În spital

Cînd eram mic voiam să mă fac chirurg. Prin liceu însă, cînd am văzut cît e de învăţat, m-am reorientat şi am devenit inginer, dar tot îmi place să citesc despre tot felul de boli şi mă uit la intervenţii chirurgicale ori autopsii. Aşa mi-am adus aminte de operaţia de apendicită suportată acum vreo şapte ani.

Era prin octombrie 2008 şi tocmai mă pricopsisem cu o răceală. De obicei nu-i dau atenţie şi o las să treacă de la sine, fără să iau vreun medicament. După vreo săptămînă, în schimb, eu încă aveam febră măricică, peste 38°C, iar în partea dreaptă a abdomenului simţeam un fel de jenă căreia nu i-am dat prea mare importanţă. După vreo două zile se transformase într-o durere surdă, dar suportabilă, care-mi iradia tot abdomenul. Deşi nu aveam simptome clare, am presupus că s-ar putea să fie apendicită. Cum era duminică, m-am dus la urgenţe, să fiu sigur.

Cred că am ajuns pe la nouă dimineaţa la spital, aşteptînd la urgenţe să-mi vină rîndul, fiind în ultima grupă de priorităţi, acestea fiind afişate pe un panou de vreo doi metri înălţime, chiar la intrare. Mai erau încă vreo zece persoane, toate mai în vîrstă ca mine, majoritatea nemulţumite că durează prea mult să le vină rîndul. Eu, fiind mai răbdător şi poate mai cunoscător în ceea ce înseamnă urgenţă medicală, mă tot plimbam pe hol, uitîndu-mă la cazurile cu adevărat grave care începuseră să curgă pe bandă rulantă: unul căzut de pe acoperiş de la etajul doi, altul care-şi tăiase antebraţul în ceva şi care sîngera abundent în ciuda garoului şi a bandajului, unul cu colaps pulmonar… Numai din ăştia între viaţă şi moarte, la care viteza de reacţie a medicilor de gardă era cea care făcea diferenţa dintre ultimele guri de aer şi încă nişte ani de viaţă. Cum mă tot plimbam de colo-colo prin hol să treacă timpul, asistenta care prelua cazurile tratînd pe toată lumea cu sictir şi o lipsă completă de respect, vine la mine cu o meclă acră:

– Tu ce te tot plimbi pe aici?

– Bună dimineaţa şi dumneavoastră, am venit fiindcă am impresia că am apendicită.

– Da’ de unde ştii că e apendicită? Eşti doctor, cumva?

Pe cît de calm fusesem pînă atunci, mi s-a suit sîngele la cap. I-am dat replica fix cu acelaşi ton, în timp ce se deschidea uşa de la triaj şi ieşea un medic.

– Dar dumeavoastră de unde ştiţi că nu am apendicită, m-aţi consultat cumva? Sînteţi doctor? Treaba dumneavoastră e să mă luaţi în evidenţă şi asta dacă ştiţi cumva să scrieţi, că de vorbit văd că nu.

Doctorul, care avea mult mai mult tact şi bun simţ în exprimare, mă întreabă care e problema şi mă invită în triaj să iau loc pe un pat şi să mă consulte.

– Las-o pe aia, că e proastă. Nu-ţi bate capul. Doare aici?

– Nu.

– Dar aici?

– Nici acolo.

– Hai că-ţi luăm nişte sînge pentru analize, uită-te în partea cealaltă.

– Păi de ce?

– Să nu vezi sînge şi să ţi se facă rău.

– Nu-mi e frică de ace şi nici nu mi se face rău de la sînge.”

Îmi ia o seringă de sînge şi mă trimite la plimbare pentru vreo două ore, pînă terminau cei de la laborator cu analizele. Îi mulţumesc şi mă duc prin parcul din curtea spitalului. Găsesc un chioşc, îmi iau o cafea şi stau ca idiotul pe o bancă, uitîndu-mă tîmp la frunzele care cădeau de prin copaci.

