Lefkada – povestea unei vacanţe (VII)

<< Porto Katsiki, Nidri


DRUMUL SPRE CASĂ

După o săptămînă care a trecut ca fulgerul, aproape că nu-mi venea să cred că e timpul să ne întoarcem. Exact ca munţii Căpăţînii, Lefkada mă face să mă simt într-un anume fel, indescriptibil E genul de loc în care m-am simţit acasă, un loc în care aş putea rămîne pentru totdeauna, care musteşte de ospitalitate şi oameni relaxaţi, mereu cu zîmbetul pe buze. Spre deosbire de alte locuri în care am fost tratat la fel de bine, de aici chiar îmi părea rău că plec. Şi nu doar mie, ci şi soţiei şi copiilor.

Urma să plec singur, fără să mai mergem în coloană, ceilalţi alegînd altă rută şi altă oră de plecare. Nu mai voiam să conduc noaptea pe drumurile prost semnalizate din Bulgaria, nu mai voiam să pierd o oră dînd ocol Sofiei, aşa că în seara precedentă mă pusesem pe studiat harta: şosele, puncte de schimbat direcţia, nume de oraşe importante. GPS-ul din telefon era doar pentru cazul în care o muceam rău de tot.

Plănuisem să plecăm dimineaţă, dar fără să mă trezesc forţat. Ştiam că o să conduc mult timp şi voiam să fiu cît mai odihnit. Mai mult, avînd experienţa somnolenţei din cauza mîncării pe căldură, stabilisem să ţin post toată ziua, bînd doar cafea şi apă.

Plouase, iar afară era un aer irespirabil din cauza umidităţii. Pe la opt jumătate am închis uşa şi am plecat către casă, ocolind insula pe partea ei vestică. Zona era mai frumoasă ca peisaj, dar mai virajată decît varianta prin Nidri. Fiind sîmbătă, am întîlnit extrem de puţine maşini pe sensule meu de mers, însă foarte multe pe celălalt, majoritatea avînd numere de România.

La ieşirea din Levkas era un pod metalic, plin de indentaţii, care scuturau maşina din greu, chiar şi la 5-6km/h. N-am apucat să trec de capătul podului, cînd volanul s-a întărit brusc, iar indicatoarele din bord au înţepenit. Îmi murise motorul. Dau cheie… nimic! După încă jumătate de secundă văd ditamai norul de fum ieşind de sub capotă, în partea dreaptă. Bateria sărise din suport şi se scurtcircuitase prin capotă. Opresc imediat, ridic capota şi las fumul să se disperseze, stresat fiind să nu se fi întîmplat şi altceva. Nu de alta, dar abia trecuse o oră de cînd plecasem. Dau o cheie, motorul porneşte vesel şi-mi văd în continuare de drum.

De data asta n-am mai avut parte de treceri moca la punctele de taxare. În schimb, fiind odihnit şi avînd drumul aproape pustiu, m-am putut bucura pe deplin de peisaj. A fost mult mai bine decît la venire, observînd pînă la detaliu autostrada împînzită de tuneluri săpate în munţi şi viaducte atîrnate peste văi adînci. Dacă tot eram singur, am mers la limita amenzii ca să prind Bulgaria pe lumină, forjînd bietul motor şi obligîndu-l să dea aproape tot ce putea. Puţin îmi păsa de consum, îmi părea rău că merg prea repede pentru priveliştea din jur, dar voiam să scap de Bulgaria înainte de căderea nopţii.

Şapte ore mai tîrziu mă aflam în vama cu Bulgaria, unde am făcut prima pauză de condus, într-o căldură insuportabilă. Mi-am luat încă o vinietă, fiindcă cealaltă expirase în ziua precedentă, strecurîndu-mă apoi cu greu în traficul dezordonat, blocat de cîteva ori de nişte poliţişti tîmpiţi, care lăsau aleator maşinile să treacă pe unicul fir de circulaţie. Era plin de camioane şi TIR-uri, drumul zob, iar eu mă uitam cu jale la peisajul dezolant. Abia am putut merge cu 20km/h, făcînd slalom printre cratere.

