Eşecul

Sînt mai teminat decît o baterie chinezească 777. Muci. Zob. Mă dor mîinile, gîtul, spatele şi parcă simt ceva şi dinspre craci. Aşa e cînd sînt prost şi-mi supraestimez puterile, iar proştii tre’ să sufere.

Am citit în diverse locuri că pauza face parte din antrenament. Şi mi-am luat o pauză. Aşa… de vreo şapte luni, să fie. Cînd s-a dat drumul la înscrieri cred că am avut tenie sau oxiuri, că m-am băgat la tura lungă, fiind ferm convins că o s-o termin într-un timp mai mult decît rezonabil. A fost invers, m-a terminat ea pe mine, într-un timp la fel de rezonabil, că nici măcar nu figurez în lista celor care au trecut de finiş. Descalificat, adică.

Nu ştiu de ce am început cu sfîrşitul. Duminică dimineaţa am plecat spre Călimăneşti, alergînd pe Valea Oltului un set de trei merţane conduse de şoferi de alee, care m-au scos din sărite de la prima oră. Ajung la pavilionul unde se făceau înscrierile. Lume buluc, îmi completez certificatul de eventual deces/descompletări corporale/donaţii de organe sau ce-o mai fi fost scris prin declaraţia aia, rîd un pic cu Simin pe teme de miştocăreală corporatistă, stau la coadă să-mi ridic numărul de concurs, apoi dau cîteva ture de Călimăneşti, chipurile pentru încălzire. Ce să încălzesc, garniţa cu jumări din dotare?

Se dă startul, iar noi ne îngrămădim ca oile în strungă printr-o spărtură în gard. A început concursul. Spre deosebire de anul trecut, cînd am împins la bicicletă pe aproape toate secţiunile de urcuş, prin toate tipurile posibile de nămol, anul ăsta am pedalat mult mai mult în şa, beneficiind de o cură cu prafuri minerale complexe. Parcă nici drumul nu mai era la fel, că nu mai stătea piatră pe piatră şi bicicleta desena transformate Fourier prin bolovani. N-am avut curaj să cobor ca maniacul, simţul propriu de conservare fiind mult prea alert. De altfel, cei patru sau cinci concurenţi care s-au contopit cu mama natură mi-au întărit convingerea că ar fi bine s-o las mai moale.

Timpul a trecut fără să-mi dau seama, ajungînd la al doilea punct de hidratare destul de în formă. Cer trei mici şi o bere. Mici nu au, dar cu bere sînt servit, iar o persoană din staff rîde copios cînd vede pachetul de Isostar inflamabil din buzunarul rucsacului. Drumurile se despart, iar eu mă trezesc singur. Pînă aici fusese soare, iar răcoarea pădurii pica cum nu se putea mai bine. Nici drumul nu mai era aşa de bolovănos.

E, de aici se schimbă povestea. După vreo zece minute mă trezesc singur, în mijlocul pădurii. Iar au trecut toţi pe lîngă mine. O viespe plictisită intră sub chinga de la cască şi-mi dă o gaură în barbă. Hai că parcă încep să-mi intru în mînă, zic. N-apuc să-mi termin ideea, că începe un prăpăd de urcuş, de-am respirat cu cîte un plămîn. Stîngu’! Acum dreptu’! Împinge janghina! Gata, se vede vîrful pantei. Hai sictir, că mai e. Am forţat ca un idiot, pînă m-a lăsat spatele. Fă, îţi dau un brînci în prăpastie de nu te vezi, hai la deal.

Ajung în vîrful pantei şi drumul se mai domoleşte, mimînd cîmpia, apoi începe să coboare. Parcă eram la plimbare de promenadă, nici gînd să pedalez, ca să mai recuperez din timp. Ţelurile mele se făcuseră praf şi se amestecaseră cu cel inhalat pe drum.

Şi cobor, şi cobor, şi-mi rup mîinile prin bolovanii care săreau de sub roţi în toate părţile, şi nu mai e nici dracu’ prin preajmă, şi mă uit la ceas, şi orele ie-naintate… Ajung la al treilea punct de alimentare, bag o glucoză şi vreo două lămîi, cotesc privirea la dreapta şi văd asfalt. În sfîrşit, zic, îmi mai relaxez cadavrul. Ce să relaxezi, că era înclinată ca dracu’, avea 17% ca popa (deşi popa cred că are un procent mai mare). Dă-te iar jos şi împinge caloriferul. Parcă era din fontă, în bidoanele de apă căram mercur, iar roţile erau umplute cu nisip. Aşa de uşor mergea. Picioarele piftie, mînile amorţite şi scînceam ca o babă: „auliu, maică, mă duare şălili”.

O voce din cap rînjeşte mieros: „auzi, bă, da’ Snickersu’ ăla îl cari doar aşa, să vadă şi el lumea?”. Îmi dau seama că am mers vreo patruzeci de kilometri cu trei litri de apă, fără mîncare. Aha, deci d-aia sînt aşa de rupt! Mestec ciocolata cu fălcile încleiate de praf şi baligile aruncate de roţi în meclă – parcă-mi mai revine vlaga.

Desigur, după nenorocirea aia dulce mi se face sete. Bea apă, dacă ai de unde. Şi merg ca un zombi pînă dau de un izvor prin Băbueşti. Un bidon trece prin mine ca prin sită. Iau şi la pachet, da’ degeaba. Mă doare spatele atît de rău că nu pot sta bine în şa ca să pedalez. Îmi vine să renunţ, dar cel mai scurt drum de coborît e fix ăla pe unde e traseul oficial. Călare la vale, pedestru la deal. Şi iar mă apucă durerile.

