Lene de Buila

Trecură aproape doi ani de la expediţia oltenească, şi o lună de cînd i-am scos sufletul nevesti-mii pe Cozia, prin ploaie. Bicicleta e-n cui, că n-am chef să-i mai cumpăr nimic. Muncă de birou, copiii întorşi acasă (pe care au devastat-o în primele cinci minute, arată de zici că a explodat o pubelă), timp liber spre zero, sport zero, simt cum mă ia din nou capul şi iar mă arde la tălpi, să-mi tîrăsc untura pe cine ştie ce coclauri. Başca cheful meu de mers, mă mai contactează vreo trei inşi cu gînduri similare, aşa că-mi storc de zeamă ultimii neuroni oarecum funcţionali şi iau decizia să ne cărăm prin Buila. Informez încă nişte cunoscuţi şi m-aleg cu o trupă babană, de 40 de inşi. Ho, bă, că glumeam, n-am fost decît patru.

N-am prea dormit în noaptea de dinaintea turei, ca de absolut fiecare dată cînd merg prin Căpăţînii. Nu mă întrebaţi de ce, că n-am idee. Am adormit pe la miezul nopţii şi am făcut ochi pe la şase. Ca niciodată, mă gîndesc să iau şi eu micul dejun sub altă formă decît cafea. Belesc ochii prin frigider, da’ parcă nu mă atrage nimic. Parcă ar merge o omletă cu de toate. Să vedem: scoate ouă, toacă ardei, ceapă şi niş… Meh! Prea mult de muncă. Îmi cad ochii pe-o cutie, ticsită de brioşele cu banane şi ciocolată făcute de Miha. Asta e, mă! Brioşe şi lapte. Rumeg vreo şase, bag juma’ de litru de lapte şi plec spre Vîlcea, molcom şi liniştit.

Trec de Brezoi şi simt în maţe o forfoteală miculuţă care prevestea ceva inundaţii. Iniţial ignor, dar situaţia devine Gravistan şi încep să-i dau talpă, doar-doar găsesc vreun tufiş. Băi, nene, nu găseam un loc unde să opresc maşina şi să mă vîr prin boscheţi! În stînga Olt, în dreapta perete. Strîngeam din dinţi şi din buci cu aceeaşi fervoare cu care-mi varia culoarea feţei. Curgeau apele pe mine. Opresc inclusiv muzica, deja erau prea multe vibraţii cărora curul meu nu le-ar fi făcut faţă. Aaaah, unde dracu’ găsesc un boschet să-mi potolesc foamea? Deja mă muşc de buze de poftă. Şi apare un loc propice, extrem de apropiat temporal de momentul zero al exploziei. Nu vă pot descrie mersul împleticit de care am avut parte, cu faţa plină de transpiraţie rece, cuprins de un tremur nervos şi junghiuri la fiecare pas. Kernel critical error, system rebooting! Abia coborîsem draperiile, cînd s-au dezlegat băierile iadului. Mă simţeam ca atunci cînd sînt răcit şi-mi curg mucii fără control, doar că acum greşiseră grav gaura. În timp ce colonizam vegetaţia din împrejurimi, parcă vedeam tehnicile de apărare din Evul Mediu: „Ascundeţi fîntînile în munţi! Ardeţi femeile şi copiii! Otrăvîţi grînele!”, cu ochii scoşi din orbite şi răcnete de animal înjungiat. Am crezut că-mi cac maţele; mi-am lăsat şi sufletul în boscheţii ăia nimiciţi de zeama toxică cu aspect de lapte în care măcinase careva nişte brioşe cu ciocolată. Descătuşat de povară cu brio(şe) îmi văd mai departe de drum, mult mai relaxat. Şi mai uşor cu cîteva kile. Ştiam eu că există motive pentru care nu mănînc dimineaţa…

Ajung în Vîlcea, îi îndes în Corsa pe Larisa, Herry şi Boss şi mă îndrept spre Pahomie însoţit de veselia generală din maşină, cînd am povestit ceva mai pe scurt episodul dramatic prin care tocmai trecusem. Băgăm apă de la Izvorul Frumos, de data asta intrînd în traseu ca oamenii, fără să mai „scurtăm” bucla prin boscheţi şi căzături. Mergem cu soarele în cap, pe o căldură incredibilă. Abia era zece jumate, trecusem de cota 1000, iar afară erau 26°C, în mijlocul pădurii, fără vreo pală de vînt. Eram lac de apă la stîna Oale. Toţi, fără excepţie. O cană de transpiraţie cred că am stors-o doar din steagul pe care-l ţineam pe post de bentiţă.

