Doabrele pe vale

Vine o vreme în an cînd natura se trezeşte din somn, dînd semne că s-a plictisit de culorile năclăite şi dezolante, scoţînd ici-colo cîte un punct de culoare. Nişte oameni scorţoşi i-au zis prioadă prevernală. Noi, restu’, îi zicem sec primăvară.

Pentru fiecare om, începutul acestui anotimp înseamnă cîte ceva. Pentru mine şi prietenii cu care colind munţii de cîţiva ani înseamnă locuri frumoase pe care unii le cataloghează drept dealuri, dar care posedă un farmec ascuns privirilor superficiale aruncate de unii obsedaţi de stînci chele cu înălţimi cît mai mari. Înseamnă locuri care te îmbie să revii an de an. Înseamnă Doabre.

Gata cu siropul, că nu mă caracterizează şi nici nu vă face bine. Vremea fusese bună în ultimele săptămîni, relativ călduroasă, iar noi speram să fi ieşit la aer dediţeii. Pe creste am tot mers, aşa că nu strica o incursiune pe văile despre care nu cunoşteam mare lucru. Tură de scotoceală, adică.

Sihastrul Cibernetic ne adună virtual, stabilim strategia de abordare, eu înţeleg greşit ora de joncţiune şi aştept în Brezoi ca boul, timp de vreo oră. Cel puţin m-am distrat copios privind la feţele descumpănite sau dezgustate ale celor care treceau pe lîngă maşina mea. Prin geamul lăsat răzbăteau grohăielile lui Phil Anselmo, la un volum destul de consistent cît să acopere manelele taximetriştilor din apropiere.

Apar şi ceilalţi, îndesaţi cu simţ de răspundere în maşina lu’ Ion. Ca nişte putori veritabile, intrăm în traseu abia pe la 11:00, făcîndu-ne apoi griji că ne prinde noaptea prin labirintul de văi, rîpe, căzături şi bolovani. Asta nu fiindcă traseul ar avea cine ştie ce lungime, însă nu aveam nici cea mai vagă idee pe unde vom ieşi sau chiar dacă-l vom putea duce pînă la capăt.

Mergem la pas printre casele amărîte de pe strada Doabrei, remarcînd neplăcutul contrast dintre apa limpede şi gunoiul care străjuieşte ambele maluri şi albia bietului pîrîu. Poteca continuă pe marginea apei pînă cînd ieşim în mica poiană din faţa Melcilor, unde traseele se despart. Se văd poteci în toate direcţiile, iar noi abandonăm planul iniţial, de a merge pe valea de sub Rechin, cotind la stînga. Boss, care rămăsese mai în spate, nu are de unde şti acest firav amănunt, iar noi îi constatăm dispariţia din peisaj abia după cîteva minute. Dau toneta de ziare jos şi mă duc să-l caut. Îmi sună telefonul fix cînd zbieram după el. Mă vede, se întoarce şi continuăm pe valea din stînga.

După cum spuneam, valea e împînzită de potecile făcute de oamenii care merg cu animalele la păscut în zonă. Nu mergem mai mult de zece minute că ne trezim cu două poteci: una în stînga, una în dreapta. Cum cea din stînga părea mai bătută, am ales-o drept cîştigătoare. Ceva mai în faţă, aceeaşi situaţie, doar că a cîştigat cea din dreapta. Lucrul ăsta se mai întîmplă o dată, dar poteca ducea mult prea în stînga, iar firul de apă era mai leşinat. Iarăşi dreapta, pe un fir de drum abia vizibil printre frunze şi florile de Crucea Voinicului, omniprezente.

Facem slalom pe versanţi, cînd pe-o parte a apei, cînd pe cealaltă. Acest lucru ne oboseşte oarecum, iar starea generală de lene care plutea în aer ne sileşte la o pauză complet nemeritată. Ion scoate un calup de caşcaval similar cu ruladele de tristă amintire comunistă (alea pline cu un soi de nisip care se voia a fi piper, de-ţi scîrţîiau ochii ca gingiile pe borcan). Respectivul obiect comestibil dispare în cîţiva participanţi, apoi ne vedem în continuare de drum. Pardon, de presupusul drum.

