Prin sud-vestul României

Probabil e primul text căruia îi găsesc un fond muzical care i se potriveşte perfect. Aşadar, play:


Nu cred că o să fiu capabil să mă acomodez vreodată cu traiul într-un apartament de bloc, rupt de natură. Mi-am trăit mai bine de jumătate din viaţă la casă, cu curte, grădină şi orătănii, petrecîndu-mi o grămadă de timp pe dealurile împădurite din jur. Vreau să am copii cărora să nu li se facă rău dacă văd cum se taie o găină, să fie capabili să se descurce pe cont propriu, să vadă şi să înţeleagă lumea în care vor trăi, cu bune şi rele. În vacanţa de vară i-am expediat la părinţii mei, să experimenteze viaţa la casă.

Cunosc persoane care spun că nu-şi închipuie cum ar fi viaţa cu copii. Eu le zic că nu-mi pot închipui cum ar fi fără ei. Te mai enervează, te mai scot din sărite cu vreo boacănă, vin de afară ca porcii, dar toate nemulţumirile şi problemele dispar în faţa unui zîmbet sincer, cum numai un copil poate afişa. Chiar dacă îi ştiam pe mîini bune, tot a fost crunt fără ei. Erau zile în care nevastă-mea era în schimbul doi, afară ploua, iar eu muream de plictiseală. Indiferent cît de greu mi-ar fi, e suficient să-i văd prin preajmă ca să prind aripi din nou şi să nu mă dau bătut.

Vacanţa s-a terminat şi am plecat cu nevastă-mea să-i recuperăm. Sîmbătă dimineaţa, pe Valea Oltului, undeva după graniţa dintre judeţe, îmi vine în cap să plecăm toţi pe undeva. V-am zis că nu suport să stau în casă. Bine, şi unde să mergem? Păi… ca de obicei, Băile Herculane. Plecasem de acasă doar cu hainele de pe noi, dar ăsta e un aspect irelevant. Mai trec cîţiva kilometri şi-i zic nevesti-mii ce am de gînd.

– Omule, eşti cu capu’? Nu puteai să zici înainte să plecăm?

– Păi dacă acu-mi veni ideea… Deci? Mergem?

– Mergem.

Opresc la ai mei, iar pe nevastă-mea o scapă gura şi le zice ălora mici ce planuri aveam. Eu făceam pe neştiutorul, în timp ce mă uitam urît din cauza stricării surprizei. Data viitoare nu le mai zic nimic, plec şi gata. Bag hoardele gălăgioase în maşină şi dunga spre Herculane! Oricum nu le-ar fi luat mult timp să-şi dea seama unde mergem.

După ce am intrat în Baia de Aramă, fix în faţa monumentului care marchează intersectarea paralelei de 45° îmi încolţeşte în cap un alt gînd. În loc să merg pe traseul clasic, Obîrşia Cloşani – Valea Cernei, am decis să schimb ruta şi să continui drept, trecînd prin Ponoarele, pe la Podul lui Dumnezeu şi să ies unde m-o scoate drumul. Nu le-am mai zis ce vreau să fac, aşa că iau curba la stînga (cam tîrziu) şi sînt întrebat foarte repede:

– Maimuţoiule, pe unde ne duci?

– Mergem pînă în Ponoare, să vedem Podul lui Dumnezeu.

Drumul dintre Baia de Aramă şi Malovăţ e sublim. Asfalt ca-n palmă, pustiu, drum plin de curbe, calcare pe lîngă şosea, peisaje care te duc într-o altă lume, ruptă din poveşti. Şi nici nu începusem bine, că a trebuit să opresc. Ajunseserăm în comuna Ponoarele. Am renunţat la cîmpul de lapiezuri de lîngă Zătonul Mare, probabil secat, coborînd în dolina prăbuşită care a născut Podul lui Dumnezeu, o arcadă naturală de piatră, cea mai mare din ţară. Ne-am îndreptat spre peştera Ponoarele, constatînd lipsa apei, care ultima oară era vizibilă chiar de lîngă intrare. Am intrat înăuntru, fiind învăluiţi în scurt timp de întuneric şi de plescăitul timid al stropilor care curgeau din tavan. O bucată am mers la lumina lanternei din telefon, apoi ne-am întors, solul fiind mult prea mocirlos şi lumina insuficientă pentru a observa pereţii. Din dolină ne-am îndreptat către pod, constatînd că Zătonul mic era secat complet, pe fundul acestuia crescînd iarbă.