Ne vedem în continuare de drum, trecînd pe lîngă izvorul firav aflat la vreo sută de metri de stînă, bucurîndu-ne de ultima bucată de pădure. Urcuşul pieptiş, prin soare, se dovedeşte a fi unul lent, fiindcă Pisi îşi trăgea faţa în selfie pentru facebook la fiecare cîţiva paşi. „Hai, bă, că ne apucă noaptea!” „Ce vrei, mă, ţi-e ciudă?” Drept răspuns, am luat-o cu Boss la deal, ocolind poteca printre nişte crengi uscate de molid, ocazie cu care m-am căptuşit de cîteva ace. Nu mult mai în faţă, chiar înainte de coborîrea spre Oale, unde începea ce voiam eu să parcurgem, văd în stînga un fel de potecă bătută de capre. Fără prea multă ezitare sau fărîmă de logică, în loc să mai mergem pînă la intersecţia potecilor, o iau în sus pe stînci, pe urmele caprelor. Am cam întins coarda, figurat vorbind. O bucată scurtă a fost chiar mişto, dar pe urmă am luat în braţe, în ochi, în cap şi-n alte zone corporale toate tufele de ienupăr care mi-au ieşit în cale. Crengi. Ace. Crengi. Ace. Julituri. Habar n-aveam dacă ieşim sau nu în potecă, mergeam la inspiraţie.

În scurt timp am început să mergem la transpiraţie, boschetărimea din jur silindu-ne să facem gimnastica de dimineaţă. Ne-am umplut de ace în toate felurile posibile, primindu-mi cîteva înjurături bonus. Într-un loc în care aveam loc să stăm toţi la un loc, am zis că iau un vîlcel la scormonit şi să văd dacă iese unde trebuie. Boss a ales un altul, ceva mai în stînga. Am ieşit amîndoi în potecă, zbierînd ca tîmpiţii unul după altul: el îmi zicea să urc, iar eu îi ziceam să coboare. Herry şi Larisa mi-au urmat traseul, care era mai scurt, dar şi mult mai abrupt, ultima bucată fiind aproape verticală. Cît i-am aşteptat, m-am întreţinut cu un alt grup, de vreo opt persoane, care mergea la cabana Cheia. Printre ei era un cunoscut virtual, Cristi Iliescu. Nu ştiam sigur dacă era chiar el, dar mi se părea cunoscut. Unul din grup pomenise ceva de un Cristi care era mai în spate cu un Doru (parcă).

– Cristi Iliescu?

– Da! Cu cine am onoarea?

– Raţă.

– Tu eşti? Chiar speram să te întîlnesc. Ce faci în Buila, eşti singur?

– Nu, aştept restu’ lumii.

Ce făceam? Ceva similar. Mergeam, doar că în majoritatea timpului fără să ştiu pe unde sau să-mi pese. Îmi cere permisiunea să facă o poză cu mine. Am ajuns vedetă, nene! Cum zicea o fată din grup: „pot să vă vorbesc cu «tu»?” N-am mai sta mult de discuţii, fiindcă între timp ajunseseră lîngă noi şi Larisa cu Herry, în timp ce Boss străjuia ceva mai sus. Ne-am salutat şi ne-am văzut fiecare de drum.

Scăpăm de pădure şi urcăm abitir, strecurîndu-ne printre stînci golaşe sau bucăţi de potecă pline de crengi şi rădăcini, cu bolovani ascunşi prin iarbă sau pămînt alunecos. Matolet! Aruncă parîma! Cu excepţia lui Boss, care s-a dus înainte liniştit fără să aibă nevoie, restul am coborît ajutîndu-ne de coardă, legată bine de un copăcel. Puţin mai în faţă am făcut un popas, un bun motiv să ne umplem de lene. De aici începe zig-zagul, îmi strînsesem beţele şi abia mă mişcam.

