Cu cicliştii în Cozia

Deşi îmi place să pedalez, primul hobby de pe lista mea rămîne clar muntele, luat la pas. Aventurile mele cu bicicleta s-au terminat anul acesta odată cu anvelopele, pinioanele şi conducta de frînă de pe spate. Desigur, asta e valabil doar pentru mine, fiindcă pentru grupul simpatic de ciclişti vîlceni cu care-mi împart puţinele weekend-uri nu există extrasezon. Mă şi enervează cîteodată, cînd îi văd că ies în fiecare sîmbătă şi/sau duminică. Ce neveste înţelegătoare şi răbdătoare au unii… Nu ştiu cum, dar unora dintre ei le-a venit chef de bocănceală şi au propus o tură pe Cozia, cu urcuş clasic pe Stînişoara. M-am băgat şi eu în seamă, propunînd alt traseu, mai spectaculos. Uite aşa, din invitat m-am trezit  co-organizator. Ovidiu se ocupa cu evidenţa populaţiei, fiind totodată la prima lui tură de bocanc, iar eu dădeam explicaţiile nu tocmai detaliate despre traseu şi logistică. Voiam să fie o surpriză plăcută pentru toată lumea.

Fără legătură cu tura, am plecat din Sibiu vineri seara, cu gînd să apuc să schimb vaselina din motor. Îi zisesem lu’ frati-miu să-mi ia filtrele prin cursul săptămînii, aşa că dau să mă apuc de treabă. Găsesc cheile prin trusa de scule, scot maşina părinţilor din garaj, vîr gloaba şi las negreala să curgă într-o căldare. Uitasem de filtre. Îl întreb pe tata, îmi zice că sînt la el în portbagaj. Într-adevăr, în portbagaj sînt filtrul de aer. Atît. Ăla de ulei, cu care-mi luasem ţeapă şi-n tura Buila, nicăieri. Sun la frati-miu:

– Unde e filtru’ de ulei?

– Aaa… La mine acasă!

– Hai că vin să-l iau.

– Păi sînt la Bucureşti. Vezi că e sub televizor, unde dorm eu.

Iau maşina alor mei, mă duc la ăsta acasă, sar gardul (n-aveam cheie) şi dau să intru în casă. Încuiat. Sun iar.

– Pe unde intru, bă, prin spate?

– Păi nu luaşi cheie?!

– Nu, ce cheie?

– Prost te am. Vezi, bă, că sînt sub televizor!

– Parcă filtrul era acolo.

– NU la mine, bă! Acasă!

Acasă însemnînd atît la ai mei cît şi la el. Du-te, ia cheia de la casă, sari gardu’ cu frontala uitată pe cap, descuie, găseşte filtrul, încuie, sari gardu’, fugi la garaj, scapă buşonul în căldarea cu ulei fierbinte, fă băiţă la mînuţe, înjură, pune jegurile la loc, scoate maşina aia, bagă maşina ailaltă la loc, GATA! Schlafen.

E sîmbătă dimineaţă, iar vremea de afară nu pare deloc îmbietoare. Ceaţă, burniţă, friguţ. Mă uit pe grup să văd dacă a renunţat lumea, fiind luat prin surpindere cu întrebarea dacă am plecat. Cum adică „dacă”? Răspund că sînt pe drum, iar la zece fără cîteva minute eram la mînăstirea Turnu în parcare. Restul trupei era deja acolo, aşteptîndu-mă să le dau detalii despre traseu, de data asta prin viu grai. Desigur, nici nu pornesc bine şi deja mi se comentează stilul de mers. O las mai moale, dar după nici o oră eram la troiţă şi-i aşteptam pe cei din urmă, rămaşi să culeagă castane comestibile.

