Cum am scăpat de depresie

Spuneam în articolul trecut că în urmă cu trei ani m-am pricopsit cu o depresie. O boală perfidă, care te macină încet, răbdător, exact cum sapă apa peşteri prin calcare. Se instalează pe nesimţite şi nici măcar nu-ţi dai seama că eşti bolnav. Nu-mi imaginam că e posibil să sufăr de aşa ceva vreodată, considerîndu-mă un tip rezistent mental, trecut prin destule chestii nasoale. Şi totuşi, s-a întîmplat.

Ajunsesem o epavă care nu mai avea chef de absolut nimic. Nicio activitate din cele care-mi făceau plăcere nu mă mai atrăgea, aveam nopţi în care stăteam efectiv cu ochii înfipţi în tavan, urmărit de un puhoi de gînduri negre, erau dimineţi în care nu m-aş mai fi trezit din cauza oboselii mentale şi fizice inexplicabile, orice lucru mărunt pe care-l făceam greşit mă făcea să mă învinovăţesc. Nu aş şti să zic exact cauzele, dar presupun că a fost un cumul de factori.

În perioada de dinaintea tevaturii cu cumpăratul unui apartament am dat din întîmplare de texte de dezvoltare personală şi motivaţionale. Majoritatea lor sînt nişte manipulări jegoase, dar subtile; atît de bine puse la punct şi aşa de bine lucrate, şi-au făcut efectul în foarte scurt timp. Evident, am făcut imensa greşeală de a lua totul de bun, pe nemestecate, crezînd ca un idiot toate aberaţiile pe care le găseam. Cu cît citeam mai multe, cu atît voiam să citesc mai mult. Prăjiturele otrăvite, bune la gust, care te fac să bagi în tine pînă dai colţu’. Mă lăsasem complet de fumat, nu mai ieşeam în oraş deloc, îmi ignoram prietenii – totul se rezuma la nenorocitele alea de discursuri optimiste care-mi injectaseră impresii de superioritate şi o mîndrie prostească. N-a fost bine deloc.

Cu vreo jumătate de an înainte să ating momentul critic începuserăm să ne pregătim pentru a cumpăra un apartament. Căutarea acestuia, goana după actele necesare, suflarea unui apartament de sub nas exact cu o zi înainte de semnarea antecontractului, stresul cauzat de tergiversarea dosarului urmată de refuzul băncii după ce plătisem deja avansul apartamentului actual, căutarea altei bănci, altă serie de acte, statul la cozi interminabile pentru utilităţi, alergătura după materialele de finisare şi echipele care trebuia să amenajeze interiorul, panica rezultată în clipa în care am realizat că nu mai am suficiente fonduri şi n-o să pot plăti chirie, rată, să-mi întreţin familia şi să-mi rămînă pentru minimul de amenajare pentru a fi cît de cît locuibil (bucătărie şi baie) – toate astea m-au frămîntat luni întregi, în timp ce fi-miu încă nu făcuse nici jumătate de an, iar bunicul meu murise înainte de a avea bucuria să-l vadă. La serviciu nu prea aveam cu cine discuta, fiindcă mă lăsasem de fumat cu trei ani şi ceva în urmă, iar unicul meu prieten adevărat plecase din firmă şi din oraş.

Începusem să cred că pot face orice-mi propun, fără să am parte de neplăceri. Chit că eu credeam că afişez o faţă zîmbăreaţă şi eram convins că sînt absolut în regulă (fii pozitiv, ce dracu’!), cunoscuţii mă întrebau deseori de ce sînt trist, spre mirarea mea. În decursul a jumătate de an am devenit din ce în ce mai posomorît, fără chef de viaţă. Nu prea mai făceam sport, iar două ture consecutive pe munte, ambele ratate, m-au demoralizat şi mai tare. Într-una era să mor, iar în cealaltă un prieten s-a ales cu un picior rupt. La nici o lună distanţă am clacat.