Poteca mai continuă uman o bucată de vreme, pe urmă animalic, ca într-un final să dea semne că s-a cam plictisit de prezenţa noastră în areal. Cumătra ne intentează un divorţ cînd ne e lumea mai dragă şi rămînem faţă în faţă cu un vîlcel despre care aveam cunoştinţe la fel de profunde ca cele despre teoria stringurilor. Nu ne rămîne decît să încercăm să rezolvăm setul de ecuaţii şi să vedem dacă răspunsul cadrează cu aşteptările noastre.

Cea mai scurtă distanţă dintre două puncte e linia dreaptă, nu? O fi, da’ pe noi ne interesa timpul, nu căutatul perpendicularei pe sferă. Urcăm nenorocirea aia de povîrniş ca rîmele, boţindu-i o tibie lu’ Ionescu, ajutat de un calup de stîncă plecat de sub tarsienele mele. Jacky, care era mai jos, se lipeşte de pămînt, iar ghiuleaua trece pe lîngă. Ionescu, cu un strat de vopsea lipsă pe caroserie, evaluează paguba şi-mi adresează nişte comentarii legate de sistemul reproductiv al liniei materne. Io rîd ca proasta în saloanele industriale de gimnastică medievală şi-mi văd de drum.

Ocolesc o săritoare nămoloasă prin dreapta, dau într-un desiş care era să mă lase orb şi ciung dintr-o singură manevră, ieşind oarecum întreg pe un mică bucată plată. Hornul devine mai lat şi dă într-o şa pe care o presupun a fi cea cu schimbarea de direcţie, care coboară către Vasilatu. În dreapta e un dinte semeţ pe care-l ocolim, ieşind într-o mică şa stîncoasă, aflată între două vîrfuri. Ajunşi în ea, ne dăm seama că sîntem pe una din lamele Doabrelor, îngustă cu crăci (în ambele sensuri), singurul drum plauzibil părînd să fie spre stînga. Ieşim pe vîrful mic al lamei, iar în faţă ni se dezvăluie o minunăţie de piesaj, de ne-a căscat gurile. Şaua nu era cea de care zisesem, ci alta, care nu ieşea nicăieri. În spatele ei era prăpăd.

Noi eram sus, Jacky nicăieri. Urlete, grohăieli, nimic, Niciun răspuns. Apare şi el după cîteva minute, ca să ne explice cum s-a oprit să-şi scoată pămîntul din bocanci şi pantaloni, adunat prin aerisirile de la pantaloni.

Coborîm spre dreapta printr-un pîlc de pini cu rădăcinile pline de muşchi. În faţă se vedea boldanul impunător de dinainte de sfîrşitul crestelor, iar noi încercăm să ţinem muchia către el. Rîdeam cu juma’ de gură cînd ne gîndeam ce mişto ar fi să dea o ceaţă peste noi, că dracu’ mai găsea o variantă de plecat de acolo.

Iese un alt ţanc în cale şi mă urc călare pe el să văd cum stau treburile. Mă întorc de pe vîrf fără soluţie, ultima parte presupunea un rapel de vreo zece metri. Pe la jumătatea pietroiului văd un fel de posibilitate ocolitoare, o încerc şi dau în potecă. Nu cu mult mai în faţă dau şi de un fost triunghi roşu. Urcăm cu grupul spart şi aşteptăm restul lumii, că şi aşa nu aveam nimic mai bun de făcut, constatînd că e mult prea devreme. Ploaia stătea stătea să ne ude, iar în timp ne noi ne îndopam ca apucaţii cu rahatu’ lu’ Ion, ne trezim cu Sihastrul Cibernetic că ne mulţumeşte că l-am aşteptat. Stă vreo cîteva secunde, să molfăie nişte rahat, apoi pleacă cu nepăsare înainte.