Ajung la Padina Albă, cunoscută şi sub numele „La bomba atomică” din cauza prăpădului de stîncării aruncate de-a valma, unele peste altele. Mă iau după marcaj, ajung într-un loc în care rămîn blocat, înjur, mă întorc, sar peste o fisură adîncă de cîţiva metri buni, ocolesc un bolovănoi şi mă duc înainte spre brînă, să leg coarda. Poteca e curăţată de crengile de jneapăn care mă împingeau spre prăpastie ultima dată, aşa că ajung sus cît ai zice biribistrocizarea ciriboflaxului. Leg coarda de nişte jnepeni sănătoşi, făcînd o balustradă pentru ajutor la urcare. Dezleg, coborîm în vîlcel, Boss bagă la deal liniştit, iar eu în urma lui, să leg iar coarda pentru peretele alunecos de 12-15 metri şi să le fac poze lu’ Pisi şi lu’ Herry cînd urcă.

Gata, tată! Sîntem pe Vioreanu, nu Vînturariţa II, cum a scris un necunoscător pe stîncă. Dă-i! Poze în toate părţile. Pisi, expertă în sălfiuri, scoate din rucsac un selfie-stick, de-am rîs să mor acolo. Cred că am stat aproape o oră pe vîrf, aşa ne luase lenea. Boss bagă un pui de somn pe un pietroi, la juma’ de metru de părpastie. A trebuit să-l trezim cu grijă:

– Boss, spre dreapta, că n-ai aripi!

O luăm din loc, şerpuind pe lîngă coamă, coborînd printre ierburi şi urcînd priporos printre jnepeni. La una din secţiuni l-am auzit pe Herry, spunînd cu obidă:

– Ce traseu de căcat!

Am zîmbit mulţumit. Ştiam eu c-o să le placă! Îi mint cu neruşinare că ăsta e ultimul urcuş. Bineînţeles că mai e unul, abrupt, urmat de o trecere prin jnepenii care au crengile orientate spre vale. Îl aud iar pe Herry:

– Cum dracu’ trec cu rucsacul pe aici?

– Dacă a trecut Raţă cu al lui, încapi şi tu, îi zice Boss din spate.

Ne oprim pe Vînturariţa. Norii se adună dinspre Dosul Builei şi ne trag un program artistic. Savurăm momentul, dar nu prea mult timp, să nu mergem pe Albu prin ceaţă. Renunţăm la coborîrea în Dosul Builei, fiindcă toată creasta era în nor şi nu mai aveam ce vedea. Ăştia dau să urce pe Buila, eu ocolesc vîrful pe curbă de nivel cu nesimţire, luînd un avans considerabil. Pisi, pe cît de mult detestă urcuşul, pe atît de mult iubeşte golul alpin. Bagă un trap măreţ şi mă trezesc cu lipitoarea lîngă mine după nici un minut. Cum dracu’ a coborît aşa repede? Întrebarea şi-a aflat răspunsul după cîteva secunde, cînd m-a lăsat de izbelişte, alergînd la vale ca dementa. Ia uite, bă, nu i-am alergat suficient şi acum se aleargă singuri! Curajul şi viteza i se temperează brutal cînd aude lătrăturile cîinilor de la stînă, oprindu-se să mă aştepte şi să-mi ofere privilegiul de a fi muşcat în locul ei.

Ajungem la refugiu pe la şapte seara şi mă felicit că n-am luat cortul, dar regret amarnic alegerea sacului de iarnă. Era o căldură înăuntru… M-apuc să scobesc prin rucsac după ţuică, îmi urc hoitul pe prispă şi mă holbez la stîncile dimprejur, luînd cîte-o duşcă. Cînd aud vocile lu’ Boss şi Herry îmi iau mutra de om serios şi le dau vestea proastă:

– Bă, tre’ să coborîm la stîna din dos.

– A? Păi de ce?

– E aşa de gol că n-avem unde dormi.