Era luni dimineaţa, după un weekend în care nevastă-mea se apucase să arunce de prin casă tot ce nu mai foloseam, în ciuda împotrivirilor mele. Ţin minte că ne-am certat pentru un fost trening de-al meu, care trebuia tras de mult pe tuşă. Nevastă-mea, sătulă de toanele mele, mi-a zis să mă duc să mă culc, că se vede nu mă simt bine. Acum ştiu că avea dreptate, dar atunci parcă-mi luase dracu’ minţile şi m-am apucat să arunc şi să sparg chestii, culminînd cu dat foc costumului meu de mire şi a tuturor chitanţelor de la lucrurile din casă (bine că m-a dus capul să nu ard actele). Totul s-a terminat cu o repriză de plîns în hohote, care m-a apucat brusc. Nu mai aveam vreun control asupra mea, iar nevastă-mea mi-a zis să-mi sun şeful şi să-i zic că nu vin la lucru. N-am putut să-l sun, deşi sîntem prieteni, aşa că am scris cel mai greu SMS pe care l-am trimis vreodată: „nu pot veni la serviciu. nu-ţi pot spune de ce, mi-e foarte greu să vorbesc despre asta”. Tot ce mai ţin minte după e că am pus capul pe pernă şi am adormit lemn pînă a doua zi.

Cînd s-a făcut dimineaţă m-am trezit alt om, unul deplin conştient că e bolnav de depresie şi că nu e de glumă cu gîndurile morbide care mi se învîrteau prin ţeastă. M-am dus la serviciu fiindu-mi ruşine de mine însumi, dar cu decizia imuabilă de a povesti tuturor prin ce am trecut. Desigur, în ciuda gîndului parazit care-mi suna veşnic în cap: „vai, nu le spune, ce-or să zică colegii tăi despre tine?” Am ezitat cîtva timp să le spun, dar într-o pauză de cafea, cînd eram mai mulţi, mi-am călcat pe inimă şi am început să povestesc tot. Sentimentul de uşurare pe care l-am avut imediat după ce le-am povestit a fost incredibil.

N-am vrut să mă duc la psiholog, n-am vrut să iau pastile, dar am citit tot ce am găsit legat de depresie (de data asta filtrînd informaţiile), un an întreg am băut zilnic ceai de sunătoare şi am ajuns înapoi pe linia de plutire. De atunci mi-am jurat că n-o să mai fac niciodată prostia de a încerca să fiu ceva ce nu sînt şi, deşi au mai fost două sau trei tentative de replici ale bolii, mi-am dat seama imediat ce urmează şi am luat măsuri fără ezitare, ciopîrţind gîndurile idioate fără pic milă. Între timp m-am reapucat de sport şi de fumat, m-am înconjurat din nou de prieteni şi nu mai încerc să fiu altceva decît sînt.

Privind retrospectiv lucrurile, cu experienţa acumulată între timp, boala asta a fost o palmă zdravănă peste felinare şi mi-am meritat-o. Nu-mi pare rău că am trecut prin momente grele, doar regret că mi-am făcut soţia să sufere gratuit, pentru un prost înfumurat care s-a crezut mai deştept decît toţi. Acum o apreciez mult mai mult decît înainte de episod şi nu pot decît să-i fiu recunoscător tot restul vieţii pentru ajutorul pe care mi l-a dat.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Ţuicisme
6 comentarii la “Cum am scăpat de depresie
  1. Dragos spune:

    In viata, omul are si necazuri. Ma bucur ca ai scapat viu si nevatamat. Din tot ceea ce am citit postat de tine, atat aici cat si pe Elforum, te vad un tip desteptet, ambitios si dornic de ceea ce este bine si frumos. Ca o concluzie, avand in vedere prin ceea ce ai trecut, ai o sotie minunata. Alta, poate-ti spunea „pas” si pleca.
    In toamna anului 2013 fiica-mea a facut o criza de epilepsie, pana atunci fiind perfect sanatoasa, (pana in prezent nu a mai avut probleme). Era anul premergator sustinerii examenului pentru clasa a IX-a, examen pe care la luat cu brio. In octombrie 2014, sotia s-a imbolnavit, fiind internata o luna in spital, iar pe 8 noiembrie, de ziua sotiei,( Sfintii Mihail si Gavrila), socrul meu a plecat intr-o lume poate mai buna. Sanatate tuturor !

  2. SORIN MESESCU spune:

    Parafrazand un banc Dumnezeu iti ia 5 minute din viata pentru fiecare tigare fumata și (tin-te bine) le transfera la Ion Iliescu .
    Serios da tigarea a devenit mai degraba o corvoada si o lipsa de educatie ceea ce nu e cazul la tine , in rest din ce te cunosc si tot ce ai scris in perioada cu pricina chiar nu parea păreai ca si urcat pe scăunel la capătul sforii și cu sapunul in mana .

