Lefkada – povestea unei vacanţe (III)

N-am mai apucat să scriu nimic ieri, fiindcă m-am dus pe munte cu un prieten, pe biciclete. Tură scurtă, de seară, dar mişto. Să revenim la Lefkada şi minunăţiile ei.

<< Prima zi de relax


CROAZIERA

Am uitat complet să menţionez că în timp ce ne coceam la soare, un tip ne-a abordat să ne întrebe dacă nu am vrea să mergem într-o croazieră pe mare. Ne-a povestit despre traseu şi locurile care urmau a fi vizitate, durata unui tur fiind de aproape nouă ore. Preţul a fost convenabil: 20EUR de persoană, copiii nu plăteau nimic, iar pe navă aveam parte de o gustare (un souvlaki). Am căzut de acord să mergem, plătind un acont de 25%. Plecarea era din Nidri şi ni s-a spus să fim în port cu măcar un sfert de oră înainte. Aşadar, luni dimineaţă ne-am trezit ceva mai devreme, am mai luat nişte fructe pentru drum şi-am plecat spre portul din Nidri.

Drumul prin oraş s-a dovedit a fi plin de maşini parcate pe ambele părţi, tarabe cu tot felul de suveniruri, chestii pentru plajă, fructe, mîncare locală şi te miri ce alte nebunii. Pînă la urmă am luat-o la dreapta către port, pe una din străduţele înguste, tipice locului. Uitasem complet cum se numeşte nava, iar pe chitanţa primită la darea avansului era doar numele firmei, în greacă, fără legătură cu numele vaporului. Bineînţeles, firma respectivă nu avea doar unul, ci mai multe. Lau şi-a adus aminte că tipul de pe plajă zisese să întrebăm de Ferrari. Unul din scuteriştii care conduceau şoferii către locurile de parcare aflate în alte locuri decît în port zbiară către altul:

” – Hey, Eptanissos! Hey!”

Îi face precipitat semn cu mîna şi-i bălmăjeşte ceva în greacă, probabil „vezi, bă, că ai clienţi”. Celălalt vine călare pe o coajă de scuter, compus din două roţi stîlcite şi o ţeavă sub cur, mai mult rugină decît metal, spunîndu-ne să-l urmăm. Deja vedeam (chiar speram) cum roţile urmează fiecare cîte o traiectorie proprie, distinctă, iar carcasa de oase de deasupra se contopeşte artistic cu caldarîmul. N-a fost să fie. Fiindcă n-avea sens să mergem toţi pînă în parcare, Miha şi copiii coboară cu o parte din bagaje, urmînd ca eu să mă întorc cu restul din parcare. De ce n-oi fi lăsat totul acolo, nu am idee.

Între timp… ăsta cu oxizii lui ferici mă bagă pe nişte străduţe de-am zis că nu mai nimeresc să ajung înapoi în port, dau de parcare, o bag iar într-un colţ strîmt, încui maşina şi plec pe jos către port, luînd repere și detalii care să mă ajute să reconstitui drumul la întoarcere.

Ajung în port, strîngem restul de bani, plătim, primim nişte cartonaşe obosite pe post de voucher pentru gustare şi ne urcăm pe vapor. Trei punţi, bar şi restaurant, două tobogane de la puntea a doua spre pupa, iar sus, unde ne-am proţăpit şi noi, jacuzzi. Fără apă. Se adună o grămadă de lume, trei sferturi români, restul italieni, sîrbi şi francezi. Vreo trei sute de inşi pe toată barca, în total. Mi-am dat seama cît de uşor ies românii în evidenţă cu vorbitul tare, precipitați, nehotărîrea în alegerea celui mai bun loc, munţii inutili de bagaje şi – mai ales! – aerele de superioritate descrise atît de plastic într-un cuvînt: băşini. Fix în spatele punţii era o coardă bronzată bine, aproape tuci, dotată cu ţîţe artificiale şi buci la vedere, însoţită de prietenul ei. Un tip semi-mumificat, care probabil trăgea ultimele guri de aer. Lîngă noi, trei familii din Bucureşti. Peste drum, alţi bucureşteni, care se uitau la noi cu scîrbă din clipa în care ne-au auzit vorbind în română. Ce să zic? Hai sictir!

