Lefkada – povestea unei vacanţe (IV)

N-am uitat de Grecia, doar că, după cum poate aţi văzut, sîmbătă am fost nuntaş, iar duminică ocnaş. Revin la poveste, partea a treia putînd fi citită la linkul de mai jos.

<< Croaziera


BĂLĂCEALA

În puţinele ori în care m-am dus la mare (la noi) m-am plictisit cumplit, iar în loc de relaxare m-am ales cu mai multă oboseală decît atunci cînd ajunsesem. Lefkada, în schimb, e ruptă din altă lume. Eram deja în a patra zi de vacanţă, fără să simt cum trece timpul, în special datorită ospitalităţi oamenilor şi a peisajului care îmbina marea cu muntele. Cum ne tot plimbam de la o plajă la alta, specialitatea zilei urma să fie Agiofili.

Plaja e ceva mai greu accesibilă, drumul pînă la ea putînd fi parcurs cu maşina doar parţial, pe macadam. Există cîteva bucăţi pietroase mai nasoale, dar cum Corsa mea a văzut drumuri mai distruse de atît, n-am întîmpinat cine ştie ce probleme. Mi-am parcat-o lîngă nişte boscheţi şi am ajuns pe plajă după aproximativ un sfert de oră, pe o potecă trasă printre copaci şi tufe locale. Undeva în dreapta e un promontoriu care oferă o panoramă ruptă din reclame. Combinaţia dintre stînci, turcoazul mării şi vegetaţia din jur arată într-un mare fel. Iarăşi m-am trezit că stau ca prostul cu gura căscată, aducîndu-mi aminte doar după cîteva minute că tre’ să cobor.

Ne înşirăm rogojina lîngă nişte stînci, ca să avem parte de umbră pentru cît mai mult timp, apoi bălăceală la greu. Am văzut piscine cu apă mai tulbure decît cea de aici. Deşi părea că fundul apei se află sub tălpi, nu mică mi-a fost surpriza să constat că adîncimea era de 3-4 metri! Pămîntul coboară brutal, între zona în care se spărgeau valurile și punctul în care nu mai atingeam fiind doar cîţiva metri, urmat apoi de un platou de 5-6 metri adîncime care continua cîteva zeci de metri pînă mai în larg.

Cum apa era extrem de limpede, am luat ochelarii de înot ai lu’ fi-miu şi m-am zgîit la peşti aproape jumătate de zi. Erau o grămadă, de vreo şapte specii, cu sau fără culoare. Undeva, într-o crăpătură între stînci, un crab se îndopa de zor cu alge. Mai în spate, pe fundul mării, un guvid complet alb stătea şi se holba la mine, imperturbabil. Asta pînă să încerc să-l prind, c-a zbughit-o ca din praştie.

Plaja începea să se anime, vaporaşele taxi aducînd lumea din port pînă pe plajă. Le înfigeau cu botul în pietriş, oamenii coborau, iar vasele se întorceau înapoi. Se pare că plaja era destul de cunoscută pentru snorkeling, fiindcă în scurt timp s-a umplut de ochelarişti şi – mai ales! – ochelariste. Băi nene, nişte bucăţi… Mmmm… Am uitat complet de peşti, făcînd snorkeling în spatele unui set de buci bine conturate, cu un slip roşu, aparținînd unei peștoaice care înota în faţa mea. Peştii erau doar prin zona de stîncării, aşa că respectiva madmoazelă se uita liniştită după ei, în timp ce eu snorkăleam cu privirile adînc înfipte în curul ăla care-mi tulbura peisajul. Nu ştiu cum să zic, dar cele mai mişto femei de pe plajă erau româncele. Asta pînă să vină cehoaicele şi polonezele, cînd patriotismul m-a părăsit subit.

Eh, cum înotam eu alene cu ochii după peştoaice, n-am simţit cum trece timpul. Soarele bătea pe toată plaja, nu mai era umbră decît la şezlongurile doate cu umbrelă şi care puteau fi închiriate cu „doar” 7 euro ora, iar nouă ni se făcuse foame. Am plecat spre taverna familei Pondi, ca de obicei.

De multă vreme zisesem că, dacă o să prind vreodată ocazia să încerc un homar, o s-o fac fără resentimente. Aşadar, îl întreb pe Andreas dacă are cumva homar. Face ochii mari şi-mi răspunde că nu, dar că poate comanda să i se aducă unul pentru ziua următoare, întrebîndu-mă cam cît de mare să fie. Bestiile aveau între 0,5-2kg. Eu dau din umeri, îi zic că n-am mîncat în viaţa mea şi că vreau să încerc, dar dacă cei care vînd ştiu cam cît de mare ar trebui să fie un ameţit pentru două persoane, o să merg pe recomandările lor. Omul notează şi rămîne ca homarul să fie halit în seara următoare. Pînă una alta, mă îndop cu un platou imens de sepie la grătar şi deja clasicul cataifi, în timp ce nevastă-mea şi copiii nenoroceau porţia dublă de varietăţi marine. Desigur, am plecat din nou cu maţele sparte.

Ghiftuiţi bine şi cam năuci de la căldura de afară (38°C, fără vreo briză), n-am dus la apartament să tragem un pui de somn. Dacă nu-mi dădea Lau un mesaj pe la şapte – să vedem apusul din Agios Nikitas – nu cred că mai crăpam pleoapele pînă a doua zi. Greu de tot m-am ridicat, nici nu-mi venea să plec de lene ce-mi era. Plecăm.

Drumul spre Agios Nikitas e plin de curbe, o senzaţie de drum pentru care m-am felicitat că nu l-am parcurs la venire. N-aş fi putut să mă bucur de peisaje, în starea în care mă aflam atunci. Venind vorba de faptul că trecusem deja de jumătatea concediului, am hotărît că pe aici o să plecăm spre casă.

În fine, ajungem în Agios Nikitas. E o localitate cochetă, plină de flori, taverne, tarabe cu suveniruri şi, ca peste tot, români. Cred că am văzut cel puţin zece meniuri scrise în limba română. Bomboana de pe colivă, mă întîlnesc complet întîmplător cu un coleg de serviciu din alt departament. Sîntem ca rîia, cu cît se scarpină gazda mai tare, cu atît mai mult ne întindem.

Trecem prin puhoiul de lume, îmbiaţi de chelneri să luăm loc la tavernele lor la fiecare pas, ajungînd pe plaja locală, destul de mizerabilă. Arăta aproape la fel de rău ca o plajă de ştrand românesc, plină de pungi, chiştoace, pahare de plastic etc. Undeva în stînga era un colţan de stîncă după care era ascuns soarele, iar noi ne-am îndreptat spre el. Deşi cîndva era o potecă amenajată, o ruptură masivă a muntelui o acoperise parţial, obligîndu-ne s-o urcăm relativ la patru labe. Ne-am cocoţat pe ţancul pietros, căscînd ochii călare pe stînci şi făcînd poze soarelui care se scurgea în mare. Între timp mai venise un cuplu, oferindu-mi o privelişte alternativă soare-craci, apoi doar craci.

Înapoi la maşină. Cum afară era beznă şi eu nu fusesem atent deloc la indicatoare, la întoarcere am greşit drumul de vreo două ori, dar fără să parcurg cine ştie ce distanţă. Pînă la urmă am dat de direcţia corectă, apartament, aer condiţionat, somn.

Operaţiunea „Homarul” >>

Plaja Agiofili

Plaja Agiofili

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s