Parîng est

Ultima dată cînd am avut bocanci în picioare şi rucsac în spate eram în Narăţ, cu fix trei luni în urmă. Chiar mi-era dor de nişte coclauri, dar nu pe ţoaclă. Spre deosebire de oameni, muntele reuşeşte să-mi facă nişte chestii. Să-mi pună pauză în gînduri. Să mă facă să fiu din nou întreg la cap. Să mă odihnesc. Mi-era dor de străbătut un munte la pas, cu rucsacul în spate. Spre nemulţumirea nevesti-mii, mi-am adunat boarfele şi le-am îndesat în rucsac pe lîngă izopren şi sacul de dormit, uitînd complet de mîncare, frontală, pîrlitoare, apă…

Sîmbătă dimineaţa (adică pe la şase şi ceva) plecam croit spre Vîlcea, cu cîteva zeci de kile de nevastă în dreapta, să echilibrez maşina şi s-o revadă copiii. Nici de data asta n-am avut parte de drum fără idioţi, la un moment dat evitînd la limită un accident frontal cu un cretin pe care-l apucase depăşirea pe exteriorul unei curbe fără vizibilitate. Am intrat cu roţile pe macadam ca să-i fac loc tîmpitului, dar nefiind destul de nervos, m-am limitat la a-i trimite printre dinţi o urare post-mortem către rude. Mi-am văzut de drum liniştit, în contrast cu scaunul încleştat între bucile nevesti-mii.

Debarc soţie, plec la chilia Sihastrului Cibernetic, îmi aduc aminte că n-am mîncare, apă, frontală şi nici cort, sînt întrebat de Marius dacă am adus altceva în afară de rucsac, rîdem, dau o fugă pînă la Anabella să-mi încropesc de-un meniu, primesc o frontală de împrumut şi o luăm din loc spre cabana Petrimanu, unde începe traseul propus pentru weekend.

Drumul din Ciunget spre cabană nu e foarte rău, aşa că l-am parcurs în puţin sub o oră. Săltăm rucsacii în spate şi începem să urcăm pe lîngă firul apei de lîngă cabană. Pînă anul trecut exista o potecă, care a fost transformată în albie după ploile masive urmate de viituri. E uscată, dar plină de bolovani şi şleauri. Din fericire nu durează mult, iar după cîteva şleauri dăm de marcaj. Elipsă albastră. Ne intersectăm cu drumul principal, părăsindu-l la prima curbă spre stînga. Treaba noastră era să păstrăm firul văii şi să ieşim în Curmătura Olteţului fără s-o lungim aiurea pe drum.

Din păcate, marcajul dezertează şi ne lasă cu ochii în căzăturile dintr-o exploatare. Drum mai mocirlos, mai prin soare, mai pe la umbră, uneori mai pieptiş, mai cu un marcaj, mai fără, reuşim să ajungem în Curmătura Olteţului. Plec cu Marius după apă la un izvor aflat în marginea drumului, la zece minute mai jos, imediat sub stîna cu „USL. Continuăm împreună!”

Cînd ajungem înapoi, Sihastrul se cîrpise de-o bere de la un tip care urca cu un Jeep de două locuri. Am stat ceva de poveşti cu omul, plin de chef de vorbă. Lingem berea şi ne vedem fiecare de-ale lui. Jîpu’ o taie la deal spre Boul, noi îi dăm trap leşinat spre Pristosul, păscînd afine. Constat că muşuroaiele cu afiniş sînt incompatibile cu împinsul bicicletei şi că timpul de pe indicator e mai mult decît optimist în acest caz.

