Lefkada – povestea unei vacanţe (VI)

<< Operaţiunea homarul


PORTO KATSIKI

După episodul cu homarul îmi revenise iar cheful de soare şi plajă. Fiindcă nu mai aveam la dispoziţie decît două zile, am decis să mergem la plajă şi să lăsăm ultima zi pentru suveniruri şi plimbat. Direcţia era clară: Porto Katsiki, cea mai cunoscută plajă dintre toate.

Deja obişnuiţi cu soarele care te tîmpea după ora două, am plecat mult mai de dimineaţă, practic fiind pe plajă în jur de nouă fără ceva. Drumul e extrem de abrupt şi de îngust, la întoarcere văzîndu-mă nevoit să opresc aerul condiţionat ca să pot urca cu prima treaptă de viteză. Parcarea a costat trei euro pentru toată ziua.

Îndreptîndu-ne către plajă pe scările înguste de pe stînci, simţeam o dorinţă irezistibilă de a ca cîte un brînci cîte unui idiot sau idioată cu jegurille lor de selfie-stick. Toţi cretinii aveau şi se pozau cu ele din toate direcţiile, fără să le pese pe unde calcă, dacă-şi rup gîturile pe stînci sau dacă mai are cineva loc să treacă pe lîngă. La un moment dat m-am enervat şi m-am uitat urît la un idiot care rînjea mucii la căcatul lui de telefon. Mă gîndeam cît mai rezist înainte să-i expediez în meclă o constelaţie de flegme. Tîmpitul vede ce galeş mă uit la el şi se fereşte într-o parte, de parcă s-a trezit brusc.

Luăm plaja la pas, trîntindu-ne în cel mai îndepărtat colţ, la umbra stîncilor. Apa era tulbure, plaja plină de chiştoace, un căcat încă nedeshidratat între nişte stînci… deja mă indispunea. Cînd am auzit voci din jurul nostru, mi-a fost clar. Asta e plajă românească şi sînt şanse mari să fie calamitată de ai noştri dragi şi scumpi compatrioţi. În caz că nu ştiaţi, românii ies în evidenţă, însă nu la modul bun, ci cumplit, epatînd în prostia lor. Plini de aere, nişte mici dumnezei, necivilizaţi, egoişti, cu o lipsă crasă de respect pentru ce-i în jurul lor, grobiani. Fix ce speram să nu găsesc, ca să mă bucur de vacanţă în tihnă.

Dacă am văzut aşa, m-am băgat în apă cu regretul că venisem devreme. Marea mi-a şters instantaneu orice urmă de nervi, găsindu-mi o stîncă de pe care să sar şi încă una în larg, la care am înotat de vreo trei ori, de distracţie. Pe stînca asta bătută de valuri s-a proţăpit o stimabilă care a prins rădăcini acolo, nemişcîndu-se din loc pentru vreo două ore, de-am zis că se stafideşte în bătaia soarelui.

Cum a dat soarele pe plajă, cum nu mai era de stat. Am tras o mică plimbare pe promontoriul care pleacă fix din parcare, cîteva poze şi apoi am chinuit biata maşină pe păntoacele de întoarcere. Drumul trecea prin Athani şi mi-am adus aminte că-i promisesem lui Thomas că o să luăm ulei de măsline de la el. Deşi foarte bun la gust şi puternic aromat, nu sînt deloc fan al acestui ulei. S-a dus nevastă-mea la Thomas, care a recunoscut-o şi a început s-o întrebe cîţi sîntem şi la ce oră să ne rezerve o masă, puţin stresat din cauză că nu prea avea locuri destule pentru cîţi credea el c-o să venim. A răsuflat uşurat cînd a auzit despre ce era vorba, iar nevastă-mea s-a întors triumfătoare cu douăzeci de litri de ulei de primă presă, făcuţi din măslinele lui Thomas. Încă o dată: ulei foarte bun, dar care nu-mi place în mod deosebit. Pe drum mi-am luat un borcan de miere din flori de portocal de la un călugăr, apoi clasicul somn de după masă.

Aproape de miezul nopţii am ieşit afară pe terasă, să terminăm palinca lui Arpi şi să discutăm ruta de întoarcere. Ana şi Cristina voiau să mergem pînă la Delphi, să vedem templul lui Apollo, teatrul şi restul de ruine. Din păcate pentru ele, asta presupunea un ocol de vreo 600 de kilometri, iar cum drumul de întoarcere mai avea 1200, parcă era cam mult. Mai fusese o propunere, să mergem de la Delphi la Meteora, să vizităm ce e pe acolo şi să dormim peste noapte, apoi să plecăm a doua zi spre casă, cu forţe proaspete. Varianta asta nu-mi convenea mie, fiindcă dacă mă întorceam duminică, mai ajungea dracu’ luni la serviciu. Pînă la urmă a rămas că fiecare vine pe cont propriu.

M-a luat flama de la căldură şi de la palincă, dar am avut noroc că patul nu era la distanţă prea mare. Că tot vorbeam de români, cît noi discutam şi rîdeam pe afară, copiii se alergau pe lîngă vilă, prilej de nemulţumire pentru vecinii de la etaj.

– Nu vă supăraţi, ai dumneavoastră sînt copiii?

– Da.

– Vă rugăm să le spuneţi să nu mai alerge, că nu putem dormi.

Bună treabă. Idioţii de la etaj erau români get beget, dormind cu geamurile deschise, ca să nu moară din cauza aerului condiţionat. Marş, mă!

M-am dus la culcare supărat că mai am doar o zi de Grecia.


