Lefkada – povestea unei vacanţe (I)

Tocmai ce m-am întors cu familia din cel mai frumos concediu de pînă acum. Am atîtea de spus că-mi e realmente dificil să găsesc un punct clar de plecare şi să reuşesc să conduc povestea pe un singur fir. Aşadar, aşteptaţi-vă la o introducere dostoievskiană, un text foarte lung şi răbdaţi-mi stilul împrăştiat.


INTRODUCERE

Îmi place să călătoresc şi să văd locuri, indiferent că le văd din zbor, tren, maşină, bicicletă sau mergînd pe jos. Unele solo, altele cu prietenii şi/sau familia. Din zecile de călătorii mai lungi sau mai scurte prin România am remarcat nu doar că e neplăcut, ci şi că e extrem de obositor şi enervant să conduc într-o saună. Iar asta nu doar pentru mine, şi pentru soţie şi copii. Ideea unei călătorii în afara ţării nu era nouă deloc, dar să plec la drumuri lungi, prin arşiţa verii, cu o maşină micuţă, fără aer condiţionat… mă cam punea pe gînduri. Din fericire, prezenţa de spirit a fratelui meu m-a ajutat să devin proprietar de o maşinuţă aproape identică cu cea pe care o aveam, dar dotată cu aer condiţionat. Perspectiva călătoriilor lungi a devenit alta, dintr-o dată.

Prin primăvară (cred că în martie), în timpul unui grătar cu nişte prieteni de familie, de la discuţii legate de plecările mele prin munţi şi mers cu bicicleta, discuţia a deraiat spre Băile Herculane, apoi la călătorii prin ţară şi apoi am fost întrebaţi dacă n-am putea să petrecem împreună un concediu pe undeva prin Italia. Mi-am adus aminte de maşină şi de vechea idee de a pleca cu familia undeva prin afara ţării. Şi m-am apucat să organizez călătoria, căutînd rute către destinaţie, calculînd cu aproximaţie costurile deplasării cu maşina şi comparînd cu alternativa unui zbor. Din proprie experienţă, la stabilirea unui buget, după ce tragi linie şi aduni, suma obţinută o înmulţeşti cu doi. Nu mi-a dat cu virgulă, ci cu zerouri. Unul în plus, mai exact. N-ar fi fost aşa mare brînză, dacă n-aş fi cheltuit aproape tot fondul de rezervă pe maşină. Ideea cu Italia cădea.

La vreo lună distanţă, în timp ce beam o cafea la serviciu cu Lau, unul din partenerii de mers pe munte, mă întreabă dacă nu mergem în Grecia. Mi-au sticlit ochii şi m-am pus iar pe căutat. Pe măsură ce scormoneam după informaţii deveneam din ce în ce mai exaltat, pînă cînd am luat decizia: mergem în Grecia! Cel mai greu a fost să ţinem lucrul ăsta secret pentru copii. Ne-am adunat trei familii: eu, Lau şi sora lui. Şase adulţi şi patru copii, trei maşini, aceeaşi destinaţie. Mi-am făcut aşadar o diagramă cu diverse detalii, bifîndu-le pe măsură ce le rezolvam. Dacă sînteţi curioşi de modul meu de organizare, paşii urmaţi au fost următorii:

– stabilirea destinaţiei. Ca zonă principală de interes am ales Lefkada, iar ca oraş: Vasiliki;

– stabilirea perioadei de vacanţă;

– căutarea unei camere sau a unui apartament. Căutarea am făcut-o ţinînd cont că eram patru persoane, că voiam să ne mai şi gătim, aşa că apropierea de magazine sau pieţe era un plus;

– căutarea informaţiilor legate de costurile locale (mîncare, parcări, distracţii etc);

– stabilirea rutei principale şi a două alternative. Nu neg utilitatea GPS-ului, dar prefer să-mi notez puncte cheie din traseu (localităţi, schimbări de direcţie, benzinării etc) înaintea unei călătorii de asemenea anvergură. S-a dovedit a fi util;

– calcularea costurilor legate de transport. Am estimat un total de 3000km cu tot cu plimbările adiţionale pe care aveam de gînd să le fac, un consum de 7% (exagerat), un preţ de 1,8EUR/litru (exagerat) şi mi-a rezultat 378EUR. Am zis că 300 ajung, restul fiind plinuri făcute în ţară;

– planificarea concediului din timp, ca să nu am surprize;

– stabilirea şi rezervarea unuia din cele cîteva locuri de cazare găsite;

– adunarea actelor necesare. Aici intră asigurările medicale şi paşapoartele copiilor, pe care le-am lăsat pe ultima sută de metri, ca să nu le stricăm surpriza;

– stabilirea bugetului necesar şi… adunarea banilor.