N-aveam nici un strop de foame în mine, dar parcă aş fi băut nişte apă. Scot sticla şi torn conţinutul în mine, cu gînd să cobor pe urmă cu toate sticlele şi să iau apă de la izvorul din sud. Cum stăteam eu aşa, cu scîndura sub cur şi ţuica în mînă, mă izbeşte un puhoi de lene de nu-mi mai venea să plec. Boss şi Herry nu stau pînă-mi trece mie lenea şi se duc după apă. Pînă au venit ei am stat de poveşti cu Larisa, pe care n-o mai văzusem de vreo trei ani. Cum e la facultate, cum e viaţa de cămin, cît de adîncă e liniştea din Bucureşti etc.

Apar băieţii cu apa. Cum ziceam, nu-mi era foame absolut deloc, semn că mai rămăsese ceva din brioşe. Bag totuşi un ardei şi-o halcă de caşcaval, plus o conservă de peşte de la Herry. Bună rău de tot conserva, da’ altceva n-a mai intrat în afară de ţuică şi Stroh. Mi-am reluat locul din cerdac, vărsînd pe rînd ţuica şi romul, fiindu-mi prea lene să le pun capacele la loc sau să le mut undeva mai în afar razei de acţiune a cotului. După cîteva ore de poveşti ne mutăm catrafusele înăuntru, să dormim.

Ce să dormi, mă, nene? Ce să dormi, cînd sub sacul întins pe post de plapumă era saună, prin pod colcăiau duzinile de şoareci, iar la stîna de lîngă lătrau cîinii şi ciobanii fluierau de mama focului după vreun urs. Ce să dormi, cînd pufoaica băgată sub cap părăsea terenul de joacă şi mă lăsa cu sfecla pe scîndură. Am tras de ea sub cap toată noaptea. La un moment dat am renunţat la pernă şi mi-am pus mîna sub căpăţînă, doar ca să mă trezesc după cîteva minute că n-o mai simt. Mîna, nu căpăţîna.

Pe la şase şi ceva am ieşit pe prispă, sătul de ronţăiturile şoarecilor orbiţi de Boss în cursul nopţii de cîteva ori. Stau vreun sfert de oră şi-mi trece prin cap că aş putea să mă urc prin Hornul Popii să mă holbez la primul răsărit de soare pe care-l prindeam pe munte. Intru să-mi iau bocancii şi dau nas în nas cu Larisa, care avea aceleaşi gînduri. Ne cocoţăm pe colţane, doar ca să-mi iau un vînt crunt în oase, plecat fiind doar cu bluza de corp, şi să văd un răsărit complet neimpresionant. Ştiam eu că nu merită să mă trezesc pentru răsărituri. Hai să ne întoarcem, că nu prea avem cine ştie ce peisaj.

La refugiu nu era încă niciun semn de viaţă, Boss şi Herry încă dormeau. De Boss ştiu sigur că dormea, că a început un concert de sforăituri de-am zis că sare şindrila de pe pereţi. N-a mai durat mult pînă au făcut ochi. Pun primusul la lucru, să facem nişte cafea şi bem tacticoşi vreo două ore, pînă se face zece. Le vine chef de Ţucla şi împrejurimi, mie mi se închid ochii stînd pe buştean, cu toată cafeaua băută. Pleacă amîndoi, lăsîndu-mă să dorm cu căpăţîna în palme. Ziceam să urcăm pe Albu şi să coborîm pe la stîna din Ştevioara, da’ aşa bine săteam, şi aşa bine era la soare, şi aşa lene mă luase din nou… Mă trezesc brusc, cu un ghiont în coaste, expediat de Larisa cu precizie chirurgicală.

– Ia zi, Pisi, pe unde ne întoarcem?

– Pisi, cred c-o luăm pe Albu în jos şi coborîm la Pătrunsa. Nu mai urc pînă în Ştevioara nici bătut.

– Şi cît zici că facem, Pisi?

– Vreo patru ore, Pisi.

– Aaa, păi ajungem prea repede la maşină.