Trec cele două ore şi mă întorc. Medicul mă cheamă înăuntru, îmi zice că am cam multe leucocite, dar că nu ştie dacă sînt de la răceală sau de la altceva şi îmi trage o ecografie. Cum sînt destul de găunos, nici ecografia n-a relevat mare lucru, însă medicul presimţea acelaşi lucru ca şi mine. Mă mai înşiră o dată pe spate, apasă încet pe zona apendicelui şi mă întreabă:

– Doare?

– Deloc.

În acelaşi moment îşi ridică mîinile brusc, iar eu simt o străfulgerare prin maţe, o durere ascuţită ca şi cum mi-ar fi înfipt o coasă. Îmi pierd cumpătul din cauza durerii şi înalţ un sobor de puli ţepene şi aliniate în timp ce mă pliam de la jumătate, cu genunchii la gură, sub privirea amuzată a medicului.

– E clar, ai apendicită. Du-te acasă şi ia-ţi pijamalele, tre’ să te operez.

– Am priceput. Cum o să fie autopsia, locală sau totală?

– Păi… eu sper să n-ajungem la autopsie, zice el după un moment de perplexitate.

– Autopsie am zis? Mă refeream la anstezie, zic eu rîzînd.

– A, locală. Îţi facem o injecţie în coloană şi stai treaz, dar nu mai simţi nimic.

– Mişto, deci pot să mă uit să văd ce faceţi?

– Nu prea, că o să stai la orizontală.

– Mă gîndeam la o oglindă sau ceva.

– N-ai cum să vezi. Hai, fugi după pijamale.

Mă duc acasă, sunînd-o pe nevastă-mea să-i dau vestea cea măreaţă. Eu eram chiar vesel, ştiind acum că diagnosticul e clar şi că nu e altceva mai nasol. Nevastă-mea, în schimb, era cam amărîtă, de parcă mă duceam la autopsie, cum mă scăpase pe mine gura în triaj. Adun ţoalele, plec înapoi la spital şi în jur de ora trei după-masă mă cazez într-un salon cu încă trei colegi de suferinţă: unul de 47 de ani cu apendicită, unul de 75 cu pietre la vezica biliară şi un moşulică de 83 de ani care tocmai fusese operat de hernie şi dormea dus sub anestezic.

Tot aşteptam să-mi vină rîndul să trec sub cuţit, iar durerea se intensifica şi devenea din ce în ce mai insuportabilă, fiind probabil la un pas de peritonită. Mai mult, fiindcă nu mîncasem absolut nimic toată ziua îmi venise o foame… Am intrat în sala de operaţii chircit de durere, la unu noaptea, încă vesel şi glumeţ. Primesc injecţia în coloană, mi se pune botniţa cu oxigen pe meclă, apar chirurgii (medicul de gardă şi încă unul, ambii sub 40 de ani) şi sînt răstignit pe masa de operaţie, cu labele întinse în părţi, aşteptînd să-şi facă efectul anestezicul. Ciudată senzaţia. Puteam să-mi mişc picioarele, dar nu le mai simţeam, doar le vedeam cum fîlfîie.

Unul din chirurgi înfige bisturiul în garniţă şi mă întreabă dacă doare. Răspund că simt cum se mişcă ceva prin mine, dar că nu mă doare nimic. Bun, hai să începem. La un moment dat, chiar după ce făcuseră a doua sutură şi urma rezecţia, apendicele a explodat, lăsînd în mine o băltoacă de puroi şi dîndu-le mai mult de lucru bieţilor chirurgi. De plictiseală le spuneam bancuri, în timp ce ăştia doi îmi sculptau prin maţe. Nu ştiu cum, dar îmi veneau în cap cele mai cretine şi mai amuzante bancuri în cap, multe din ele cu medici. Şi curgeau gîrlă, nu aşa, una-două bucăţi! Ăştia doi au răbdat cît au răbdat, mustăcind pe alocuri.

– Bă, termină dracu’ cu bancurile, poate-ţi desenăm vreun Zorro prin maţe!