Desigur, fiecare punct din lista de mai sus are propriile detalii, dar acestea depind de fiecare persoană în parte. După ce am rezolvat tot ce era trecut pe listă şi am terminat de adunat banii de excursie, a urmat cea mai grea perioadă, care parcă nu se mai sfîrşea: aşteptarea zilei magice.

Ştiam că drumul va fi lung şi obositor. Cu cîteva luni înainte de drumul România – Grecia am dat cîteva ture mai lungi prin ţară, de antrenament, ca să văd cum se comportă atît maşina, cît şi şoferul, eventual să ştiu cam ce consum o să fie. Am constatat că totul e în regulă, iar estimarea consumului era chiar pesimistă. Cu toate astea n-am schimbat nimic în buget.


DRUMUL

Îmi făcusem eu planuri să dorm pînă pe la nouă şi ceva, să fiu bine odihnit. Oprisem toate alarmele de la ceas (sînt putoare şi mă ridic greu, am vreo trei, puse la ore tîmpite, ca să nu se încurce snuzurile între ele) şi cînd casc ochii… era şase fără un sfert! Pfff… De ce nu m-oi trezi aşa proaspăt şi în timpul săptămînii? Bine, de fapt era vineri, dar era totuşi prima zi de concediu. Adun bagajele să le vîr în portbagaj, fiind foarte mulţumit de evoluţia nevesti-mii referitor la cît poate căra. Pînă nu demult, putea umple o dubă pentru două zile, iar acum aveam loc şi pentru bagajele copiilor în portbagajul de la Corsa. Eh? Cum să nu fiu mîndru?

Plecăm spre Vîlcea, unde mi-am trimis copiii în exil peste vară. Vorba vine exil, că n-au niciun stres. În fine, plec cu acul de la benzină aşaaa… mai spre roşu. Nici nu ies bine din autostradă, că nemernicul ăla de bec se aprinde, indicînd vesel că am rezervorul aproape plin cu aer. Ferm convins de abilităţile mele de şofat în mod economic, nu i-am dat atenţie. Nici nevesti-mii, de altfel, care mă întreba dacă ajungem la Vîlcea cu ce mai avem. Cum să n-ajungem? Păi uite că era cît pe aici să nu ajung. Motorul începuse să sughită bine între Seaca şi Bujoreni, unde nu e nicio benzinărie, nevastă-mea îmi dădea cu „ţ-am zis io!”, iar în faţă aveam un cretin care mergea cu 40km/h. I-am blestemat toate neamurile pînă am ajuns la MOL-ul ăla de la intrarea în Rîmnicu Vîlcea. M-am închinat cu cinci mîini şi-am început să torn benzină în rezervor. Şi-am tot turnat, de am ajuns la 45 de litri. Tot rezervorul are 46, aşa că nu mă mir că sughiţa.

Ajung la ai mei, torn în mine o cafea, mai încerc o tentativă nereuşită de somn, se face vreo cinci, ne îmbarcăm şi valea către Calafat. Îl sun pe Lau şi stabilim să ne vedem la graniţă, că prin România fiecare circulă altfel şi parcă nu aveam chef de coloană printre TIR-uri şi alţii. O iau înainte, constat că-n unele localităţi s-a ridicat limita de viteză de la 50km/h la 70km/h şi că trec pe lîngă noi una cîte una. Din Craiova către Calafat drumul a fost complet pustiu pe banda mea de mers, lucru care mi-a permis să observ şi să memorez mai multe detalii legate de zonele periculoase, cum ar fi bucata în lucru cu ditamai şanţurile pe margine, bordurile de asfalt neterminat şi lipsa marcajelor.

Timpul se scurge repede cînd conduc relaxat. Se lasă seara, iar noi sîntem în vamă, de care trecem în nici două minute. Cum eram cu aproape o oră în faţa celorlalţi (copiilor le era foame şi opriseră pe undeva), nevastă-mea a zis că n-ar fi rău să mîncăm şi noi. A scos uscăturile şi ardeii puşi pentru drum, suc, apă şi dă-i şi îmbuibă-te. Ne-au ciuruit ţînţarii cît am stat afară să mîncăm şi pînă a venit restul trupei.

