîna iese într-un horn plin de pietriş, care ne scoate în coama unui alt boldan. Ăsta putea fi urcat la aderenţă şi coborît în cădere liberă. Ne înfrînăm dorinţa complet inexistentă de a urca pe el, holbîndu-ne în schimb la Piatra cu Găuri, aflată la sud-est de noi. Puţin mai în dreapta vedem o chilie sau un cotlon de vînătoare în care erau ceva haine şi o saltea.

Deşi poteca continua mai departe prin dreapta stîncii uşor surplombate care mărgineşte hornul amintit, facem cale întoarsă, fiindcă mai avem timp berechet şi mai e o potecă de căutat. Continuăm spre cantonul IF Valea Cailor. Puntea peste apă constă în doi copaci care fac nani unul lîngă celălalt şi care se leagănă tare simpatic cînd treci peste ei. Doo persoane nenumite refuză puntea şi o taie printr-un vad. Planurile sînt date complet peste cap cînd vedem că e abia ora două. Mîncăm repede, consultăm hărţile şi schiţa primită anul trecut de la domnul Dinu Boghez, căruia îi mulţumesc încă o dată, mi-aduc aminte că am o hartă topo pe telefon şi începem să parlamentăm asupra locului în care era posibil să înceapă poteca care ieşea în Jilişti. De la canton am mai trecut de două văi evidente cu fire de apă (prima chiar lîngă), iar la a treia, unde e vizibilă o exploatare, am început să urcăm spre muchie. Nu ştiam sigur trebuie să ajungem pe muchia din dreapta sau pe cea din stînga, dar harta mea topo arăta o pantă mai dulce pe cea din stînga.

În exploatare era un mămol de calitate superioară, care-n suta de metri mi-a mai pus cîte un kil per bocanc. Muchia din dreapta era plină de stîncării, deci era clar că poteca nu are ce căuta pe acolo. În ciuda vocalizelor făcute de Laura, care ne spunea să verticalizăm mai devreme, am ales să verticalizăm mai tîrziu. Am urcat o pantă abruptă cu crengi, şi la propriu, şi la figurat. Noi ne-am scuipat plămînii pe nenorocirea aia, Jacky şi-a văzut liniştit de drumul de taf, ajungîndu-ne după cîteva secunde.

Prima surpriză plăcută a zilei a fost să văd că am ieşit fix lîngă un copac care încă mai purta marcajul cu cruce galbenă, dat acum mai bine de patruzeci de ani! Decidem să urmărim marcajele, doar că nimerim într-un drum de exploatare care ne lasă fără obiectul muncii. Eu o iau la dreapta, la scormoneală, urmînd să zbier dacă găsesc vreun semn. Merg vreo cîteva minute, bag de seamă că drumul urcă în direcţia corectă, şi zbier la ăştia să vină, că pare bine. N-am stat să ascult dacă mi-au răspuns, fiind ferm convins de intensitatea cu care răgeam. Plus că surzisem de la propria fluierătură, dată cu cîteva secunde înainte. Aşadar, merg înainte ca boul, fără să mă uit în spate, pînă dau de firul văii, unde mă aplec să beau nişte apă. Cînd mă uit în spate… NIMENI! Băi, creiere, ia fă-te încoa’ şi dă şi tu o mînă de ajutor. Ia zi, ce facem? Prin ce căzături pofteşte matale să mergem? Îmi încolţeşte în cap că ăştia or fi dat de semn pe partea stîngă a drumului, aşa că mă reped spre coamă ca să nu mai fac încă un kilometru înapoi doar ca să văd că nu  mai e nimeni şi pe urmă să iau iar la pas toată încrengătura aia de boschetărie. Mai în patru labe, mai biped, ajung sus. Fluier de văd stele verzi, remarcînd efectele secundare nu tocmai plăcute: surzeneie temporară urmată de tinnitus, iar în gură o porţie discretă de pămînt de pe degete. Dijaba. Nici măcar un răspuns. O iau la vale pe muchie, asta pînă dau de un bolovănoi pe care a trebuit să-l ocolesc. Ceva mai jos de animalul ăsta am auzit vocile celorlalţi şi mai zbierat de cîteva ori pînă mi-au răspuns.