Ajungem în poiana casei lui Todorof, inspectăm vremea şi decidem că n-are rost să ne cărăm mai departe şi să stăm la foc în ploaie. De bine, de rău, aici puteam să stăm pe prispă, sub acoperiş şi să povestim una alta. Lenea ajunge la paroxism, scoatem chestiile comestibile de prin rucsacuri, întindem corturile şi pornim focul. De aici nu ne mai mişcă nimeni (asta pînă rămînem fără apă). Ne-am întins la discuţii pe teme extrem de variate, de la teodoliţi la modalităţile de supravieţuire în lagărele de concentrare. După o zi glorioasă ne-am trîntit în corturi la somn.

Dimineaţa m-am trezit ţeapăn de frig, cu ţurloaiele bocnă. Ies din cort, punem de supe, ceaiuri, piureuri şi alte reţete demne de Bursucul Gastric, stabilim ruta de retur, direct pe crestele estice şi-i dăm la vale relax. Prin frunze se poate observa o chestie cu un miros foarte slab de potecă, dar în scurt timp dăm de inscripţii cu diverse nume şi ani. Urcăm printre crengi cumva spre dreapta chestiei care se voia a fi drumul nostru, ieşind într-un balcon cu o panoramă aproape completă a Doabrelor. Vedem lama pe care urcaserăm ieri, inclusiv prăpădenia de sub ea, care părea să nu se mai termine. Nici balconul pe care stăm nu e tocmai cuminte: pînă jos ai destul timp să extragi radicalul din piatra cubică şi să repeţi rugăciunea, în caz că o greşeşti.

De aici e simplu. Coborîm de la balcon, poteca dispare iar, urmărim creasta, găsim poteca din nou, dăm de o lespede cu o brîniţă înfrunzită care părea să coboare la vale, eu cu Boss o luăm înainte pe creastă, ceilalţi nu se mai aud, ăştia au coborît în vale pe acolo, noi ne vedem de creastă, ieşim în cruce roşie, coborîm şi ajungem jos la cîteva minute după ceilalţi. Trecuseră vreo două ore din ziua de mers. Cam scurt, pentru două zile. Urcăm pe Ţurţudan? Hai să urcăm.

Ceilalţi avuseseră timp să-şi lase rucsacurile la maşini, doar eu cu Boss urcam cu dulapurile în cîrcă. Pe la jumătate am renunţat şi noi, fiindcă venea un pasaj mai… domol. Ne căţărăm pe bucata aia spălată de ploi, poteca se mai domoleşte un picuţ, iar în stînga, în buza prăpastiei, vedem o adunătură de creaturi lînoase, cu căpăţînile vinete şi privirea în pămînt. Dediţeii. Nu prea e loc de făcut poze altfel decît în cădere liberă, ori într-un asemenea context e păcat de poze să iasă mişcate. Continuăm spre vîrf, vedem noi la întoarcere.

Următorul pasaj mirobolant e o brînă nisipoasă lată de vreun metru, cu loc de deschis larg aripile şi fără copaci care să ne stînjenească zborul. Cine m-o fi adus aici? Strîng izmenele şi-i dau înainte cu herţu’ aproape de fibrilaţie. Poteca face stînga şi dispare. Mă lasă cu fără enunţ, moment în care clachez, declar molimă şi închid prăvălia. Eu nu mă mai mişc de aici. Jacky studiază Bărăganul pietros, aşezat la verticală, se foloseşte de nişte protuberanţe numai de el văzute şi ajunge sus. Între timp, eu cu Boss coboram, că aveam de recuperat huidumele lăsate de izbelişte undeva pe la mijlocul pantei. Adunare generală la maşini, sardinele la loc în maşina lu’ Ion şi acas’ cu noi. Mai multe… poate în altă tură.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s