Apar şi ăştia, fără să se mai fi dus pe Ţucla. Cu aceeaşi întrebare, nene, zici că erau vorbiţi! Le zic traseul şi completez:

– Bă! Eu zic s-o mai lăbărim pe aici, că e vremea mişto şi n-are sens să alergăm ca descreieraţii pînă la maşină.

– Aşa facem, tată!

Ne-am urnit din loc la 12:30 fix, sesizînd că Samanta s-a descompus de tot, rămînînd o pală aminitire a celei ce cîndva fusese o bijuterie blondă, suplă, cu plete superbe, iar Vasilică dăduse bir cu fugiţii. Am reuşit totuşi să mătur cu ultimele smocuri din Samanta. Dacă-mi ies planurile şi totul e în regulă, prin octombrie o să le ia locul Matilda şi Virgil.

Începem să coborîm spre Faţa Albului, ocazie numai bună pentru Herry să constate că unii munţi sînt mai munţi decît alţi munţi şi că Buila nu e Cindrel. O coborîre cretină, pe iarbă alunecoasă, fără vreun semn că ar mai fi călcat cineva pe acolo, cu pantă care se tot înăsprea. Bine măcar că era uscată. Pisi face un act de haiducie şi clemenţă şi-i donează unul din beţe lui Herry. Ştiind că are un genunchi cu probleme, îi propun să-i dea lui ambele beţe şi să coboare ea cu ale mele. Mi se retează propunerea din rădăcină:

– Mă descurc, da’ mersi pentru grijă.

Băgăm vreo două pauze, una pe Faţa Albului, unde ne-am întîlnit cu ciobanul care plecase cu caprele de dimineaţă, iar a doua la cruce. Mă pregăteam psihic pentru grohotişul de lîngă Poarta de Piatră, dar am fost uimit să remarc faptul că poteca era curată, fără frunze sau bolovani instabili. Ultima dată mi-am lăsat pielea de pe buci în zona asta. Dată fiind calitatea potecii, Boss şi Larisa o iau la galop către mînăstire. Familia Păunei în acţiune. Şi tot coboară, pînă cînd văd un nor de praf amestecat cu rîsete. Pisi îşi tăvălea mîndreţe de caroserie prin iarbă, îngrămădită în muşuroiul care-i curmase atît de brutal elanul.

Drumul de domoleşte, forestierul ia locul potecii, iar mie mi se face scîrbă în foarte scurt timp. La trei ore de cînd plecaserăm de la refugiu eram la maşină. Următoarea oprire: autoservirea din Antares, la o ciorbă de burtă. Las oamenii pe la casele lor şi mă îndrept spre ai mei, cu gînd să schimb uleiul maşinii. A cam prins nuanţă de mîncare făcută de mine (arsă, adică) şi parcă nu l-aş lăsa aşa, mai ales după sentimentul plăcut oferit de bătaia tacheţilor. Luasem ulei chiar înainte înainte să plec în tură, iar cînd am fost întrebat de filtru am zis că nu-mi trebuie, fiindcă îi zisesem lu’ frati-miu să ia el dacă are drum. Ajung acasă, filtrul pe nicăieri. Sun să întreb de filtru.

– A, păi n-am mai fost.

– Bine, zic, lasă că iau cheia pentru buşon, măcar.

Ia-o, dacă ai de unde. Sun iar.

– Unde e torxu’ ăla de 50?

– Care, mă?

– Scălîmba aia îndoită.

– Aia din trusă?

– Da.

– E în trusă, la mine în maşină.