Evident că nu mă auziseră prima dată şi mă aşteptau să mă întorc cu rezultatul scormonelii. Continuăm prin exploatare cu ideea clară de a ajunge în muchia din stînga, într-un punct de mai sus în care urcuşul şi căzăturile păreau să se domolească. Pleşcan constată sec că dacă există un loc ideal în care să NU cauţi o potecă, atunci locul ăla e o exploatare. Ne-am rupt prin crengi, rugi şi căzături, plus zăpada fleşcăită care ne intra în bocanci. Pînă aici nu fusese deloc şi ne-am permis luxul de a merge fără parazăpezi.

Exploatarea ia sfîrşit, ne răsfirăm şi găsim un marcaj forestier destul de vechi. Ceva mai sus de el, după un pîlc de brazi, Laura regăseşte marcajul. Imediat după brăduţi ocolim prin dreapta, ieşim într-o şa micuţă în care poteca coboară spre stînga, ocolind un bolovan asemănător cu ce se regăseşte prin Doabre. De altfel, roca şi vegetaţia seamănă izbitor. În partea dreaptă e o prăpastie adîncă şi vedem clar Curu’ Pămîntului.

Marcată şi cu nişte cruci făcute cu toporul, poteca devine mai clară şi începe să urce, ajungînd  inclusiv pe nişte stîncării, însă peisajul e oarecum estompat de faptul că se lasă seara. Timpul nu mai era în favoarea noastră, fiind consumat în cele cîteva locuri în care am scotocit după poteci. Studiind alternativele, ne punem de acord să mergem la Rîndunica, dacă s-o putea, iar dacă nu, bivuac în pădure şi căutat alte posibilităţi a doua zi. Ne aflăm pe una din stîncăriile pe care am comparat-o cu Melcul din Doabre.

Am trecut de locul în care cred că a fost cîndva stîna Jilişti, acum acoperit de o pădurice de brazi destul de tineri, şi ce să vezi? Pierdem iar poteca. O iau din nou înainte, convins fiind că dau în exploatarea în care anul trecut am pierdut poteca cealaltă. Nimeresc fix în exploatare, unde nu mai suport zăpada şi-mi pun parazăpezile. Bivuacul nu mai era o alternativă aşa plăcută, fiindcă soarele dispăruse şi începuse să bată un vînt rece cum nu mai bătuse pînă atunci. Mă tot uitam de locuri mai drepte şi ferite de vînt pentru bivuac, însă fără succes. Ideea era să găsim ceva unde să putem face un foc şi să nu ne şuiere alizeul.

Coborîm în şaua în care eu zic că e Jilişti iar Pleşcan zice că nu e, constatînd că ar cam fi timpul să trecem la frontale. Nu de alta, dar ne aşteaptă cea mai cruntă porţiune a zilei. Poteca e destul de dificilă chiar şi vara, pe uscat, fiind nevoie de atenţie permanentă. Urcuşul pieptiş înseamnă o coborîre asemenea, iar pînă în vale te faci zob de nu te mai adună nici cu grebla. În fine, urcuşul ăsta nu e aşa de rău, comparativ cu coborîrea care urmează după. Chiar lîngă cel mai înalt punct al potecii se află un fel de sfinx natural din piatră, lîngă care ţineam eu minte că ar fi ceva loc drept în caz de. Ţinusem eu ceva minte, e drept, dar nu suficient. Era loc de un om, dar trebuia să nu fii întreg la cap să dormi acolo.