NIDRI: CASCADĂ ŞI SUVENIRURI

În afară de sacul de pietre adunate de pe plajă, ulei şi cimbrul adunat de pe tarla, n-aveam prea multe de adus în ţară, iar problema asta trebuia să fie remediată într-un fel sau altul. Cum prognoza pentru vineri arăta furtună şi nu mai aveam decît ziua respectivă la dispoziţie, am plecat către Nidri, să vedem cascada cu acelaşi nume şi să cumpărăm diverse suveniruri.

Am început cu cascada, aflată la cîţiva kilometri de oraş, în fundul unor chei calcaroase nu foarte lungi. Pentru prima dată am găsit loc de parcat la umbră, iar firul de apă care cobora leneş aducea un strop de răcoare. Drumul prin chei e amenajat, trece printr-o arcadă aflată între versanţi şi nu durează mai mult de un sfert de oră. O plimbare scurtă şi plăcută, care ne scoate chiar sub cascadă. Are vreo douăzeci de metri şi se termină într-o bulboană circulară de cîţiva metri diametru, în care cîţiva dilăi se bălăcesc. N-am stat mult şi ne-am întors, întîlnindu-ne pe drum cu ceilalţi.

Nidri nu e cine ştie ce chestie, dacă-l laşi fără port. Are o stradă lungă, plină de tarabe şi cam atît. După ce-am topit vreo 50 de euro pe diverse tîmpenii, ne-am aşezat la o masă pentru gyros, un fel de şaorma fără de toate, inclusiv gust, plini de părere de rău că a doua zi trebuia s-o luăm din loc.

Ajunşi în apartament, ne-am apucat să strîngem calabalîcul. O parte din el l-am băgat în maşină, în timp ce ne îndreptam pentru ultima oară către taverna familiei Pondi. Fiind ultima seară petrecută în Grecia, am declarat dezmăţ. Caracatiţă la grătar, platoul cu vietăţi marine, bere, vin, pizza pentru a doua zi, să avem pe drum, doi cataifi pentru mine, prăjituri cu iaurt şi fructe.

În timp ce noi băgam liniştiţi la maţ primele serii de haleu (aveam de gînd să stăm vreo trei ore pe acolo) lîngă noi şi-a făcut apariţia un cuplu român. Tineri. Mi-am dat instantaneu seama că-s români. Veniseră cu un copil înfofolit ca mumia, cu căciulă pe cap şi o păturică peste, în condiţiile în care afară erau doar 35°C. La masa vecină era un copil cam de aceeaşi vîrstă cu al lor, dar care purta doar pampers. Am primit şi confirmarea că sînt români cînd au deschis gurile, nemulţumiţi că li se aduseseră trei prăjituri din alea răcoritoare. Da, de cele din partea casei e vorba. Au lăsat un bacşiş de vreo douăzeci de cenţi şi au plecat mai departe stîmbînd din nas la vederea caracatiţei ciopîrţite cu simţ de răspundere din farfuria mea.

În timp ce rîdeam cu nevastă-mea pe seama ăstoa, copiii mei terorizau cîteva mîţe locale, ogîrjite vai steaua lor, mai mult os decît piele. La aceeaşi masă de la care plecaseră românaşii noşti se aşterne cu importanţă o altă familie. Tot aşa, înainte să deschidă gurile, am plusat şi am zis că sînt bucureşteni. Nevastă-mea îmi zice că stau în aceeaşi vilă cu noi, la care eu replic că probabil sînt tîmpiţii ăia care dorm cu geamurile deschise. Şi ăştia se uită la caracatiţa mea, care devenise bipedă între timp, ologită de cuţit şi parţial aflată în drum către celălalt capăt al sistemului digestiv. Bucureşeanul dă semne că ar fi interesat de o asemenea mortăciune pentru fiică-sa şi întreabă preţios dacă sînt proaspete. Mă uit la nevastă-mea cu subînţeles, în timp ce fiică-sa dă o perlă:

– Is it safe to eat?

Scot discret două bule de bere prin cavităţile nazale şi-mi întind privirea către plajă, încercînd din răsputeri să nu mă cac pe mine de rîs. Andreas, ospătarul, îi săpunde uimit:

– Of course it’s safe, what kind of stupid question is this?!

Termin vinul şi-i zic lui Andreas că poate să ne facă cele două pizza, cînd are timp, şi să ne aducă nota. Vine cu ele şi ne întreabă cum de-am comandat pizza, în condiţiile în care niciodată nu ne luaserăm altceva în afară de specialităţi locale. Îi răspundem că e ultima seară petrecută în Lefkada şi că pizza o luăm pentru drum. Zice că-i pare rău că nu stăm mai mult şi dispare pentru cîteva minute. Nevastă-mea mă întreabă cît să-i lăsăm bacşiş, eu zic să facă rotund la 70 de euro, că 8 ar trebui să fie destul. Bucureşteanul face ochii mari cît cepele la auzul sumei. Andreas se întoarce cu o sticlă de vin alb, cadou pentru noi, spunîndu-i că se bucură că ne-a avut clienţi. Îmi aduc aminte de ce-mi spusese prin primele zile, cînd făcusem o poză la platoul cu varietăţi şi mă întrebase dacă sînt mulţumit de telefon, fiindcă voia să-şi ia unul la fel. Îi întind o hîrtie de 10, în afară de ce-i lăsase nevastă-mea:

– There you go. One step closer to the Moto G.

Bucureşteniilor le ies ochii din orbite. Parcă le aud gîndurile: „Cum să faci atîta risipă de bani la o terasă? Cît au consumat ăştia de primesc vin cadou? De ce ştiu numele ospătarului?” Nu m-am obosit prea mult în explicaţii, plecînd spre casă cu regretul că e ultima seară petrecută într-un loc formidabil.

Drumul spre casă >>

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s