Despre drum şi prima zi am povestit aici:
PRIMA ZI DE PLAJĂ: EGREMNI
Am dormit lemn, distrus fizic şi mental de drumul lung şi obositor pînă în Vasiliki. Cînd m-am trezit eu, Miha şi copiii erau pe balcon, tocmai pregăteau micul dejun. Bătea o briză plăcută, iar eu începeam să dau semne de viaţă. Aveam pe masă tot felul de bunătăţi gătite de nevastă-mea, ceai, cafea, vedeam măslinii din curte, miroseam aerul sălciu şi mă uitam pe creasta muntoasă în chicotelile ălora mici. Nu trebuie să mori ca să ajungi în Rai, eşti chiar în el, dar trebuie să alegi să-l vezi. Sau, dimpotrivă, poţi alege să vezi doar răutăţile şi lucrurile neplăcute şi să-ţi transformi singur viaţa în calvar. Noi alegem drumul.
M-am trezit de-a binelea, avînd acum timp şi ochi pentru a vedea ce cazare bestială alesesem. E drept că n-a fost ieftină, dar cînd merg în vacanţă prefer să mă lăfăi, să uit de toate şi să mă simt cît de bine pot. Pe cît de zgîrcit sînt în timpul realizării bugetului, pe atît de spart la pungă sînt după. Nevastă-mea părea şi mai mulţumită decît mine, să nu zic extaziată. Închiriasem un apartament cu un dormitor mai mult decît decent, o baie superbă şi o bucătărie care era utilată cu absolut tot ce ne trebuia pentru gătit: oale, tigaie, cuţite, filtru de cafea, oală electrică pentru fiert apa, aragaz, pahare, ceşti, ceşcuţe, set complet de farfurii, de toate! Atît bucătăria cît şi dormitorul aveau aer condiţionat şi televizoare. Cînd am deschis dulapul şi am văzut că avem inclusiv un seif mic pentru acte şi bani, mi-a fost clar că merita fiecare cent cheltuit.
Pe la nouă şi ceva mă sună Lau, să mergem la bălăceală. Ai mei fuseseră în ziua precedentă pe plaja din spatele pensiunii, cît dormisem eu. O plajă banală ca aspect, plină de windsurferi, pe care am zis că stăm doar dacă sîntem cumva rupţi de lene să mergem prin alte părţi. Am plecat spre Egremni pe un drum de munte formidabil. Curbe strînse, drum îngust, presărat pe alocuri cu pante inumane pentru biata Corsa, pe margine măslini, ienupăr, cimbru sălbatic şi o mulţime de dughene unde se vindeau miere şi ulei de măsline, produse local. Trecem prin Agios Petros şi Athani, uitîndu-ne la căsuţele de naturaleţe frapantă, pe care nu am mai întîlnit-o decît în satele de la munte de pe la noi. Nimic nu e e grobian, totul se integrează în peisaj cu o armonie dezarmantă.
Nici n-am apucat să mă bucur de peisajul de pe drum, că am ajuns în parcarea de deasupra plajei. Plătim 4EUR pentru parcare şi las maşina în cel mai strîmt loc posibil. Fiind mică, mi-era uşor să ies, comparativ cu fregatele care mai erau prin zonă. Scot din portbagaj ustensilele de plajă şi coborîm cele 350 de trepte de pe versantul povîrnit, în timp ce pe sub ramurile copacilor începe să răzbată albastrul mării Ioniene. Pe măsură ce coboram şi începeam să vedem tot mai aproape de mal, apa îşi schimba culoarea, din azur devenind turcoaz. Sau, cum a zis Miha cu uimire: „apa asta e definiţia turcoazului!”, făcîndu-mă să zîmbesc larg şi să fiu mulţumit că am reuşit să-mi aduc familia într-un loc de care să se bucure. Desigur, am continuat să coborîm doar după vreo cinci minute de perplexitate. Parcă prea era totul ieşit din ramă! Prea arăta bine!
Ajungem pe plajă. Nu-mi venea să cred cum arată peisajul. Eram fix în starea aia cînd nu ai idee dacă visezi sau e real. Pietre rotunde sub tălpi, un munte decupat de sabia vreunui zeu grec, pete de verde de la arbuştii de pe creasta de deasupra noastră, jocuri de nuanţe cărămizii pe calcarele impozante şi apa. Ah, apa aia, de un turcoaz ireal! De parcă nu era de ajuns tot ce vedeam în jur, sunetul făcut de valurile care se spărgeau alene în pietriş, mirosul slăciu de mare şi pietrele care-mi crănţăneau sub tălpi îmi luaseră minţile. Uitasem de toate, mă bucuram pur şi simplu că exist, cu mintea complet goală de gînduri. E o trăire imposibil de explicat în cuvinte; o pace adîncă, o linişte atît de euforică, în care mă afundam fără să-mi pese.
