Cozia pe gîfîite

Sînt un tip activ fizic sau cel puţin aşa îmi place să cred. Statul în casă nu e pentru mine, prefer să plec pe undeva, să fiu oriunde altundeva în afară de casă. Nomad. Raţă migratoare cu chef de ducă. Fiindcă toată săptămîna trecută a plouat de m-am tîmpit, am văzut natura doar în poze şi pe geam, sperînd la o prognoză fără expectoraţii atmosferice.

Vineri seara, în timp ce mă întorceam cu nevastă-mea de la un concert de heavy metal (nu că ar fi vreo fană, dar i-a plăcut), ne gîndeam ce să facem în weekend. Fiindcă mă tot tocase la cap că plec mereu pe munte şi pe ea n-o iau niciodată, am zis să-i dau prilejul să meargă. Iniţial (adică în urmă cu vreo săptămînă şi ceva) mă gîndisem la Moldoveanu, la care am renunţat din cauza ploii şi a dificultăţii mult prea mari pentru ea. Ce să fie, ce să fie? Cozia, cum ce? Muntele oricărui anotimp. Şi uite aşa, aproape de miezul nopţii am stabilit că a doua zi plecăm la cabană, dormim acolo şi ne întoarcem.

Se face dimineaţă, belesc un ochi la prognoză, văd că e vorba doar de nişte nori şi ne îndreptăm spre Turnu. La prima pantă, cînd nu făcusem nici două sute de metri de la maşină, nevastă-mea mă întreabă cît avem de urcat „aşa rău”. Doar nu sînt tîmpit să-i zic că acolo e încă domol, ci mint cu neruşinare că vreo zece minute şi gata. Vorba aia, doar ceasul era la mine. În fine, urcăm încet şi ajungem la troiţă după vreo oră de mers, lucru oarecum îmbucurător. Jalea începea abia după Stînişoara, iar cum personalităţile nevesti-mii cîntăresc împreună vreo 90 de kile, m-am gîndit că o să-mi spurce toate neamurile cu mult înainte de a ajunge sus, aşa că lăsasem traseul pentru coborît.

Începuse să plouă, aşa că propun să schimbăm ruta plănuită de acasă şi să avem un urcuş mai lung, dar mai domol. Ca să subliniez cît de bună e schimbarea traseului, i-am zis că peisajul e mai mişto (doar că nu vedeam nimic de nori), că urcuşul e mai lung şi mai domol, exceptînd ultima bucată (ultimele două treimi, adică) şi că mergem mai mult prin pădure ca să nu ne plouă (parţial adevărat). Cu alte cuvinte, urma să urcăm fix pe unde plănuisem încă de la bun început. Manipulare grosolană, dar legea contrastului dă greş rareori.

Ploaia s-a înteţit imediat după ce-am intrat în banda roşie spre Scorţaru, chiar înainte de a ieşi pe brîna stîncoasă. Pădurea de fag care urma după ne-a scutit de mocăneasca aia nenorocită care nu se mai oprea, iar cînd am ajuns la izvorul de La Meliţă m-a întrebat dacă mai avem mult, că s-a plictisit. I-am zis că-n două ore sîntem sus. Nici n-am minţit prea mult, că sus nu însemna cabană, ci muchia.

Mai un ochi după muşchii de pe copaci, mai o privire la norii care treceau printre crengi, ajungem la refugiul vechi din muchie, unde ne oprim să mîncăm. Cît stăm noi pe băncuţă, vremea devine frumoasă. Ce zic eu frumoasă, era superbă ca linoleul dezlipit. Îmbietoare ca un muc zoit pe faţă. Ploaia, care pînă atunci dădea cîte un strop printre crengi, începe să se burzuluaiscă la noi. Ne-am murat cu simţ de răspundere prin adunătura aia de ferigi, urzici şi bsocheţi de toate mărimile din care pantalonii au adunat însetaţi fiecare picătură de apă. Cred că m-am udat şi pe interiorul maţelor. Ca să fie treaba oablă, nevastă-mea îşi începe discursurile, exprimate clar şi cuprinzător, în fraze şi propoziţii scurte. Majoritatea se repetau, nefiind nici de post. „Mai e mult?” „Cine dracu’ m-o fi pus să vin?” „Eu rămîn aici!” „Ştii vreun prost care a avut ideea asta?” „Nu mai pot!” „Cît mai e?” „Am obosit!” „Gata, eu mă întorc!” „Mai e mult?” „Tu şi ideile tale creţe!”