Fiindcă europeanul care coboară din Sandanski e în lucru, a trebuit să ocolim prin Petrich (Петрич, se pronunţă Petrici). Tot aici au început şi problemele. Cînd să urc panta de la intrarea în Petrich, mă trezesc cu motorul că începe să sughită, comportîndu-se ca şi cum ar fi rămas fără benzină, deşi consumasem doar vreo jumătate de rezervor de la alimentarea din Preveza. Ezită de cîteva ori, apoi îşi revine şi uit de el, aşteptînd o oră într-un nenorocit de giratoriu, în care un TIR rămăsese în pană. Idiotul de poliţist din intersecţie lăsa doar maşinile care intrau sau ieşeau din oraş, reuşind să facă ditamai coloana în spatele meu. Cîţiva tirişti s-au săturat să aştepte şi încep să claxoneze cu simţ de răspundere, la unison, convîngîndu-l pe capul de cretă că ruta principală era alta.

Scap de nebunie, însă între Petrich şi Sandanski, undeva în mijlocul cîmpului, pe motor îl apucă din nou sughiţatul, care începea să se manifeste tot mai rău, maşina accelerînd cu greutate. Oprisem aerul condiţionat, crezînd că are vreo influenţă, însă fără scucces. Fac cu greu loc celor din spate, mergînd pe margine cu avariile puse şi 40-50km/h, căutînd disperat un loc în care să mă pot opri. Voiam să las coloana care se făcuse în spate să treacă mai departe ca să nu mai stea după mine şi să văd ce naiba se întîmpla cu maşina. Am scos pînă la urmă mufa de la senzorul de temperatură, aprinzîndu-mi lampa de check engine, motorul revenindu-şi parţial pentru o perioadă.

La ieşirea din Sandanski refuza pur şi simplu să mai tragă. Ba se accelera, ba încetinea brutal. Începusem să bănuiesc pompa de benzină, lucru care mă speria cumplit, însă cînd o lăsam fără sarcină, mergea absolut perfect. Nevastă-mea mă vede cătrănit şi îmi zice să opresc la o benzinărie ca să fac plinul şi să mă mai odihnesc. Găsim un Shell la vreo zece kilometri de Sandanski, alimentez şi trag maşina undeva mai în faţă, s-o las să stea un pic şi să mă mai liniştesc, dac-oi putea. M-am băgat după o clădire şi mi-am aprins o ţigară, gîndindu-mă la ce să fac dacă mă lasă maşina de izbelişte în mijlocul a nicăieri. Am ridicat capota, am băgat mufa senzorului de temperatură la loc şi, cu inima strînsă, am dat cheie. Motorul toarce rotund, bag în viteză şi ies din parcare, mergînd domol. Deşi temperatura apei era în regulă, senzorii de pe tobe se încinseseră ca dracu’ şi dădeau informaţii eronate, iar toată bătaia aia de cap era din cauză că mersesem prin căldură cu motorul foarte turat, pentru prea mult timp. Pînă acasă nu mi-a mai dat niciun motiv de panică, neavînd pe unde să mai dau talpă şi să forţez. Bucăţica de autostradă era prea scurtă ca să merite efortul, aşa că am mers ca pe european, cu 90-100km/h.

Cu ochii după indicatoare, am reuşit să nu mai intru în porcăria de South Ring, ocolind Sofia pe partea de vest şi scăpînd cu mult mai repede. Am observat că şoferii bulgari sînt la fel de tîmpiţi ca ai noştri, dacă nu chiar mai rău. Merg tare, nu se asigură, schimbă direcţia de mers fără să semnalizeze sau să le pese de alţi şoferi şi habar n-au să depăşească. Mulţi aşteaptă să le faci semn să se bage, deşi e evident că drumul e liber şi au timp mai mult decît suficient. Nu, preferă să stea lipiţi de bară pînă le faci semn sau pînă-şi pierd răbdarea.