Continuîndu-ne drumul către Herculane, am avut neplăcerea să aud un sunet neplăcut de la motor. Am cam încordat dorsala, fiindcă zgomotul era metalic şi provenea de la tacheţi. După o vreme au tăcut şi am putut să mă bucur în continuare de peisajele superbe pe lîngă care treceam. Şoseaua ne poartă pe coama vălurită a dealurilor, trecînd printre păduri de stejar şi afişîndu-ne crestele calcaroase ale munţilor Cernei, Mehedinţiului şi Vîlcanului. Vă zic, e un drum formidabil şi am impresia că mă mai paşte o vizită pe acolo prin octombrie, cînd coloritul o să fie complet altceva.

Peisajul ne părăseşte, ajungînd în Malovăţ. De aici încolo e drum european. Nu ştiu prin ce miracol, nici ăsta nu era prea circulat, aşa că localităţile rămîn repede în urmă, iar noi ajungem în Herculane fix cînd începea să apună soarele. Probabil e perioada din zi care-mi place cel mai mult, fiindcă albul strălucitor al crestelor e învăluit într-un arămiu aparte, în contrast cu pinii negri atîrnaţi în colţane impunătoare de calcar. Îmi dau o stare pe care mi-e imposibil s-o descriu şi pe care o am doar aici. Din cît am colidat prin ţară, zona asta mi-e cea mai dragă şi e singura în care dorm la fel de bine ca-n cort şi mă relaxează pe deplin.

Ne-am cazat la pensiunea la care am înnoptat de fiecare dată şi unde ne simţim ca acasă: Select. Parcă v-am mai zis că, dacă merg pe undeva să mă relaxez, mă lăfăi. Oricum, proprietarii ne-au recunoscut de cum am intrat. Le-am lăsat buletinul şi ne-am dus să ne plimbăm prin centrul istoric, destul de paradit, dar care mai păstrează aerul baroc de altădată. Clădiri vechi, părăsite de zeci de ani, paradite de proprietarii cărora au fost retrocedate, dar cu arhitectură impresionantă, care crează o atmosferă de secol XIX. În ultimii ani a început să se mai refacă cîte o clădire pe ici-colo, dar sper că vor fi reabilitate toate, iar staţiunea îşi va recăpăta faima.

Dimineaţa am plecat către Bigăr, o cascadă aflată la cîţiva kilometri de Anina, în munţii omonimi. Deşi avea debit mult mai mic ca anul trecut, apa curgea uniform la bază şi crea un efect de perdea care le-a plăcut mult copiilor. N-am stat foarte mult şi ne-am văzut de drum, cu gînd de a ajunge la Timişoara, unul din locurile în care încă nu i-am dus. Pe coborîrea dinspre Oraviţa am avut surpiza unei întîlniri cu o acvliă de munte care a zburat relaxată peste şosea, fix prin faţa noastră.

Din păcate, asfaltul dintre Oraviţa şi Moraviţa e pus cu sapa, iar călătorii au fost zdruncinaţi mai rău decît dacă ar fi fost călare pe cal. Muntele dispare şi lasă loc unei cîmpii care pare fără sfîrşit. Cîte un tufiş sau cîte un pîlc de copaci mai rupeau monotonia pe care mi-o inspirau locurile. Cu tot drumul vălurit şi tempourile turbate de thrash care ieşeau din difuzoare, la un moment dat au adormit toţi.

Europeanul era ceva mai neted şi i-am dat talpă, prinzînd din urmă tot felul de mocăiţi care mergeau cu 45-50km/h. Cei care veneau din faţă ne atenţionau că e radar, iar românii nu ştiu altă limită viteză în afară de 50. Ştiindu-mă pe european, am depăşit coloana cînd deja vedeam maşina poliţiei, pe lîngă care am trecut cu vreo sută şi ceva. N-au schiţat nici măcar un gest, fiindcă nu aveau de ce.

Prin Timişoara am condus nervos din cauza unui idiot care era să-mi murdărească maşina cu vopseaua lui. I-am urat o întîlnire cu obiecte contondente de pe marginea drumului, după care blestemele s-au întors împotriva mea, dînd ocol de cîteva ori pe străzi ca să caut un loc de parcare. Am plecat pe jos către centru, să le arăt o parte din ce ştiam. O mare parte din centrul istoric se prezintă sub formă de şantier, aşa că n-am văzut prea multe, fiind destul de presaţi de timp. Cale întoarsă la maşină, cu direcţia casă.

A mai trecut un weekend. Copiii abia aşteptau să se întoarcă, să-şi revadă colegii de şcoală şi grădiniţă, eventual să urle pe afară ca descreieraţii. La fel aşteptam şi noi să-i vedem, să ne obosească pînă cădem laţi seara şi să ne umple viaţa. Să ne fie aproape în fiecare zi. Eu unul nu ştiu cum să le mulţumesc că există, aşa că fac ce ştiu cel mai bine. Îi plimb de le sar capacele.


Traseul urmat şi cîteva poze:

https://goo.gl/maps/vDiXc

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s