Ei, de aici s-au împuţit gladiolele. Poteca, care acum se află pe partea nord-vestică a spărturii circulare din munte, e plină de zăpadă îngheţată bocnă, în care sap cu greu urme pentru ceilalţi. În cîteva locuri am găsit inclusiv gheaţă, ocolită cu greu pe la baza pietrelor. Am trecut de zonă cu oareşce strîngeri de inimă, fiindcă nu am deloc încredere în talpa bocancilor mei. Ceva mai în faţă a urmat o bucată uscată, chiar lîngă spărtura din stînca ce poartă cele două marcaje, cruce albastră şi bandă galbenă, păstrate aici mai bine, ferite de intemperii. Ceilalţi întinseseră coarda, dîndu-mi de înţeles că zona care mi-a dat palpitaţii nu era aşa de banală. Neavînd altceva de făcut pînă ajungeau la mine, ţineam cana sub stropii care curgeau de pe ţurţuri, să scap de setea care mă bîntuia de vreo oră. Am apucat să beau vreo cinci linguri de apă, suficient cît să nu mai am gîtul uscat. Aveam apă la mine, dar trebuia să dau rucsacul jos din spate, ori nu aveam nici măcar un petec drept pe care să pot sta fără să mă asigur şi cu beţele. Nimic – absolut nimic – din poteca aia nu prezenta încredere. Iar de aderenţă… am zis mai sus.

După o porţiune scurtă în care am avut ceva pămînt îngheţat la dispoziţie, a urmat un alt prăpăd, de data asta extrem de expus. Zăpada îngheţată acoperise toată umbra de potecă, iar în dreapta se vedea un pietroi neted şi lung, pe care nu aveai nicio şansă să te opreşti. Nici nu mai conta ce era sub el, fiindcă nu aveai cum scăpa cu viaţă în urma unei posibile căderi. Aşadar, mi-am legat coarda de mine, trecînd cu atenţie, sprijinit în beţe, bătînd cu fervoare urme în sloiurile respective. Inima îmi vuia în urechi, mai-mai să-mi sară ţigla de pe acoperiş. Încă doi paşi şi gata, ajung în bucata uscată. Mă dezleg şi ancorez bine capătul corzii de un copac zdravăn, aflat fix lîngă potecă. Fiindcă mai era totuşi zăpadă în faţă, poteca era ceva mai sigură, iar ceilalţi erau asiguraţi, am mers înainte, bocănind urme prin mizeria aia albă. Asta doar vreo zece metri, fiindcă am dat de zona de care mi-era cel mai frică: brîna expusă de pe spălătura din horn. Ştiu clar că nu mi-a plăcut nici în primăvara trecută, cînd era uscată, însă în condiţiile în care dihania era îngheţată complet iar eu nu vedeam fundul prăpăstiilor cu frontala pe faza lungă… Ce să mai spun, era înspăimîntătoare de-a dreptul. Cu toate astea, simţeam un fel de linişte inexplicabilă, o voce care-mi zicea că va fi totul bine.

Bineînţeles că nu sînt sinucigaş şi nici nu ascult de vocile din cap, aşa că am stat lîngă pîlcul de copăcei pînă au venit ceilalţi cu coarda, spunîndu-le clar că eu nu merg un pas fără asigurare. Mă leg iarăşi, în intenţia de a traversa cît de aproape pot de stîncă, pînă dau de cablul care ştiam că era undeva prin zonă. Termin nodul, fac doi paşi şi pac! Cablul era fix în stînga mea, doar că nu-l văzusem de crengi. Trec liniştit pînă în burta îngheţată a brînei, unde e spălătura. Coarda nu ajungea pentru întreaga lungime, plus că nu aveam cum să fiu asigurat. Dacă aş fi căzut, păi cădeam bine de tot. Douăzeci de metri însemnau acelaşi lucru, ori legat, ori nu: cules de pe stînci cu peria de scame.

Găsesc eu ancora cea mai apropiată de ieşire, leg iar capătul corzii cu un nod pe care l-am făcut complet aiurea şi stau prins de cablu cu o mînă, înfipt în zăpadă pînă la genunchi. Îmi dau coarda după corp, ca pentru rapel, încercînd să găsesc un punct slab în gheaţa care acoperea zăpada. Izbesc de cîteva ori cu sete, de mi-au trecut unghiile prin călcîie, fac zob un ţurţure, încă doi paşi prin zăpadă şi gata! Am trecut. De aici brîna mai continua un pic, dar era uscată cît să pui bocancul şi nu mai aluneca. Leg celălalt cap al corzii de un copac, iar ceilalţi trec ajutîndu-se întîi de lanţ, apoi de coardă. Jacky a închis coloana, dezlegînd coarda de ancora lanţului şi venind cu două seturi de beţe, ale lui şi ale lui Pleşcan. Desigur, faptul că brîna nu mai avea aşa multă zăpadă nu o făcea deloc mai sigură. Mergeam tot încordat, tot în faţă, pînă cînd m-a izbit o revelaţie. Mă nene, dacă eu sînt cel mai fricos din grup cînd e vorba de brîne şi părăpăstii, de ce mă duc ca boul înainte? Răspunsul l-am găsit a doua zi.