După Pristos ni se iveşte Micaia şi o minunăţie de căldare glaciară, muntele începînd să aducă a Parîng. Culmea se mai domoleşte, trecînd pe lîngă Micaia, prin şaua Galbenu, pe sub Galbenu, pe lîngă Cioara… În vale vedem lacul Singuratec, complet secat. Nici lacul Cioara nu stătea mai bine, nevăzînd nici măcar locul unde ar fi trebuit să fie. Ridicăm ochii puţin spre Lotru, unde era ditamai petrecerea. Muzică, stoboscoape, fum, tot tacîmul. Venea o furtună…

Începem să-i dăm galop, trecînd glonţ pe sub Cioara şi Păpuşa. Timp mai aveam la dispoziţie o grămadă, numai că am fost înconjuraţi de nori. Tocmai trecuserăm de Dengheru şi începeam să coborîm către căldarea Urdele, să găsim un loc de cort. Fix aici ne-a prins ploaia tipică de Parîng. La primii stropi m-am oprit să-mi dau jos rucsacul, să desfac doi tridenţi şi un fermoar ca să scot pelerina. Eh, pînă am scos-o eram ud muci, aşa s-a pornit. Ăştia zbierau la mine mai jos să vin să-i ajut cu tenda întinsă pe post de prelată. Cît a lăsat-o ploaia mai moale, ne-am dus prin împrejurimi să căutăm loc de întins cortul. Am găsit unul boboc, cu apă la vreo zece metri distanţă, nu foarte expus la fulgerică şi mai drept decît patul meu de acasă. După ce-am terminat de înfipt ultimul cui s-a oprit şi ploaia.

Numai bine, ne-am ocupat de îndopat, remarcînd cu durere lipsa oricărui recipient cu trotil şi făcînd trimiteri la o discuţie din „Moromeţii”, între Cocoşilă şi Ilie. Pe urmă, fiind foarte devreme şi neavînd ţuici, ne-am dus prin împrejurimi, să bucurăm ochiu’ şi să căscăm gura la stîncării şi verdeaţă. Sihastrul s-a dus să-şi testeze sacul de dormit, în timp ce eu cu Marius ne căţărasem pînă-n şosea, să căscăm ochii la maşini şi să facem ce făcea Cocoşilă, mai puţin gînditul. Cînd ne-am întors la cort era vreo opt fără ceva.

Se face dimineaţă. Pentru prima oară în viaţa mea, n-am aprins frontala. N-am apucat. La opt dormeam toţi lemn, iar la şapte ne trezeam în urletele Sihastrului:

– Hai, bă, să ne trezim, că e 7:00!

Desigur, ora respectivă, arătată pe ceas, era ora la care-şi pusese alarma să sune, fiindcă afară era beznă. Mai degrabă era cinci. Îmi exprim punctul de vedere întorcîndu-mă pe partea cealaltă, slobozind tacticos o băşină cu sunet de uşă de grajd. Probabil miros asemănător, pe care n-am pucat să-l savurez, leşinînd pînă la şapte. Gata, m-am trezit.

Cam răcorică afară. Trag geaca pe mine, că la 10°C nu prea merge doar în tricou. Încercînd să devastăm mîncarea rămasă ca să n-o mai cărăm în spate, avem surpriza să vedem că Primusul Sihastrului fusese cărat aproape inutil, neavînd nici fărîmă de ceai. Nici cafea. Sapă prin buzunare, dă peste vreo două firicele de cimbrişor, mai rup nişte afiniş din împrejurimi şi ceaiul e gata. Nu strălucit, dar nici rău.

Adunăm calabalîcul şi-i dăm oha la vale, fără vreo altă potecă în afară de urmele lăsate de oi prin afiniş. Coborîm şi paştem. Paştem şi coborîm. Şi-am coborît pînă ne-a luat dracu’, de-am ajuns în vale lîngă apă. Pe fir n-aveai pe unde merge, din motive de jneapăn, mal, bulboană, mal, jneapăn. Ocolim prin dreapta, ieşind în Poiana Suspendată văzută cu o zi înainte de sub Cioara. În faţă se vede o stînă, iar în dreapta e căldarea Dengheru. Singura variantă posibilă e coborîrea în firul Dengherului şi mers pe lîngă pînă la întîlnirea cu Urdele (sau Latoriţa de Jos).