  3. ratza spune:

    Dragoş, la ce tîmpenii am făcut, pot băga mîna în foc că am o soţie de nota douăzeci. Încă mă mir că mă suportă.

    Sorine, nu ştiu cum păream, cert e că numai bine nu-mi era. Dacă-ţi aduci aminte, am avut o perioadă de aproape un an în care nu ştiu dacă am ieşit pe munte de trei ori şi n-am mai venit cu voi într-o grămadă de ture.

  4. La cât am râs de-a lungul timpului citind postările tale, mă bucur că ai ieşit cu bine din povestea asta. :)

    Eu nu reuşesc să gestionez prea bine boala asta aşa că, de la debutul de acum vreo 10 ani, mă tot lovesc de perioade proaste. Şi nu prea îmi mai vine să sper că voi ieşi din rahat, având în vedere că, inclusiv în perioadele în care nu sunt deprimat, tot mi se pare că navighez între o viaţă de căcat şi una de balegă. Dacă-ţi spun că am şi ceva argumente puternice pentru părerea asta, probabil o să mă întrebi dacă mi-am ales deja grinda de care o să mă spânzur.

    No, probabil nu am suficient sânge în neuron de gândesc aşa… Şi am cam încercat tot ce mi s-a părut rezonabil să încerc: discuţii cu cunoscuţii (cândva îi numeam prieteni), psihoterapie, citit tone de cărţi…

    Cum ai spus şi tu, în cărţi sunt multe excese de pozitivism. Psihoterapeuţii nu prea ştiu să trateze depresia (preferând să se refere mai degrabă la anxietate) iar prietenii dispuşi să te susţină după o vreme ajung să îşi vadă de viaţa lor, lucru pe care am ajuns cu timpul să nu îl mai condamn.

    La psihiatru încă nu am ajuns, chiar mă îngrijorează ideea de dependenţă de cine ştie ce pilulă „minune”.

    Mă opresc aici. Nu vreau să abuzez de timpul şi spaţiul tău.

    Aştept cu interes o nouă porţie de râs cauzată de postările tale de aici sau de pe carpaţi. :)

  5. ratza spune:

    Nu abuzezi de absolut nimic, fii liniștit. Dacă vrei, poți scrie un guest post fără probleme.

    Legat de boală, îți pot spune că ajută cu siguranță următoarele:
    – ceaiul de sunătoare. Beam cîte două căni pe zi, iar efectele au apărut după vreo două săptămîni;
    – ignor cu nesimțire orice lucru, eveniment sau persoană pe care o consider toxică. Tai de la rădăcină răul, de cum îl miros;
    – am devenit extrem de atent și precaut la acțiunile celor din jur, fiindcă pot cauza rău fără să știe;
    – cu foarte mare greutate și în timp am reușit să mă detașez cît de cît de emoții. Cînd mă enervez nu mai țin în mine, ci refulez imediat și mă calmez. Dacă simt că urmează o perioadă de tristețe, cu sau fără vreun motiv, nu mai lupt cu starea respectivă, ci încep s-o disec și să scurm. Sap în ea pînă dispare (și se întîmplă extrem de repede, maxim o săptămînă);
    – în loc să citesc tot felul de pozitivisme, am ales negativisme privite critic și obiectiv, detașat complet. Nu e ușor, dar se poate. Am început să mă uit des la chestii extrem de nasoale, care mă fac să mă bucur că sînt viu și sănătos. E puțin șocant la început, dar te călește enorm. Spre exemplu, fotografia cu copilul sirian înecat m-ar fi distrus în urmă cu cîțiva ani, dar acum n-am simțit decît compasiune pentru bietul copil și familia lui. Nimic altceva.

    Sper să te ajute.

  6. Hana spune:

    Excelente sfaturile de mai sus!
    Numai ca trebuie ceva antrenament ca sa „mirosi raul” rapid.
    Mare atentie la propriile ganduri si la supraincarcarea cu munci in ideea ca suntem supraoameni! Nimeni nu este, unii doar mimeaza bine.
    As adauga si o dieta bogata in magneziu, suplimentele sunt binevenite. Lipsa lui provoaca palpitatii si senzatie de panica.
    Si muuuuulta rugaciune. Ma rugam cu disperare, frica, deznadejde, in haul negu de fiecare zi.
    Pe mine Hristos m-a scos din una urata.
    Multa sanatate, liniste si iubire tuturor!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s