În sfîrşit am scăpat de serpentinele scurte şi atîrnate care urcă prin horn şi am ajuns la troiţa cu godin, pe lîngă care trecuserăm în primăvara trecută. Acum nu se mai punea problema bivuacului decît dacă erau pustnicii prin zonă. Lipsa urmelor proaspete şi a mirosului de fum făcea evidentă lipsa sihaştrilor.

Ne-am odihnit puţin lîngă troiţă, apoi am continuat către Rîndunica, pe care am găsit-o fără probleme. E o căbănuţă de cîteva locuri, avînd trei încăperi şi două magazii de lemne şi scule de care se folosesc monahii. La cîţiva metri în jos, spre stînga, e un izvor, iar în vale e un alt fir de apă care coboară către Frăsinei, în paralel cu drumul dinspre căbănuţă. Nu era nimeni, aşa că ne-am adunat în camera mai mare să mîncăm şi să ne mai venim în fire după cele două ore în care înaintasem prin beznă, de patru ori mai mult decît am fi făcut în mod normal. Mi-a luat ceva pînă m-am prins cum funcţiona godinul din încăpere, stîrnind un fum ţeapăn, care – la rîndul lui – a făcut-o pe Laura să decidă că vom muri intoxicaţi. Bineînţeles, focul a luat-o din prima, doar că lemnele ude fleaşcă puse ulterior nu ard din prima cu flacără suficient de fierbinte, iar soba nu trage pînă nu se încălzeşte coşul. În orice caz, fumul ăla era mic copil pe lîngă ce-am pătimit la Pietrile, în Latoriţei, cînd m-au usturat ochii încă două zile după tură. Cu maţul plin, poveşti şi voie bună, ne-am băgat la somn. Era aşa de cald că nici nu m-am mai obosit să scot sacul, trăgînd plapuma peste spate doar spre dimineaţă, simţind ceva răcoare din cauza bluzei care se tot ridica.

Ne-am trezit pe la opt juma’, după o noapte fără sforăieli. Nu mai era aşa frumos afară, pe cer adunîndu-se nori, dar era mult mai cald ca-n seara precedentă. Facem şi noi tabieturile de dimineaţă, cu ceaiuri, nesuri, supe, tot tacîmul. Strîngem calabalîcul, cu gînd să lăsăm rucsacii la troiţă şi să mergem unii pe vîrful Curu’ Pămîntului şi alţii pe la chiliile din zonă, după preferinţe. Aşadar ne-am spart în două, eu cu Jacky fiind mai interesaţi de arhitectura chiliei atîrnate în stîncă, vizibilă din drum, însă fără să ştim cum se ajunge la ea. Mai întîi am coborît la cea săpată, la care se ajunge uşor, dîndu-i un ocol să vedem dacă se poate pe acolo. Nici gînd. Potecuţa de lîngă ducea pe un colţ atîrnat deasupra unui hău surplombat. Eram călare pe Buldog, una din stîncile pe care le botezasem anul trecut ca fiind Dacul, Lupul şi Buldogul. De aici remarc încă o chilie pe versantul opus, cu acoperiş verde, la fel de aninată ca cea la care voiam să ajungem, însă fără aceeaşi complexitate arhitecturală.