Cum urcam eu agale spre ultimul punct de alimentare, de unde începea şi coborîrea finală, o altă voce din cap îşi face simţită prezenţa: „pastilele alea de magneziu pentru ce sînt?” Pentru ce să fie, să tragă la cîntar, fir-ar mama lor a dracului! Pun două efevescente în bidon, las să se dizolve şi dau să beau. Mă spoiesc pe ochi din cauza presiunii şi mă uit cu jale la prăpădul de pantă din faţa mea.

Sînt întîmpinat cu surle şi trîmbiţe: „hai că eşti primu’, bagă mare!”. Primul din coadă eventual, că mai era vreo jumătate de oră pînă expira timpul limită. Stau. Ard un Isostar, că mi-e clar că nu mai termin concursul. Primesc informaţii că de aici încolo e doar coborîre. Fărîmele de speranţă se adună şi cresc cam cît o bilă de muc. Plec spre vale, fără o ţintă anume şi fără vreun ţel. Singurul meu scop era să ajung la maşină, preferabil fără avarii.

Cobor. Urc iar. Naţia mă-tii de urcuş. Cobor. Cobor! Ăăă… p-aici?! Ăştia sînt sănătoşi la cap? Madame le tsoclette îmi scutură hoitul din răsputeri, de-mi văd pomelnicul și două cădelnițe într-un șleau din care am crezut că nu scap întreg. Ce dracu’ ai, fă?

Iarbă. În sfîrşit am şi io aderenţă la roţi şi timp destul ca să văd furca blocată. F***-** ****** **-*** de bou! Deblochez. Parcă nu mai zguduie aşa tare. Din nou, nu-mi termin ideea. Dau de-o hîtoapă peste care furca trece liniştită, dar roata spate nu ştie să urmărească terenul şi-mi îndeasă mîndreţe de şa în sfinctere. Mamă, ce mi-a desfundat canalizarea! Am simţit-o undeva între rinichi, în timp ce icneam scurt, chiar înainte de potopul de înjurături care s-a revărsat după acest minor eveniment.

Izlazul se termină, iar boul dezlegat scapă în pădure. Poteca se adînceşte, cos(α) tinde către zero, strîng din dinţi, buci şi frîne, nu neapărat în ordinea asta, însă mîna dreaptă nu sătea prea comod pe frînă şi o mişc pentru un moment. Scap maneta pentru nici măcar o secundă cinstită, bestia se dezlănţuie sub mine şi începe s-o ia la vale ca posedată de draci, cu idiotul înfipt în pedale. Rădăcina! Pietroiul! Craca! Buşteanul ăla traversează fără se asigure! Mamă! MAMĂĂĂ!! Asasdfasf!! Creierul părăseşte cîmpul de bătălie şi mă lasă de izbelişte. Aşa fac şi eu cu frînele şi încep să mă duc la vale ca avalanşa prin frunziş, pietroaie, nisip, crengi, rădăcini şi ce-o mai fi fost pe acolo. Ajung pe o bucată aproximativ orizontală, unde mi-am venit în fire şi am început să frînez. Rînjesc acid ca apa plată la gîndul că nu degeaba am echipamentul de culoare neagră pe la evacuări: ar fi mascat elegant și cu succes deplin o posibilă relaxare involuntară a unor muşchi circulari.

Panta se mai domoleşte, sînt depăşit, urmează încă o coborîre abruptă pînă în firul unui pîrîu, iar de aici e asfalt pînă la finiş. Ah, ce roţi rounde! Ce bine e pe plat! Am trecut linia cu o săritură, la zece minute după ce expirase limita de timp pentru probă. De altfel, în spatele meu au mai fost doar trei sau patru concurenţi. Am lins o bere şi m-am cărat la pavilionul central, unde urma festivitatea de premiere şi scopul principal pentru care venisem: tombola.

Mă întîlnesc cu prietenii de la VL, ne îndopăm cu bicarbonat combinat cu malț şi ne proptim la umbra unui copac, să admirăm în linişte diverse concurente. Tombola începuse de ceva vreme, dar cum noi rîdeam ca apucaţii, nu auzeam mare lucru. Hărţile şi cărţile nu-mi prezentau vreun interes. Asta pînă cînd au început să fie trase la sorţi baxurile de Ciuc (24 de bucăţi). V-am zis că proştii au noroc, nu? Mi se lipesc colţurile gurii de urechi cînd îmi aud numele. Ridic lichidităţile şi mă duc spre copacul amintit, doar ca să-mi dau seama că n-am cum să le car pînă la maşină, care făcea umbră pe la Jiblea. O recuperez, bag berile, strîngem mîini, punem alte ture la cale, ne salutăm şi valea acasă.

Mulţumiri:

– organizatorilor Dora, Cătălin, Ovidiu, Florin şi celor al căror nume nu-l cunosc;

– meseriaşului care m-a hidratat cu bere la al doilea punct de alimentare;

– Claudiu, Ioan, Marius, Radu şi ceilalţi cu care m-am stricat de rîs şi am făcut burtă;

– concurentei care mi-a oferit o privelişte excelentă pe urcarea din Berislăveşti.

Vă las, că tre’ să-mi înec amarul în Ciuc. Pa!

‹ Poteci uitate de lume (II)

Glume de corporatist ›

Etichetat cu: concurs, Cozia-MTB
Postat in Ţoaclă