Mi-am scos cadavrul din textile şi m-am aruncat în apă, constatînd că salinitatea e mult mai ridicată ca-n Marea Neagră, fiind la limita de a mă ustura ochii. Desigur, mi-am adus aminte de ochelarii de înot după cîteva ore, mintea fiind pierdută în minunăţiile din jur, pe care abia începuse să le proceseze. De după stîncile impozante se arată soarele, care ne coace la foc mărunt, iar în apă, pe lîngă mine, văd cum înoată peştii. Nestingheriţi, fără vreo fărîmă de timiditate, fără stres. A zburat timpul ca racheta pe plaja asta.
Timpul trece cu sau fără noi, dîndu-ne seama că ne e foame. Strîngem calabalîcul şi pornim cu paşi mărunţi către maşini, în căutarea unei taverne. Fiind mai în formă, m-am dus înainte cu cea mai mare parte a bagajelor, cu gînd să pornesc aerul condiţionat şi să fac răcoare în maşină. Căldura nu era de nebăgat în seamă, astfel că pînă sus cred c-am transpirat două căni şi-o ceaşcă. La maşină mă răzgîndesc şi nu mai pornesc nimic, ci fac cale întoarsă să iau şi restul bagajelor. Nevesti-mii începuse să i se facă rău din cauza aerului sufocant. Am stat cîteva minute la umbră ca să-şi revină, apoi am plecat către Athani, unde Lau se oprise la taverna Panoramic.
Thomas, ospătarul şi proprietarul localului, ne aduce meniurile şi un aperitiv, povestindu-ne tot felul de lucruri. Văzîndu-mă cu tricoul muci, arată cu degetul spre piept şi mă întreabă: „Egremni?”, după care faţa i se topeşte într-un zîmbet dezarmant. Grecii au o artă incredibilă de a te face să te simţi bine, să nu-ţi mai vină să pleci. Mi-am luat o altă oaie, Miha un păstrăv, iar pentru desert mi-am comandat un cataifi. Dacă nu ştiţi ce-i ăla, vă zic eu: ambrozia şi nectarul zeilor, puse împreună în aceeaşi farfurie. Absolut delicios. Ceilalţi au primit un bol de iaurt cu miere locală, care li s-a părut a fi uimitor de simplu, după care uimitor de delicios şi răcoritor. Cu burţile pline ochi, ne-am luat la revedere, urmînd să revenim în altă zi ca să cumpărăm ulei de măsline.
Plecăm spre apartament, oprindu-ne pe drum la una din dughene ca să luăm nişte miere. După vreo două degustări şi mare greutate în alegere, Miha a luat un borcan de miere de cimbru sălbatic. Cealaltă variantă era la fel de tentantă: miere din flori de portocal (pînă la urmă am luat şi d-asta, dar în altă zi). Ajungem în cameră, iar după duş ne izbeşte un somn frate cu moartea, de-am căscat ochii abia în jur de şapte seara. Mai dăm o tură pînă la magazin ca să luăm nişte fructe şi iaurt, apoi somn de voie pînă a doua zi.
Texte anemice de citit la bere 
Am ajuns și eu anul trecut în Lefkada. Într-adevăr, Egremni și Porto Katsiki sunt plaje spectaculoase, dar mie cel mai mult mi-a plăcut amărăștenia aia de Agiofili, de lângă Vasiliki. Acolo am stat două zile (lucru care nu s-a întâmplat cu celelalte) și m-am împrietenit cu doi frați care aveau o terasă pe plajă. Le-am băut toată berea într-o zi.
Mâncarea la ăștia e o nebunie – fructele de mare sunt senzaționale! Și desertul, vorba ta, că e cataif sau iaurt cu nuci, miere și căpșune, nu poate fi refuzat!
Să mergi și în Thassos (de preferință de 1 mai, când sunt mai puțini berbeci de la noi), și acolo sunt locuri faine. Mie mi-a plăcut și Corfu, e mai fiță, sunt foarte puțini români, dar acolo nu am mâncat deloc mâncarea lor tradițională – era primul contact cu Grecia, eram și eu mai lambe…
Mersi pentru impresii!
Şi mie tot Agiofili mi-a plăcut cel mai mult. N-am prea avut timp de stat de două ori într-un loc, dar la anul se va schimba situaţia.