Se făcuse noapte de-a binelea, era trecut de zece, iar noi urma să străbatem Bulgaria dintr-un capăt în celălalt, pe lăţime. Vreo 380km, mă gîndeam că-n cinci-şase ore îi mănînc fără probleme. N-aveam nici cea mai vagă idee cît de rău mă înşelam. Lau deschidea capătul coloanei, Arpi şi Ana la mijloc, eu ultimul. Marcajele de pe şosea se văd doar ziua, noaptea nici pomeneală. Mergeam la 50-80m distanţă unii de ceilalţi, pînă cînd am rămas mai în spate, sătul de becurile roşii din faţă şi de faza scurtă care nu-mi permitea să văd suficient de mult pentru viteza cu care mergeam. Cu drumul pustiu pentru cîteva secunde, mai trînteam cîte-o lungă şi mă mai relaxam. Pentru mine e stresant să merg cu 80-90km/h la fază scurtă, fiindcă mi-am format un obicei: dacă nu mă pot opri în distanţa pe care o văd în faţă, merg prea repede. După cîteva zeci de kilometri m-am obişnuit însă, mai ales că Lau are cam acelaşi stil de mers ca mine.

Indicatoarele rutiere sînt puse foarte prost, iar cele care contează cu adevărat sînt – de cele mai multe ori – doar în chirilică. Lau mergea după GPS, dar la ieşirea din Montana am luat-o spre Sofia pe un alt drum, mai lung cu nişte zeci de kilometri. Fiind printre munţii luminaţi de lună, nu m-a deranjat, în schimb am pierdut vreo oră. Am intrat pe A2, iar la un moment dat mi s-a părut că începem să ne afundăm tot mai adînc spre oraş. Nu ştiu ce dracu’ am avut în cap, că i-am depăşit pe Arpi şi pe Lau, luînd-o înainte de bezmetic şi urmărind indicatoarele către Kulata. Decizia asta m-a costat o oră jumate de dat ocol Sofiei pe South Ring şi un control de rutină efectuat de poliţia bulgară.

Eram obosit, iar poliţiştii ăstora fac nişte semne în cel mai mare sictir, de nici n-am ştiut iniţial dacă tre’ să opresc sau nu. Bine că m-a dus capul să opresc. Dau actele, vede parbrizul croit, îmi zice că trebuie schimbat, nevastă-mea zice din maşină că aşa am cumpărat maşina, eu nu ştiu cum să-i fac semn că ne bagă în căcat, închid uşa maşinii, îmi iau o mină de om ofticat şi-i zic că am luat două pietroaie în România, aratîndu-i şi o altă ciupitură pe care n-o văzuse. Îmi dă actele înapoi, mă întreabă unde mergem, îmi urează drum bun şi plecăm. Am dat un ocol in-ter-mi-na-bil pe căcatul ăla de South Ring, cu ochii cît cepele la indicatoare, semafoare, treceri de pietoni şi intersecţii. Chiar dacă nu sînt indicatoare de reducere a vitezei, în intersecţii aveţi voie maxim 50km/h, iar Sofia nu duce lipsă de maşini de poliţie. Era cîte una în absolut fiecare nenorocită de intersecţie. Ca să nu mai stau cu stres, am mers cu 50km/h pe toată centura, chit că sînt o grămadă de secțiuni cu restricții de 70km/h.

La ieşirea în autostradă m-am reîntîlnit cu ceilalţi, care veniseră pe altă parte (mai mult ca sigur cea corectă) şi erau acolo de ceva vreme, aşteptînd idiotul. Din păcate, timpul consumat cu ocolul se adunase la ce mai mersesem pînă atunci, iar oboseala începea să se facă simţită. Cafeaua luată la pachet se dusese de mult, benzina era pe ducă, așa că ne-am oprit într-un OMV, la intrarea în Dupniţa, să alimentăm şi să luăm cîte o cafea, plătind toţi cu cardurile, spre marea nemulţumire a casierului. Mi-era cam foame şi n-am avut altceva mai bun de făcut decît să ciugulesc cîte ceva. În caz că nu ştiaţi, mîncarea provoacă somnolenţă. Bucăţica de autostradă pe care mergeam mai relaxaţi (chiar foaaarte relaxaţi, aveam 60km/h la un moment dat) se dusese, iar somnul începea să-şi facă simţită prezenţa. Am făcut mai multe pauze de cîteva minute, doar ca să stăm cu ochii închişi şi să ne recuperăm fărîma de atenţie pe care o mai aveam disponibilă.