Monologurile scurte i-au fost suprimate temporar de un ursache speriat care ne-a mormăit suav în urechi, la cîţiva metri de potecă. I-am tras o fluierătură de i-au surzit inclusiv urmaşii, după care a luat-o la galop spre vale.

– Ce s-a auzit aşa?

– Vreo capră, zic eu în lehamite.

Capră pe dracu’, c-am vulcanizat izmenele între buci. Dacă am văzut că e linişte, n-am mai deschis subiectul pînă sus, la cabană, unde am ajuns muraţi ca vai de noi. Am luat cheia de la Marian, duc frumos rucsacii în cameră (eu cu dulapul, ea cu un sertăraş) şi ne înfigem în sala de mese, la o ciorbă, nişte mici şi-o bere.

Cu maţu’ plin, nu ne-a mai rămas decît să rîdem pe afară, în compania unui vecin cu care mă întîlnisem din pură întîmplare, venit cu nişte prieteni. Cît am plecat eu mai jos să culeg nişte lămîiţă, nevastă-mea a tras un somn, că era zob de oboseală. S-a trezit, a coborît o bucată din drumul de maşină pînă ne-am întîlnit, am păscut nişte zmeură, am topit sticla de vişinată şi ne-am cărat la somn.

Cînd e de dormit, eu dorm. Lemn. Cornu’ în pernă şi adio mamă! Nevastă-mea, în schimb, e ceva de genul o oaie, două oi, trei oi, uite o vacă, ce e cu gîştele astea pe aici?, Old McDonald had a farm, Heeeei Maaacarenaaa! A făcut ochi pe la şase şi ceva. Putoarea din mine a zis că e prea devreme. M-am ridicat din pat pe la opt.

Se făcuse frumos afară. În Valea Oltului era mare de nori, Făgăraşii se vedeau destul de bine, iar eu îmi pregăteam setul de minciuni pentru coborîre. Cînd e vorba doar de mine, nu e problemă. Îmi chinui hoitu’ pînă-l ia dracu’, că ştiu cît duce oricît ar protesta. Cînd e vorba de altcineva… mă gîndesc de două ori. De data asta m-am gîndit doar o dată, să nu-mi consum inutil ultimele fărîme semi-funcţionale de creier. Nu de alta, dar Muchia Vlădesii îmi provoacă scîrbă cam dintotdeauna, în special de cînd am urcat-o după ce am băut vin şi-mi venea să mă culc în potecă după ce mă luase lenea. Aşadar, la vale!

Trecem pe lîngă Durduc, mai culegem nişte lămîiţă camuflată prin cimbrişor, apoi începem să coborîm serpentinele scurte stînga-dreapta-stînga-dreapta, ajungînd la Colţul lui Damaschin, punct clasic de belvedere. Nevastă-mea admira peisajul din buza prăpastiei şi făcea poze, în timp ce eu îi felicitam curajul, aplaudînd-o furtunos cu genunchii.

Ajungem la zona de căblăraie.

– P-aici?!

– Da’ pe unde, mai vezi tu vreo potecă?

– Şi cum cobor? Cine dracu’ m-o fi pus să vin?

Gata, zic, începe iarăşi concertul. Domnu’, v-am rezervat bilete în faţă, lîngă scenă! Noroc că zona cablagistă e scurtă şi imediat după ea e o bucată mai domoală pînă la băncuţă. Nu mult, dar destul cît să i se oprească pliscul din clămpănit. Practic se odihneau corzile vocale, fiindcă de la băncuţă în jos mi-a pocit tot arborele ginecologic, genealogic, arealul de răspîndire a rasei şi materialul genetic. „Cît mai e?”, „cine m-a pus?” şi „ştii vreun prost care a venit cu ideea asta genială?” s-au întors cu forţe proaspete. Răspundeam frumos la fiecare întrebare cu „10-15 minute”, indiferent de scopul întrebării. Mă gîndeam amuzat că, dacă aş fi avut ideea nefericită de a urca pe acolo, funcţia ei cardiacă ar fi arătat ceva de gen ƒ:R→R, ƒ(x) = 0.