Facem cale întoarsă şi vedem un început firav de potecă într-o parte, părînd să coboare către partea corectă. Vreau să zic că panta respectivă ne-a creat un respect deosebit pentru monahii care sălăşluiesc aici, fiindcă noi abia am coborît cu beţele şi nu fără emoţii! La un moment dat am pierdut printre ierburi firul potecii şi aşa abia vizibil, coborînd din rădăcină în rădăcină, din bolovan în bolovan şi din smoc în smoc pînă la ceea ce fusese cîndva un soi de balustradă. Era clar că poteca era pe acolo, dar cînd mai aveam doar patru sau cinci metri pînă la chilie a trebuit să renunţ. Îmi pare rău că nu vă pot arăta fotografii, dar am fost atît de înfricoşat de bucăţica aia de drum încît n-aş fi făcut poză nici dacă-mi mai creşteau încă cinci perechi de mîini. Pe scurt, în stînga aveam o bucată netedă de stîncă, fără vreun fel de priză, în dreapta aveam nişte copăcei în care m-aş fi oprit dacă alunecam, iar potecuţa era de fapt o brîniţă lată de un lat de palmă, abia tăiată în stîncă, plină de zăpadă. Deşi brîniţa era la fel în continuare, în momentul în care nu am mai avut copaci în dreapta mi-a dispărut orice rămăşiţă de curaj să merg mai departe, fiindcă pînă în vale m-ar fi încetinit doar vîntul. M-am întors complet crispat, dar totuşi uimit de construcţie.

N-am mai urmat drumul pe care coborîserăm pînă aici, ci urcînd la inspiraţie, din copac în copac, pînă am ajuns în poteca principală. Între timp se întorseseră Laura şi Claudiu de pe vîrf, care are nişte deschideri senzaţionale către Valea Călimăneşti şi nu numai. Discuţiile despre cele văzute se termină brutal cînd vedem că e 11:15, noi avînd impresia că e mult mai devreme.

De aici trecem pe lîngă fosta troiţă, acum prăbuşită şi din care se mai vede doar acoperişul. Urmăm linia crestei pînă în prima şa în care poteca dă într-un drum de exploatare. Ca să nu mai urc pe vîrful Pîrul Cîinelui, pe care îl ocoliserăm corect data trecută, decid să urmez drumul forestier cît se cocoţau ăştia la punctul de belvedere. Am mers agale, liniştit, pe urmele bătute de un ursache. Tot mă afundam, dar nu la fel de rău ca prin unele bucăţi unde am mai intrat şi pînă pe la genunchi. Drumul dă într-un luminiş, apoi se lasă în stînga, ieşind probabil în drumul către Frăsinei. Ştiind că poteca noastră e în dreapta, o tai la nimereală printre crengi, fiind la fel de bine sau de rău ca-n potecă. Am rămas surprins de numărul crengilor şi arborilor căzuţi de anul trecut pînă acum, luînd-o aiurea într-un loc, dar dîndu-mi repede seama că nu merg bine.

Ne iese în cale troiţa de lemn din apropiere de Comanca, mîncăm, trecem de copacul cu lalele, văd nişte urme de rîs, iar de aici am ajuns în cîteva minute în izlazul satului. Coborîrea pe izlazul ăla mi-a plăcut tare mult. Era acoperit cu un soi de iarbă măruntă şi deasă, ca un fel de mochetă, de-mi venea să mă trîntesc pe jos. Ne-am nămolit bine prin satul în care mai trăiesc doar şapte familii, restul caselor fiind abandonate. Într-un fel e păcat să vezi cum tradiţiile şi modurile de viaţă strămoşeşti dispar încetul cu încetul, însă ce aş putea face altceva decît să mă duc şi să trăiesc într-un astfel de loc? Cum ştiu clar că prefer confortul în loc să duc un astfel de trai, nu pot cere de la nimeni să continue o tradiţie care cere muncă grea, izolare, lipsa confortului şi existenţa dependentă exclusiv de cheremul naturii. De altfel, la ieşirea din sat ne-am întîlnit cu o femeie care venea din Olăneşti, unde fusese la biserică şi la ceva cumpărături. În timp ce noi ne plîngem că nu ne merge internetul sau că nu avem semnal la telefon, femeia (care avea 78 de ani!) probabil că făcuse vreo trei ore la întoarcere, în ritmul ei lent şi legănat, însă nu se dădea dusă din locul natal.

„- Maică, aici m-am născut şi de aici mă ia!”

Poze:

https://picasaweb.google.com/114887214163202953556/CuruPamintului1718Ianuarie2015

https://picasaweb.google.com/claudiuplescan/Capatanii2015

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s