În apropiere de graniţa cu Grecia începuse să fie din ce în ce mai rău, iar bucata de timp dintre cinci şi nouă dimineaţa a fost realmente cumplită. Deşi conştient de propriile acţiuni, începusem să fac tot felul de activităţi mentale care să-mi ţină spritul treaz. Corpul începea să dea rateuri, coordonarea era praf şi pulbere, aşa că la nici o oră de cînd plecaserăm din benzinărie am mai făcut o pauză de vreo douăzeci de minute, în care cred că am reuşit să aţipesc. Mi-am mai revenit, am făcut un ness pe care l-am băut în vreo trei kilometri, am luat gropile din Kulata în plin, fiindcă drumul era la fel de zob ca noi, iar pe la şase am trecut de vamă şi am ajuns în Grecia. Încă o oră, încă o pauză, încă un ness. Trecem de Serres, altă pauză, încă o tentativă de somn, alt ness. Soarele începe să se ridice pe cer şi, odată cu el, corpul meu se trezeşte încet, chiar dacă nu dormisem mai mult de jumătate de oră adunată în toate pauzele.

Europeanul se termină şi intrăm în autostradă, o superbitate de drum printre munţi, cu tuneluri, rîpe, văi, poduri şi asfalt excelent. La toate staţiile de taxare am trecut fără să plătim, probabil datorită referendumului de a doua zi. Singura chestie nasoală la autostrada asta e că nu ai opri dacă te scapă vreo supapă. Aveam de gînd să mergem pînă în Paramitia, unde sîmbăta se făcea un tîrg cu fructe, la care voiam să ajungem. N-am mai mers. Eram mult prea obosiţi, şerpuiam pe autostradă şi ni se luase de condus pe drumul ăla drept. Am ieşit spre Ioannina, apoi în jos, către Preveza, de altfel cel mai scurt drum către Lefkada. Un drum tare frumos, cu flori de leandru pe margine, copaci care păreau a fi arţari după coajă, cu troiţe sub formă de bisericuţe şi înţesat cu camere de radar.

Era unu fără ceva, iar copiilor le venise foame. Am tras la o tavernă pe marginea drumului, mi-am trîntit nişte coaste de oaie cu fasole verde, cartofi prăjiţi şi clasicul tzatziki pentru copii, un păstrăv proaspăt pentru nevastă-mea şi nişte apă. Parcă ne-a mai venit suflul la loc. Nu-mi mai era somn, dar eram zob de oboseală şi abia aşteptam să ajung odată în Vasiliki ca să mă întind într-un pat.

După alte două ore de condus eram la vila la care făcusem rezervare. Nu era nimeni la recepţie. Morcovit bine de faptul că eu plecasem cu vreo treizeci de cenţi de credit, bazîndu-mă pe abonamentul nevesti-mii, care uitase să-şi activeze roamingul, încerc fără succes să-i aleg o reţea. Îmi ia aproape jumătate de oră să-mi dau seama de faza cu roamingul şi încă vreo zece minute să reuşesc să sun de pe telefonul meu la numărul de contact al vilei. Din fericire mi se răspunde imediat, iar în vreo 2-3 minute apare proprietarul pe un scuter. Mă întreabă de referinţa de pe booking.com şi ne dă cheile de la apartament. Am răsuflat uşurat, mi-am tras un duş scurt şi n-am mai avut în faţa ochilor decît patul. Cred că am adormit instantaneu.

M-a trezit nevastă-mea pe la şapte să mă întrebe dacă nu mergem prin apropiere ca să mănînc şi eu ceva. Cum mă informasem din timp, ne-am dus să luăm ceva de la magazinul aflat la nici două sute de metri de noi, ca să avem pentru a doua zi dimineaţa. Continuînd să mergem la pas pe stradă, am ajuns la o tavernă, ospătarii invitîndu-ne încă din stradă să intrăm, dar cu eleganţă, fără a avea un mod agresiv sau insistent de a trage de client. Cum erau trei terase diferite aflate una lîngă alta, am replicat că facem o plimbare scurtă şi ne întoarcem. Nu ştiu din ce motiv, celelalte două nu m-au convins în vreun fel şi ne-am întors la prima, în zîmbetele mulţumite ale ospătarului care ne invitase.

