Lefkada – povestea unei vacanţe (V)

V-aţi săturat de Grecia? Eu nu.

<< Bălăceala


OPERAŢIUNEA „HOMARUL”

Desigur că-n orice vacanţă te mai apucă lenea, că doar de aia e vacanţă. Să stai cu cracii la soare sau la umbră, turnînd cu nesimţire berile pe gît sau efectuînd ample scuplturi în materie nazală. E, o lene din asta se tăvălea peste mine, de nici nu aveam chef să-mi ridic cadavrul din pat. Dacă tot aveam plajă în spatele vilei, la ce să mă mai plimb prin alte părţi? Nevastă-mea şi copiii erau plecaţi de vreo două ore pînă cînd mi-am făcut apariţia. Nu pentru mult timp, fiindcă după juma’ de oră eram din nou la tavernă pentru prînz, unde mi-am tras un caracatiţoi la grătar de m-am lins pe degete. Valea în apartament şi iarăşi somn. Da’ somn general, nu aşa! Am căzut toţi patru ca legumele, că era afară o căldură de stăteau şi buruienile cu capu-n pămînt.

Căscăm ochii după cinci ore de somn, pe aproape de opt seara. Ce facem, mai mergem pe plajă la pas? Neah. Hai să mergem la far, să vedem apusul de acolo. Era ceva de mers, cred că am condus aproape o oră. Pe drum am făcut o oprire să culegem ce credeam eu că e oregano sălbatic, dar care s-a dovedit a fi o specie locală de cimbru. Lau şi ceilalţi s-au răzgîndit, mergînd să vadă apusul din Porto Katsiki. Ştiind că aia va fi plaja de a doua zi, am plecat mai departe singur. Pe drum am făcut o oprire ca să ne tragem în poze şi să căscăm ochii la mare, pe care o vedeam din buza unei prăpăstii adînci.

În scurt timp am ajuns în Cape Lefkada. Boracii culegeau tot felul de tîmpenii de prin boschetărimea din jurul nostru, le aruncau în sus şi ţopăiau ca popîndăii. Ne-am urcat la far ca să ne uităm pe acolo și să ne tragem meclele în poze. Pe o plăcuță din alamă e trecută istoria farului funcțional încă din 1890 și care folosea ulei pe post de combustibil. În perioada celui de-al doilea război mondial nu a mai funcţionat, reluîndu-şi activitatea din 1945 pînă în 1950, cînd a fost distrus de un cutremur. Reabilitarea acestuia a luat sfîrşit în 1956, funcţionînd cu acetilenă încă treizeci ani. Din 1986 este electrificat.

Soarele a apus din nou, iar noi ne-am întors la tavernă ca să nenorocim homarul. Din reflex am comandat şi un cataifi, dar pe care n-am mai putut să-l mănînc. Era să scap halba din mînă cînd au venit ăştia cu homarul. Dacă platourile în care serveau ăştia mîncarea de obicei erau mari, cel pe care venit homarul era IMENS! Închipuiţi-vă o tavă standard de aragaz şi înscrieţi în ea o elipsă. V-am zis că toate chestille din meniu veneau implicit cu o garnitură oarecare. Ăsta n-a mai venit cu garnitură, ci tot depoul. În forma geometrică amintită mai sus trona un animal de vreo 35-40cm lungime, despicat în două, pe lungime, înecat în vreo două kile de paste. I-am întrebat pe ăştia de la tavernă dacă sînt sănătoşi la cap cînd consideră porţia aia ca fiind pentru două persoane. Adică… Prietene, or fi românii mîncăi, da’ nici în halul ăsta! Nevastă-mea, un alt troll al familiei, întreabă finuţ pînă la ce oră au deschis. Ospătarii zîmbesc şi ne spun să nu ne facem griji, nu înainte de a face și ei o poză dihaniei. Iniţial nu am ştiut care e motivul.

Ne apucăm de mîncat. Mergea homarul ăla cu vinul alb local… pfoai! Are o carne albă, fermă şi dulceagă, însă nu la fel de dulce ca cea a creveţilor. Se simte foarte puternic aroma de mare, textura fiind undeva între calamari şi caractiţă. Se sparge în fibre, fără a fi prea gumat. Deşi homarul era excelent, pot spune cu mîna pe inimă că prefer oricînd o caracatiţă la grătar. Ospătarul care ne servea de obicei ne întreabă dacă e bun şi dacă ne place. Îi zicem că da, cu gurile mustind, întrebîndu-l la rîndul nostru dacă a mîncat vreodată. Zice că nu şi îl invităm să mănînce cu noi, în timp ce-i ziceam că ce-au pus ei acolo e meniu de şase persoane, nu de două. Refuză politicos, lăsîndu-ne perplecşi cînd aflăm că sîntem primii clienţi care au comandat vreodată homar. Ne-am văzut în continuare de molfăit. Evident, am fost incapabili să-l terminăm. Era pur şi simplu prea mult, indiferent de cît de hămesiţi am fi putut fi. Nu mai aveam loc nici să sughit. Cînd văd că apare ăsta cu cataifi, dau din mîini că nu mai pot, şi fac semn de cutie, să-l pună la pachet. Uitasem complet de dulcegărie. Rîde. Am plătit 80 de euro pentru toată distracţia, din care aproape 10 au fost bacşiş.

Ne ridicăm de la masă cu maţele sîngerînd. Nu mai am loc în mine nici pentru plămîni, îndreptîndu-mă spre apartament în rîsetele ospătarului cu care mă înţelegeam mai mult prin semne, fiind incapabil să mai vorbesc sau să răsuflu. Aşa de bine am mîncat, că pînă în seara următoare nu mi-a mai trebuit decît un iaurt şi o cafea. De altfel, cred că am adormit înainte să ajung să pun capul pe pernă.

Porto Katsiki >>

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s