Urmărind indicatoarele către Montana, n-am mai intrat pe europeanul care trece prin Vratsa, ci pe un naţional care ajunge în Berkovitsa, trecînd peste munte. Mă bucur că n-am ajuns pe aici în drumul spre Grecia, fiindcă partea sudică e plină de gropi, fără marcaje şi ia mai mult timp decît cealaltă variantă. Din cel mai înalt punct pînă în Berkovitsa am coborît aproape exclusiv în frînă de motor, asfaltul fiind excelent.

Între timp s-a lăsat seara, apoi s-a făcut noapte, iar eu am început să merg cot la cot cu localnicii, fără să mai respect limitele de viteză. Singurele excepţii erau localităţile, unde căscam ochii după pietoni, sau intersecţiile fără vizibilitate, unde era risc să pîndească vreun radar. Oricum, după Berkovitsa am avut drumul pustiu pe ambele sensuri pînă la Vidin.

În sfîrşit văd vama! Era ora 23:00. Copiilor le se făcuse somn înainte de Vidin şi-i rugasem să mai stea un pic treji pînă ni se verifică actele. În faţa mea era un Sandero cu numere de Cluj, încercînd să plătească cu cardul taxa de pod, însă fără succes. POS-ul bulgarilor nu avea semnal şi nu se putea conecta la serverul băncii. Stînd în spatele lui cîteva minute bune şi neştiind ce se întîmplă, mă dau jos şi intru în vorbă cu omul, crezînd că nu are la el decît euro. M-am confruntat şi eu cu o situaţie asemănătoare cînd am plecat într-o delegaţie în Ingolstadt, acum vreo opt ani. La întoarcere n-aveam chior de leu şi venisem cu un avion care ateriza noaptea, urmarea fiind nişte kilometri pe jos. Îl întreb pe om dacă are nevoie de lei şi-mi răspunde că lei are şi el, dar ne trebuie euro sau leva. Cum nu spărsesem tot bugetul, îi schimb leii într-o hîrtie de 5 euro, trece, îmi mulţumeşte şi ne vedem fiecare de drum. Din nou, oboseala îşi spune cuvîntul, iar eu, fixat pe Calafat, uit complet că trebuia s-o iau spre Craiova, bîjbîind cîteva minute pe străzile neiluminate pînă să ies înapoi către pod şi să fac dreapta.

Aş minţi dacă aş zice că n-am simţit nimic cînd am călcat pe pămînt românesc. De la primul indicator care mă anunţa că intru în România am ştiut că sînt acasă şi m-am transformat în meltean de Vîlcea, începînd să-i dau talpă. Din Calafat pînă la ai mei am mers constant cu 90km/h, cu cîteva excepţii unde am mirosit radar (şi chiar era, spre uimirea nevesti-mii). Pe la Drăgăşani am rămas singurul treaz din maşină, iar la trei dimineaţa eram la părinţii mei. După 18 ore de condus şi doar trei pauze făcute pe drum, aveam doar patul în faţa ochilor. Nici pe ăla nu l-am mai apucat, întinzîndu-mă direct pe podea din cauza căldurii, cu gîndul să-mi îndrept un pic oasele. Am adormit instantaneu, îmbrăcat, fără să mai apuc să mă schimb. Cinci ore mai tîrziu eram treaz, bînd o cafea cu părinţii mei şi povestind despre cum a fost.

Soţia mea a fost realmente încîntată de vacanţă, iar copiilor le-a plăcut încă mai mai mult ca nouă, dat fiind că nu-i mai scoteam din apă. Copiii nu ţin minte ce jucării sau haine le-ai cumpărat, dar îşi vor aduce aminte şi peste ani că au fost cu mami şi tati în cutare loc, că au făcut cutare lucru, că au văzut aia sau ailaltă. Nu ştiu cum sînteţi voi, dar eu nu pot pune preţ pe zîmbetele şi bucuria familiei mele. Ei îmi aduc bucurie mai mult decît orice, cum să nu-i răsplătesc măcar cu un strop de fericire? Şi acum, cînd vă povestesc vouă lucrurile astea, retrăiesc momentele. Am în minte imaginea Greciei şi regretul că nu am stat mai mult. Aşadar, m-aş mai duce? Răspunsul meu, din toată inima: DA! Abia aştept următoarea vacanţă.


SFÎRŞIT

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s