Pe oriunde merg, îmi place să comand şi să mănînc specialităţile locale. Eram într-un port, deci concluzia era simplă: chestii din baltă. Răsfoind meniul şi obişnuiţi cu România, am comandat un platou pentru două persoane cu varietăţi marine, cîte o porţie de cartofi prăjiţi, bere şi nişte peşte. Berea n-a fost chiar cea mai bună decizie. Am luat două gîturi şi m-am făcut muci. Între timp ni se adusese un aperitiv din partea casei. O pîine demenţială, tzatziki, icre proaspete, humus şi un sos cu usturoi. Le-am pulverizat de nu s-au văzut, aşa de bune erau. Pe urmă a venit comanda propriu-zisă, un monstru de platou cu o porţie sănătoasă de cartofi prăjiţi, salată proaspătă din belşug şi tot felul de cadavre marine, care de care mai colorate: midii, creveţi la grătar, inele de calamar în ou, vreo zece peşti cît degetul (de două naţii, sardine şi hamzii, cred) şi – ceea ce urma să fie mîncarea mea favorită – caracatiţă la grătar. Mai mîncasem creveţi, caracatiţă şi calamari înainte, dar mi se păreau cauciucate şi nasoale la gust. Ei bine, ăstea de la greci au fost demenţiale. Demenţiale! Bineînţeles că a trebuit să mîncăm şi porţiile de mîncare ale copiilor, fiindcă n-am ştiut că toate platourile vin implicit cu cîte o garnitură, fie ea cartofi, orez sau humus. La sfîrşit, după ce eram leşinaţi de atîta mîncat, ne-au mai adus cîte o prăjiturică din partea casei, răcoritoare şi parfumată. Am plecat către casă, unde m-am întins la un somn lung şi odihnitor, învăluit în liniştea şi răcoarea din cameră. Abia aşteptam să văd plajele.

Partea a doua >>

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Plimbări familiale
9 comentarii la “Lefkada – povestea unei vacanţe (I)
  1. adrian spune:

    Am citit cu placere! Felicitari si indemnul meu favorit : keep walking man!

  2. ratza spune:

    Bineînţeles că o să continui. :)

  3. Salut,
    Imi poti spune la ce vila ai stat ? Sau un site al vilei ?
    Am citit tot despre vacanta ta si ma bate gandul si pe mine la vara sa ajung acolo .
    Merci !

  4. Zagoni Attila spune:

    Salut!

    Aceasta poveste ne a inspirat sa mergem si noi anul acesta la Lefkada. Ce vroiam sa intreb – acel targ de fructe din Paramythia – unde gasesc ceva informatii, ca ma gandeam sa-l iau in traseu, ca as ajunge acolo sambata dupamasa (pornesc la 8 seara din Turda ),

  5. ratza spune:

    Salut, Attila. Tîrgul se află undeva pe aici:
    https://goo.gl/maps/SyivjXcrG432

    Practic e piaţa locală, deci cred că poţi întreba la orice cafeanea pe unde să mergi. Parcarea e cam cu cîntec, străzile sînt foarte înguste şi se găsesc greu locuri, dar nu imposibil. Dacă sînteţi fani ai cărnii făcute lent la jar, recomand localul ăsta de aici, la vreo două minute de piaţă:
    https://goo.gl/maps/FKHAZjZUpSL2

    Şi eu mai bag o tură de Lefkada anul ăsta, poate ne vedem pe acolo la un Mythos. :)

  6. Zagoni Attila spune:

    Salut!

    Eu pornesc vineri, 16 iunie si planific sa stau acolo minim o saptamana, pana pe 24, cu o posibila prelungire de vreo 2-3 zile dupa care cu escala de 2-3 zile la Sarti. Tu pe cand te bagi?

  7. ratza spune:

    Eu prin iulie, 8-24.

  8. Zagoni Attila spune:

    Mno, pacat, chiar puteam sa stam la o bere/ tuica, se ne mai reamintim de vremurile faine de pe Elforum ;)

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s