Cred că am mai zis vreo cîteva, după care am adormit lemn şi m-am trezit în salon pe la zece şi ceva dimineaţa. Cum am zis, mi-era o foame cumplită şi-o sete asemenea. Luasem de acasă un sandviş de care mi-am adus aminte, aşa că l-am scos şi m-am apucat să rumeg tacticos, că n-aveam strop de salivă. Tîmpit cum sînt, îmi trecuse prin cap să scot tubul de glucoză din branulă şi să beau un gît. Cînd să iau a doua muşcătură, intră o asistentă în salon, mă vede şi se repede la mine:

– Băi idiotule, vrei să mori?! Aruncă sandvişul!

– Da’ ce-are? Doar ieri l-am făcut, zic eu nevinovat.

Avea. Asistenta îmi explică frumos că sub influenţa anestezicului intestinele sistaseră orice activitate şi mă păştea ori o ocluzie intestinală, ori o necroză simpatică, ambele avînd ca efect lipsa textului ăstuia, fiindcă nu mai avea cine să-l scrie. Am aruncat bunătate de sandviş la gunoi şi mi-am pus glucoza să curgă mai abitir. În juma’ de oră punga de la perfuzie era la fel de goală şi uscată ca mine. Mi-au pus alta şi abia după a doua mi-au mai trecut un pic foamea şi setea, începînd în schimb să simt o durere atroce de la tubul de dren. La fiecare mişcare, indiferent cît de mică, simţeam cum cineva uitase un topor în mine şi se plimba nestingherit. Spre seară n-am mai suportat durerea şi am întrebat dacă nu mi se poate da un calmant. Asistenta, uimită:

– Vai, dar nu aţi primit nimic pînă acum?

– Ba da, o injecţie în şiră azi-noapte, o pungă cu antibiotic şi vreo trei de glucoză.

– Aoleu! Şi nici dimineaţă nu aţi luat calmant?

– Păi cred că dormeam şi am sărit peste micul dejun.

Zîmbeşte şi-mi vîră o fiolă de piafen în branulă. Hoitul meu, neobişnuit cu calmante, a uitat de durere în nici zece secunde. Mult mai bine! Se trezise şi moşulică din dreapta mea, un om hîtru care urma să nea dea dureri cumplite tuturor.

După vreo zi, undeva în jurul prînzului, asistenta se întoarce şi ne întreabă dacă au început vînturile. Eu nu ştiam la ce se referă, dar atît i-a trebuit mucalitului de moş. S-a întors tacticos cu găoaza spre uşă şi-a slobozit o băşină de-am zis că i s-au sfîşiat izmenele. În timp ce ferestrele încă zornăiau în străfundurile holului din cauza cataclismului de care avuseseră parte, asistenta s-a înroşit la faţă şi a dispărut instantaneu din uşă. Nu ştiu dacă din cauza suflului exploziei sau de ruşine. Moşul face o faţă mirată şi zice ca pentru el:

– Cam şubredă, sărăcuţa, dac-a luat-o vîntu’ pe sus.

Apoi i se adresează grijuliu celui cu pietrele de la vezică, care avea patul lîngă fereastră:

– Bă, taică, fii mata bun şi închide geamu’ ăla, că e curent şi nu mai poa’ să intre asta aci.

Încercam noi cu greu şi fără speranţă să se abţinem din rîs, din cauza durerilor date de drenurile care ţopăiau vesele printre maţe. Ne-a nenorocit în două zile cît a stat printre noi, umplîndu-ne de lacrimi de durere cu snoavele şi perlele lui de om trecut prin viaţă. Atît de mişto erau, că rîdeam ca un tîmpit şi n-am reuşit să ţin minte niciuna. Plus că nu eram singurul şi, cu cît ne abţineam mai tare să nu rîdem, cu atît era mai rău. Cel puţin cînd ne-au adus răţuştele a fost dezastru în salon, ne pişam cu noduri şi sughiţuri, de parcă transmiteam semnale Morse (linie-punct, şi-alea tremurate).