În sfîrşit, scăpăm de coborîre şi ajungem la Stînişoara, ghiftuindu-ne cu mure, care erau din belşug. Contrar opoziţiei mele, a trebuit să umplem o cană pentru copii, cană pe care am cărat-o în mînă tot restul drumului. Bineînţeles că n-au mîncat nici una.

Proptelele nevesti-mii începuseră să fumege, nefiind obişnuite cu asemenea lucru mecanic şi forţînd astfel o pauză de ronţăială la izvorul de la mînăstire. Chit că mai e o grămadă de mers, măcar e domol. Relativ. Cînd ajungem la intersecţia cu traseul de pe Scorţaru îi arăt poteca de deasupra noastră fără să zic nimic.

– CE, IAR TRE’ SĂ URCĂM??

– Ho, femeie, îţi arătam pe unde ai urcat ieri.

– A, deci nu mai urcăm?

– Doar cît vezi în faţă.

Iar în faţă nu se prea vedea. Invitaţia mea de a se urca pe pietroiul de belvedere a fost întîmpinată cu extaz şi nerăbdare, primind la rîndu-mi invitaţia de a străbate drumul naşterii pe cale inversă. Ce atîta peisaj, unde e nenorocita aia de maşină? Am ajuns la maşină după „doar” cinci ore de coborît, vorbe dulci şi sentinţa definitivă şi irevocabilă „tu să te duci cu cine mai vrei tu pe munte, că io nu mai vin!”.

Cam asta fu tărăşenia. Acum sînt consemnat la domiciliu, fiind aspru pedepsit cu o vizită pe termen încă nededfinit a soacră-mii.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
7 comentarii la “Cozia pe gîfîite
  1. flocea spune:

    Las’, bă, ca soacra-i sfântă, stătu cu copiii? Stătu. Mai beai tu pe dracu’ vișinată cu nevastă pe Cozia dacă nu era ea.
    În altă ordine de idei, pe povârnișul ăla de vis-a-vis de cabana mi-a rupt vântul cort de 4persoane prin 2000. Doar ca eram vreo 7 persoane și din exterior arăta ca o sculptură supra-realista: forme de cururi, mâini, picioare, căpățâni. Septembrie, 3 grade spre dimineață, pula saci de dormit și singură sursă de căldură erau bășinile…

  2. ratza spune:

    Copiii sînt la soacra nevesti-mii, deci am băut vișinată regulamentar. Pui un guest post cu povestea?

  3. flocea spune:

    N-am talent bre’. Mersi de intenție :)

  4. ratza spune:

    Tu scrie în mare, că refac eu contextul. Nici măcar nu tre’ să aibe iz de realitate. :)

  5. Un deliciu acest jurnal .
    Am râs de m-am crăcănat pe scaunul de la servici . Demential si primul comment al lui Flocea .
    Nu pui jurnalul si pe Carpati.org ? Ar face senzatie si acolo .
    Salutari !

  6. ratza spune:

    Am pus şi pe Carpaţi, să vedem cît rezistă.

  7. Pentru domnul flocea as dori sa las un mesaj legat de aceasta greu epuizabila sursa de caldura, basina (scuzati, doamnelor si domnisoarelor).
    Sandu, un vechi coleg de munte, poet taran si fotograf iscusit (actualmente tanar pensionar), povestea ca intr-un refugiu aglomerat si asfixiat de… basini intra un ardelean. Era tarziu, iarna, afara viscol si ger. In prima faza, dupa ce intra abia pe jumatate, ardeleanul ramane un pic intepenit si spune ca pentru sine:
    – Eh, puche puche da-i calduţ…

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s