Iar maşina era la el, iar el era plecat. Bună treabă. Intru în maşină şi văd izoprenul lui Herry. Îl sun să-l întreb dacă mai e acasă ca să i-l aduc şi plec vijelios spre Sibiu. Cum treceam eu prin oraş, dînd peste tot felul de luzări care nu ştiu că există şi alte trepte de viteză, încep să mă enervez din ce în ce mai rău, pînă dau de un stol de ciori care mergeau în paralel cu 20km/h, discutînd din maşini. I-am depăşit printr-o staţie de autobuz, prin dreapta, cu nervi de calitatea întîia şi uitînd cu desăvîrşire de izopren. Mi-am adus aminte de el cînd a venit peste la o frînă pusă pentru un alt stol de ciori. Două bucăţi clocite destul de recent. Borîturile se amuzau trecînd strada dintr-o parte în alta a străzii, pe trecerea de pietoni, încetinind toată coloana. Fiind un şofer extrem de civilizat şi precaut, am pus o frînă sănătoasă în ultimul moment, cu scîrţîituri de roţi, oprindu-mă la juma’ de metru de ei. Le-au stat pipotele! Unul m-a înjurat, alegîndu-se din partea mea cu o flegmă rîioasă şi cu căldări de muie expediate cu dărnicie pentru toate neamurile lor de jegoşi. Şofer model, v-am zis. Mi-am văzut de drum spre Sibiu, ca să constat că maşinile mergeau bară la bară de la Călimăneşti pînă la intrarea în Rîmnicu Vîlcea. De unde or fi venit toţi… n-am idee.

Am ajuns acasă la o oră suficient de decentă pentru a avea timp să-i povestesc nevesti-mii şi să-i arăt pozele cu motive de divorţ, acum avînd cel puţin o explicaţie plauzibilă pentru firele lungi de păr blond de pe mine. Era totuşi o oarecare contradicţie, fiindcă puţeam aşa de tare că nu-mi mai venea să iau berea cu mine la duş. Aveam doar apă caldă în faţa ochilor. Asta probabil pînă o să-i arăt pozele, cînd o să-mi strîmbe peisajul şi o să mai văd lumina zilei după ce mi se dezumflă mecla.

The dream team

The dream team: Larisa, eu, Herry şi Boss.

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
9 comentarii la “Lene de Buila
  1. Ratza esti tare ! M-am cracanat de râs mai ales la faza cu decantarea din boscheti .
    Radeam ca prostu’ in birou , motiv pentru colegi sa ma trimita la sanatoriu ptr. control la cap
    La mai mare !
    Salutari !

  2. Dragos spune:

    Ha, ha, ha ! Pai daca beau lapte, nene, trebe’ sa stau acasa. Banuiam ce va urma cu tine. Mananc bine dimineata, dar mai astept o tura pentru deversare. Cand plec la drum lung, canci mancare. Un colt de paine si cafea/tigari. Ratzusca, esti tare. Oricum stii treaba asta. Mai asteptam povestiri. O constatare: cred ca aveai barba mai mare ca parul.

  3. ratza spune:

    Aşa e, barba e mai mare decît părul, deşi m-am tuns şi m-am bărbierit în aceeaşi zi.

  4. 3.14 spune:

    eu vreau niste poze cu Pisi, pielea mea. nud, daca se poate.

  5. ratza spune:

    Doar dacă-ţi trimite ea, eu n-am de unde.

  6. cristi spune:

    Bravo, domnule, ești spontan la scris!
    Povestești dintr-o bucată cu mult haz… dacă răstălmăcesc denumirea blogului, aș spune că te reconstruiești bucată cu bucată și iese ceva fain :)

    Citind textul, mă tot întrebam care ar fi baiul dacă l-ai publica și pe carpați, că și noi duminică la crăpatul zorilor băteam poteci crăcănați spre pântecul pădurii, să ne cufurăm după ciorba de făsui de cu seară! Ajungând la final, m-am lămurit :))

    Vezi că ți-am trimis poza aia din Oale.

  7. ratza spune:

    Înţeleg că nu ţi-a fost greu să dai de mine. :)
    Nu-l pun pe Carpaţi fiindcă nu vreau să-l cenzurez, iar acolo e plin de sensibili pe care i-aş deranja cumplit cu astfel de descrieri de căcat.

  8. Marius spune:

    Da ba, am ceva de zis!

    1: Daca-ti mutai hoitu in Crai la Vladusca, nu te mai taia cacarea si aveam si antidot sa te stranga la mat(z)e. A… clorura aia ferica de care-ti ziceam e minciuna pe langa ce am lins de la „conrad”… ba, ti se imbata sufletu instant!!! :)))

    2: … nu e nimic la acest punct, e pus la misto.

  9. ratza spune:

    Lasă, că n-au intrat zilele în sac. Ne mai vedem, ne mai drojdim…

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s