Pleacă ăsta cu nava pe la zece, iar noi admirăm malurile stîncoase ale Lefkadei şi micile plaje ascunse de pe ici-colo. Bătea o briză răcoroasă, în ciuda celor 35°C de afară, un bun prilej de a ne face pielea zob sub soarele care ardea fără milă. Trecem pe lîngă diferite insule şi iahturi, însoţiţi de vocea indescifrabilă căpitanului. Bălmăjea ceva într-o engleză aproximativă printr-o goarnă aflată pe punte, obiect care reprezenta veriga lipsă dintre sunet şi zgomot. Vedem în dreapta noastră Cape Lefkada, pe care-l alegem ca punct de văzut un apus, apoi Porto Katsiki, unde ar fi trebuit să ne oprim la bălăceală. Fiindcă aici începuse să bată un vînt crunt şi mai erau alte nave acostate, căpitanul trage un cerculeţ prin apă, mai grohăie ceva şi se îndreaptă spre extremitatea sudică a plajei Egremni, cea care mă lăsase mut cu o zi în urmă.

Înfige ăsta ditamai nava cu botu-n plajă, coboară scările şi ne zice că avem la dispoziţie vreo patruzeci de minute de bălăceală. Îmi uitasem şoşonii de plajă într-o pungă din maşină, iar cei nici zece metri făcuţi pe plajă în tălpile goale m-au emoţionat pînă la lacrimi. Plîngeam de durere. Parcă mă bătea cineva la fiecare pas. Mi-am tras adidaşii şi m-am dus să mă bălăcesc în apa care-mi trecea de scăfîrlie la doi metri de mal.

Bălăceala ia sfîrşit. Căpitanul ne greblează de pe plajă, îndreptînd arca spre Kefalonia, o insulă măricică aflată la sud de Lekada. Se află pe buza plăcii tectonice care desparte placa europeană de placa Egeeană. Construcţiile de pe insulă au fost devastate în 1953, în timpul marelui cutremur ionian. Nicio construcţie nu a scăpat întreagă, iar în urma cutremurului şi a distrugerilor cauzate de acesta, insula a fost părăsită masiv de locuitori, în căutarea altor locuri mai sigure. Localităţile au fost reconstruite, păstrîndu-de cîteva ruine care încă mai stau ca mărturie a evenimentului, iar Fiskardo a devenit un orăşel cochet, plin de terase, cu clădiri plăcute și pline de flori, în care jumătatea de oră pe care o aveam la dispoziţie a trecut ca fulgerul. N-am apucat să vedem prea multe, doar cît să ne plimbăm printre case şi să mai cumpărăm cîte ceva, de exemplu încă un set de fructe, bere şi cataifi. Desertul ăla dă dependenţă de bun ce e.

De aici am plecat spre o mică plajă de pe insula Skorpios, insula privată a lui Aristotel Onassis. Yep, bogătanul lui Jackie Kennedy. Deşi insula e plină de semne care anunţă că e o proprietate privată, iar andocarea şi acostarea sînt interzise, există totuşi un colţ micuţ lăsat pentru turişti, practic o plajă lungă de cel mult douăzeci de metri, aflată în extremitatea sudică a insulei. Încă vreo douăzeci de minute de bălăceală cu sărit în apă de pe puntea a doua şi dat pe tobogane, sus, un ocol al insulei şi gata. Sîntem înapoi în Nidri, luînd strada principală la pas şi căscînd gurile aiurea pe la tarabe. Reuşesc să găsesc drumul spre maşină din prima.

Seara ne-am băgat la o ţuică mică la terasa din faţa vilei, discutînd despre plajele pe care urma să mergem în zilele următoare şi să stabilim care dintre ele va fi prima. La finalul discuţiilor am ales una din ele şi am plecat pe plajă spre Vasiliki, să vedem cum arată. Similar cu Nidri, era plin de terase şi de tarabe, însă cu mai multe pensiuni şi hoteluri la vedere. Ne cam apropiam de miezul nopţii, copiii erau obosiţi şi rupţi de foame, deci nu ne mai rămînea decît să ne întoarcem la taverna noastră ca să mîncăm. La un moment dat Miha pleacă cu copiii spre apartament, eu rămînînd să-mi termin berea. Plătisem nota şi stăteam aşa, rupt de lume, cu ochii spre punctele luminoase de pe mare. Mă trezesc cu unul din ospătari (altul decît cel care ne servea de obicei) că vine întins spre mine cu un animal de farfurie, plin de pepene. Şi roşu, şi galben. Îi zic omului că a greşit masa, că nu mie trebuie să-mi aducă. Dă din cap că nu şi-mi lasă farfuria să mă îndop, deşi eram mai plin de mîncare decît RAM-ul sub Windows. Am gustat vreo două feliuţe şi m-am cărat la somn. Nani!

Bălăceala >>

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s