Desigur, varianta propusă comportă nişte riscuri, cum ar fi urzicile cît noi, căzăturile mai alunecoase decît un parlamentar pus în faţa legii, pietroaiele aflate în semi-echilibru, precum şi lipsa oricărei urme de potecă. Din fericire, bucata respectivă nu ţine decît vreo douăzeci de minute, poate nici atît. Ne scoate, în schimb, într-o minunăţie de poiană, un colţ de Rai lăsat în mijlocul pădurii, între stînci şi ape. Trecem pe malul drept al Dengherului, întîlnind un drum care pare să ducă spre stîna pe care o văzusem din Poiana Suspendată. Continuăm pe lîngă apă, urmărind nişte lovituri discrete de topor pe copaci, unele mai la rădăcină, altele mai la nivelul pieptului.

Nu departe de poiană începem să auzim un vuiet discret. Într-adevăr, mergînd către firul apei descoperim o cascadă micuţă care se tremina într-o bulboană numai bună de bălăcit. Încă vreun sfert de oră pe poteca abia vizibilă. În stînga se aude un vuiet mai serios, însă poteca e cocoţată pe după nişte stînci, ocolind o rupere de nivel destul de serioasă. Curios din fire, las rucsacul în potecă şi cobor pe muşchi, din copac în copac, pînă aproape de apă. Ce splendoare! Fix în faţa mea străjuieşte un perete surplombat, lovit de soare şi pe sub care se scurge cascada Boroncioaia. Are în jur de 20-25 de metri de cădere, iar apa se despică pe două fire pînă în bulboana adîncă de sub ea.

Mai jos de Boroncioaia am dat de altă cascadă, în trei trepte, de 12-15 metri înălţime. Nu-i ştiu numele, am botezat-o ca fiind Cascada Trepte.

De aici n-am mai avut mult şi-am ajuns la coada lacului Galbenu, pe cea mai alunecoasă potecă pe care am mers vreodată. Nici adidaşii de cocalar cu care mă duc la serviciu nu alunecau în halul ăla. Toate pietrele, fără excepţie. Erau cîteva maşini şi turişti care stăteau cu cortul în capătul forestierului, pe care Marius i-a întrebat dacă plouase cu o zi în urmă. Ni s-a spus că plouase rău, confirmîndu-ne supoziţiile legate de prăpădul pe care-l vedeam noi din creastă.

Forestierul ocoleşte lacul prin partea dreaptă, însă există o variantă pe partea stîngă, mult mai frumoasă şi plină de fragi. De aici pînă la Petrimanu n-am mai avut parte decît de forestier, o binecuvîntare după patinajul artistic de pe poteca din pădure. De asemenea, însoţită de un galop zdravăn, urmăriţi fiind de tunete care se auzeau din ce în ce mai aproape. În juma’ de oră eram la maşină, halind ultimul baton de Făgăraş şi constatînd confortul oferit de bocancii mei, care se cam apropie de pensionare.

Astfel s-a mai dus un weekend pe care abia azi am început să-l simt, că am o febră la crăcane de nici întins nu pot sta ca oamenii. În orice caz, nu-mi pare rău şi abia aştept să revin în sălbăticiile Latoriţei.


Mai multe poze găsiţi la Sihastru.

https://picasaweb.google.com/111098368180923240174/ParangEst2015

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
Un comentariu la “Parîng est
  1. – Bă! Știți ce-am făcut io azi-noapte? Am făcut la țigări și m-am gândit. M-am gândit și am făcut la țigări. Bă, voi auziți? Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. Și iar am băut la tutun, până m-a luat dracu’. Și am adormit.
    – Și… la ce te-ai gândit, mă, Cocoșilă?
    – Bă, nu vă spun, că sunteți proști și nu știți să vă țineți gura.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s