Mahmureala de după nuntă: antidot

Sîmbătă am fost la nunta lu’ văr-miu şi de, ca la nuntă, nu poţi sta numai cu apă. Mi-am dus maşina acasă la culcare, urmînd să scot apa din organism ajutat de o juma’ de sîrbă şi o juma’ de sticlă de Jack. Eram cu paharul în mînă, sprijinind liniştit un colţ de zid, cînd dau nas în nas cu Simin. Ne înfigem în poveşti şi dintr-una-ntr-alta ajungem la biciclete. Punem la punct un plan de bătaie pentru a doua zi, deşi eu nu mă gîndisem la pedalat după nuntă.

Plecasem de la local pe la două şi ceva, matolit cu simţ de răspundere, destul cît să pot articula cuvinte care conţin „s”. Cel puţin aşa presupun, nu mi-a dat nimeni de înţeles că eram clei. Pe la şapte a dat soarele şi m-am trezit. M-am mai foit eu pe cîteva părţi, fără succes, reuşind s-o trezesc pe nevastă-mea. Deşi fusese de faţă în timpul stabilirii traseului, nu ratează vreo ocazie:

– Unde pleci, maimuţoiule?

– Pă la Gorjî… replic eu, imitînd dizgraţios un vechi cîntec despre o stricată locală, plătită cu doi zloţi să nu ia sătenii la rînd.

– Nu eşti normal la cap.

Întreg nu sînt, că l-am ciobit de cîteva ori în tinereţe, mîngîindu-l tandru de diverse obiecte contondente: leagăn, asflat, pietroaie, ghizdurile de la o fîntînă, scări… Recunosc, spăşit, că aşa e. Are dreptate. Are dreptate şi atunci cînd n-are, eu avînd mereu ultimul cuvînt: „da, dragă!”

Unde aveam de gînd să mergem? Aaaa, pă nu vă spusăi un’e, a? P-aci, pi colea, pîn zonă. Polovragi – Cheile Olteţului – Curmătura Olteţului – Vîrfu’ Micaia – Stînişoara – Baia de Fier – Polovragi. Vreo 80km, estimativ. Aham. Siiigur… Mă uitasem la traseu între paharul anterior şi cel imediat după, fără să-mi dau seama că ne paşte o surpriză de proporţii. Da’ să nu anticipăm momentul, toate la vremea lor.

Ciordesc temporar de la frati-miu ce-mi trebuia pentru tură: rucsac, cască, mănuşi, pompă, bicicletă. Maieu şi izmene aveam io, mască de sudură asemenea. Încalec şi mă duc glonţ la intersecţia cu DN-ul ca să mă întîlnesc cu Simin. Urcă bicicleta pe maşină şi ţuşti înăuntru la răcorică. Era doar vreo nouă dimineaţa şi deja 30°C, toată ţara cu cod chinezesc de caniculă, în afară de Gorj, unde mergeam noi. Ăsta era printre cele portocalii.

Am rîs pe drum de ne-am spart. Cu ochii scurgîndu-se pe tapiţerie, trecem relax pe lîngă intersecţia spre Polovragi, abordînd localitatea dinspre Baia de Fier. Parcare la mînăstire – ioc. Pe iarbă – ioc. Teren concesionat-nu-ştiu-ce parcarea interzisă. Cheile Olteţului bla-bla, accesul interzis. Bine, mă. Dacă aşa stau trebile p-aci, maşina poate sta liniştită lîngă barieră. Trece un tip cu un Opel, iar Simin închide bariera în urma lui, ca să fie sigur că n-ajunge pînă la maşina lăsată fix lîngă drum. Ăsta, descumpănit, scoate capul pe geam şi-l întreabă ceva pe Simin, care-i răspunde serios că parcările din faţă sînt pline şi el e ultimul pe care-l lasă să treacă. Omul pleacă bucuros înainte, crezîndu-ne pe cuvînt. Mai ales pe Simin, care era îmbrăcat la ţol festiv, în tricou şi pantaloni mulaţi, cu bicicletele încă pe plafon. Greu cu legăturile astea mentale…

Încălecăm fiarele şi-i dăm relax la deal, că nu ne grăbea nimeni. Prin faţa peşterii ne izbeşte o răcoare meseriaşă, iar în stînga admirăm bijuteria de prăpastie prin care se scurge Olteţul. Să tot fie vreo patruzeci de metri pînă jos. Şi suficient de îngustă cît să-ţi laşi bucăţi din hoit pe ambii pereţi. Bucile pe Parîng şi rîtu’ pe Căpăţînii. Sau invers, în funcţie de cum vrei să admiri priveliştea în cădere.