Că tot veni vorba de asta, cînd mi-au adus plosca am fost somat s-o umplu, altfel o să mă trezesc cu o sondă prin organ. N-aveam ce da afară nici dacă mă băgau la teasc, că după două zile de post negru eram stafidă. Asistenta m-a ridicat în picioare (cu greu şi forţat, împotriva protestelor mele), tubul de dren s-a deplasat prin mine de-am simţit că mă ia cu leşin şi i-am zis că degeaba mă ridică, că n-am ce să mai piş. Ne uscase moşulică şi lacrimile din ochi. Nefiind convinsă de veridicitatea spuselor mele, asistenta placă după sondă, urmînd o operaţiune care cred i-ar fi displăcut profund atît organului meu cît şi ochilor ei, momentan încă neînvineţiţi. Rămas fără opţiuni, iau sticla de ceai de muşeţel adusă de nevastă-mea şi torn în plosca aia băşită. Culoarea era cam la fel cu ce aştepta asistenta, iar de mirosit mă îndoiesc că avea vreo intenţie, deci puteam scăpa fără bănuieli. Se luminează la faţă, zicîndu-mi: „vezi că se poate?”, în timp ce stătea cu sonda într-o mînă şi cu plosca în cealaltă. Restul de doi litri de ceai a dispărut în mine din cîteva înghiţituri.

Ne aduce în sfîrşit mîncare şi ceai, care au fost mult mai bune decît m-aş fi aşteptat. E drept că sarea lipsea complet, iar zahărul era probabil avea o lingură la litru, dar gustul  mîncării era chiar bun. Cum eu beau ceaiul şi cafeaua simple, fără vreo fărîmă de zahăr, am lăsat-o mirată cînd i-am zis să împartă raţia mea celorlalţi, că eu mai beau din punga de glucoză. Moşulică nu ratează momentul. Ridică un pic cearceaful de pe el, se uită în jos nedumerit şi întreabă mirat către asistentă:

– Bă, taică, ce dracu’ îmi pusărăţi în ceaiu’ ăsta, că nici pula nu mi se mai scoală!

Ca de fiecare dată, la absolut orice îi zicea mucalitul, asistenta s-a înroşit şi a plecat val-vîrtej din salon, lăsîndu-ne să ne zvîrcolim în agonie, cu lacrimile înnodate la ceafă de la rîs şi ochii ieşiţi din orbite de dureri. Ne-a distrus moşul.

Începusem să mă simt mai bine, iar chirurgul a venit să vadă progresele, zîmbind larg la auzul optimistului din mine, care îi zicea serios că-n maxim două zile iese din spital. Mi-a scos tubul de dren după vreo două zile de la operaţie, iar într-a treia m-a mutat în alt salon, lîngă cel care venise cu plămînii în colaps, în aceeaşi dimineaţă cu mine. Sărmanul om stătea sedat, cu vreo cinci tuburi de drenaj care ieşeau din toate părţile şi prin care curgea o amestecătură de sînge şi-un lichid gălbui, străveziu, avînd în stînga patului un prost care atunci se uita la el şi acum povesteşte. Eram singur cuc şi-mi părea rău de grupul vesel din celălalt salon. Mă plictiseam cumplit, neavînd cu cine vorbi şi abia aşteptam să plec acasă.După încă două zile am ieşit din spital, urmînd să mă întorc după vreo săptămînă ca să-mi fie îndepărtate suturile. M-am dus la spital doar ca să-mi fac nervi, plimbat de colo-colo ba după bon de ordine, ba că nu e medicul, ba că nu ştiu ce, pînă m-am enervat şi mi-am tăiat singur aţele alea nenorocite, fix înainte să plec în delegaţie în Frankfurt ca să-mi cunosc colegii din noua echipă şi învăţ ce am de făcut.
Nu m-am mai întîlnit cu moşulică de atunci, dar sper că încă mai trăieşte şi-i urez viaţă lungă înainte.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Ţuicisme
Un comentariu la “În spital
  1. Cerasel Gardinaru spune:

    Bine Ratzoi!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s