Scăpăm de zona de chei, trecem cîteva poduri, iar drumul ne afundă în zona calamitată. Uelcăm tu ză lend of manele. Să sfîrîie berea pă grătare, mînca-ţ-aş! Băgaţ micii la rece sî daţ combina mai tare să rage Guţă! Ieşiseră ciorile locale la fripturit. Într-o poiană erau atîtea grătare că ziceai că toarnă vreunu’ o fundaţie de bloc. Noroc că restul primit de la zece lei pentru petul de bere caldă şi obosită nu ajunge de prea multă gazolină sau păcură, aşa că etniile conlocuitoare nu zbo… urcă prea mult cu maşinile în amonte. Drumul devine însă din ce în ce mai bun, maşinile din ce în ce mai rare, muzica se transformă în populară (d-a noastră, nu d-a lor), se mai perindă cîte o bucă tînără… mă rog, nu simţim cine ştie ce efort la pedalat. Bine, nici panta nu e abruptă, da’ peisaju’ făcea mult la moral. De altfel, am şi speriat o puştoaică, pe care Simin a luat-o la bani mărunţi:

– Aaaoleo, aşa urîţi sîntem?

– Nu, da’ nu mă aşteptam să vină biciclete p-aci!

Iete pă dreacu’, zic eu în interiorul căpăţînii mele! Da’ pe unde vrei să vină bicicletele, fă, prin albia rîului? Ţi se pare că am vîsle? E clar, zona musteşte de inteligenţă ca Sahara de plopi.

Cît am mers pe vale, pe lîngă apă, a fost destul de răcoros, iar drumul bun ne-a adus repede la poalele urcuşului spre Curmătura Olteţului. Făcuserăm aproape 20km pînă aici, iar acum panta devenea ceva mai aspră, părăsind cursul apei. Pe margine era plin de fragi. N-am putut trece indiferenţi. De altfel, în timp ce ne îndopam, neşte unii c-o maşină de teren au oprit mai jos de noi, curioşi să vadă ce tot paştem noi pe lîngă drum. Cînd le-am zis că fragi, au sărit copiii din maşină, iar vieţuitoarea feminină ne-a tras o privire umedă şi recunoscătoare că i-am lăsat plozii să culeagă rămăşiţele. Hehe, dacă ar fi văzut cum arătau tufele înainte să ne oprim…

Drumul se strică destul de rău, în sensul că dacă pînă aici mă bătea gîndul să vin cu maşina şi să trec muntele spre Petrimanu cu nevastă-mea şi copiii, ideea m-a părăsit mai brusc decît o diaree fulger. Ştiţi voi, de-aia de n-apuci nici să clipeşti, nici să gîndeşti, nici să aprinzi lumina. Nu mai zic de dat jos izmenele. Fulger! Cu toate astea, nu mică ne-a fost mirarea cînd, opriţi la un izvor şi un tufan de afine, apare de după curbă un Volxvagin Passat cu numere de Bucicarest. Urca alene, lăsîndu-şi vopseaua şi tablele prin bolovăniş. Ne întreabă omu’ dacă mai e mult. O fi, pînă unde vrei să ajungi? Îi zic că, după kilometrajul meu, ar mai fi vreo şapte kilometri pînă la Petrimanu.

– Tot aşa e drumu’?

– Frăţiwhere (formulă standard de adresat la Bucicarest), zic eu, e prima dată cînd îmi ajung oasele pe aici. N-am idee, dar cred că e la fel de distrus în faţă.

– Aţi venit pînă aici pe biciclete?!

– Da, da’ nu e aşa de rău urcuşul. Noi ne-am oprit să mîncăm afine, de fapt.

Se uită către consoartă, bunoacă de altfel, zîmbesc unul la altul a amestec de mirare, stupefacţie şi – cred eu – ciudă că sînt incapabili de aşa ceva, ne urăm drum bun şi pleacă înainte. La vreo două sute de metri se opresc. Contrar părerilor noastre, nu dăduse cu baia de vreun bolovan, asftel încît să rămînă acolo, ci se opriseră la un tufan de afiniş. Trecem pe lîngă ei, iar după nici zece minute ajungem în Curmătura Olteţului.

Drum înainte? Este, duce la Petrimanu. Drum la dreapta, este? Este, iese în Boul din Căpăţînii ca să coboare pe la Beleoaia (nu rînjiţi fasolea, rîtanilor, că aşa le zice). Drum la stînga, pe coborîre, este? Este, iese la nu ş’ ce stînă. Drum în stînga, pe culmea principală, bandă roşie, este? Este pe dracu’, e o potecă prin afiniş, abia vizibilă. Căscăm ochii la indicator. Cică două ore pînă pe Micaia. Aşa o fi, dar ăia care au pus semnul cred c-au fost cu rucsacu’, nu cu bicicleta. Mamă, şi e un păntoc de-ţi verifici gingiile cu rotula. Era vreo două. Ne întoarcem? Nu. Hai să urcăm pînă unde se poate şi ne întoarcem dacă nu se poate. Şi dă-i, şi împinge, ia-o de şa, ba de ghidon, ba ca pe rucsac… Trece vreo jumătate de oră pînă vedem un colţ din Pristosul. Belesc ochii la harta topo din telefon, văd că mai avem de vreo opt ori pe atît doar pînă pe Micaia şi încă vreo 500m de urcat pe verticală. Pristosul mă-tii de urcuş! Declar molimă, epidemie locală şi facem cale întoarsă cu oareşcare părere de rău, dar cu planuri pentru o altă viitoare.

Începem să coborîm, un bun prilej pentru a remarca faptul că RST Gila Pro e o furcă absolut criminală. Arcuri de camion, amortizare lipsă, palme tăbăcite, cîteva tentative evidente de a părăsi drumul (în curbe, îndeosebi) şi un confort demn de căruţă fără cai, în coborîre liberă. Încă-mi vibrează ochii în cap. Ca şi cum braţele amorţite şi durerea din palme n-ar fi fost suficiente, îmi iau vreo trei pietre în craci, aruncate de roata faţă, o dungă de jeg între ochi şi pe spate (o baltă pe care n-am avut curaj s-o ocolesc) şi o viespe în picior, fix deasupra genunchiului. A doua nenorocită de anul ăsta.

Scăpăm de bucata de drum care purta urmele vopselei de sub pragurile VW-ului şi începem să-i dăm la vale ca demenţii, urmăriţi de privirile uimite ale fripturiştilor. Probabil pîndeau momentul în care vreunul din noi va cădea. Nu le-am dat satisfacţie, ajungînd la maşină întregi şi sesizînd căldura care te leşina. Vreo 38°C, care se simţeau crunt acum, stînd pe loc fără adiere de vînt. 25km în 40 de minute, primii 6km de coborîre cu maxim 25km/h. Faceţi voi calculele.

Plecăm spre Vîlcea, să-mi recuperez familia care sărbătorea ziua fiică-mii (de fapt e azi), ratînd astfel ziua ei de naştere. Nu e problemă, că nici pe-a lu’ fi-miu n-am prins-o, aflîndu-mă în plin proces de scuipat plămînii la Cozia-MTB. Tată denaturat şi soţ model (model „aşa nu”, să ne înţelegem). Îmi iau rămas bun de la Simin, fiindu-i cu nişte beri, pe urmă de la copii, părinţi şi bunică-mea, apoi mă car cu nevastă-mea spre Sibiu. Nu-s cel mai bun la capitolul încheieri, aşa că mă întreb ce mai urmează.

Giant

Micul gigant

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă, Ţuicisme

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s