În surplomba de lîngă mînăstirea Stînişoara ne-am oprit la o puază de înfulecat, fiind momit cu diverse substanţe care să-mi temepereze stilul de mers. Grupul era voios ca de obicei şi mă gîdeam amuzat cum o să li se şteargă rînjetele de pe faţă cînd vom urca deasupra cascadei, pe peretele aproape vertical de stîncă, ud muci. Pornisem înainte pe vale, fiindcă de aici doar eu mai ştiam drumul. Poteca merge prin albia pîrîului pînă la cascadă şi înainte de a ieşi lîngă cascadă am dat de un mic hop care mi s-a părut oarecum riscant pentru ceilalţi. Scot coarda şi-o leg de o rădăcină zdravănă de fag, prilej de distracţie pentru grupul care prefera să urce ţinîndu-se de ea în loc să ocolească un pic prin dreapta.

Sîntem lîngă cascadă, pe care n-am mai văzut-o niciodată cu un asemenea debit. Lumea în extaz, dă-i cu poze, dă-i cu „mooaaaaamă!”, dă-i cu de toate. De-aţi şti voi ce vă aşteaptă… N-am vrut să le stric bucuria, însă m-am dus din nou înainte, să leg coarda la pragul de dinaintea Poienii Gardului, unde ştiam că mulţi dintre ei vor avea emoţii. Stăteam pe un bolovan fix înainte de strungă, făcîndu-le semn s-o ia la stînga. Primul care m-a văzut a fost Ovidiu:

– Tu eşti nebun? P-aici?!

Rîd şi-i arăt bucata verticală, mult mai înfiorătoare decît amărîta aia de strungă. Romi o luase înainte după ce-i arătasem brîna şi pragul de doi metri care treuia trecut, urmînd să ne întîlnim în poiana de deasupra cascadei. Eu m-am apucat de instalat coarda, dîndu-le o mînă de ajutor fetelor. Florin, Claudiu şi Laurenţiu cărau rucsacii fetelor şi cîinele care venise cu noi, compus în principal din coaste. Rozalia, Cecilia şi Dora au făcut ochii mari la vederea pragului şi a hăului de sub noi, dar au avut încredere în mine şi au urcat, nu fără emoţii. La drept vorbind, nici eu n-am fost tocmai relaxat în secţiunea respectivă, simţind povara răspunderii.

De sub noi se mai aude o voce.

– Pe unde dracu’ v-aţi dus mă, sînteţi sănătoşi la cap?

Era Tavi, fost coleg de şcoală de-al lui Laurenţiu. A urcat ignorînd coarda, iar în poiană ne-am reunit şi am făcut o mică pauză de admirat puţinul peisaj care răzbătea din ceaţă. Felicit participanţii pentru reuşită şi pentru curajul de care au dat dovadă, apoi deschid iar drumul în timp ce Ovidiu remarca cu uşoară ironie că e bine că ştiu traseul. Le-am explicat ce urmează, în linii mari, explicînd că partea dificilă a trecut, rămînîndu-ne doar o potecă prin pădure.

Fetele păreau extaziate de traseu, în special de sălbăticia care ne înconjura. Nefiind un traseu omologat, poteca nu e întreţinută şi abia se vede un fir timid al paşilor celor care au mai trecut pe aici în decursul timpului. Drumul pe lîngă albie se termină repede şi începe un prăpăd de urcuş, caracteristic Coziei. Mi-am auzit cîteva din cauza mersului meu alert, din nou. Panta brutală nu părea să placă nimănui, dar pînă la urmă am ajuns în Şeuţa Doctorului, nume dat în cinstea celui care a fost Petre Măldărăscu, un iubitor de Cozia care a plantat crini prin cotloanele acesteia.

Temperatura scăzuse la vreo două grade şi vîntul umed care venea din vale nu contribuia cu nimic bun. Scurta pauză de cîteva minute a fost suficientă pentru a ne îngheţa sufletele. Urma să trecem prin portiţă, dar dulapul pe care-l aveam în spate m-a convins că mai bine o ocolesc pe deasupra, lăsîndu-le celorlalţi plăcerea de a se strecura prin spărtura îngustă dintre stînci. Pot spune că am avut nişte pantaloni foarte însetaţi, care au cules cu grijă fiecare strop de apă de prin boscheţi. Boschetăreala se termină, ieşind în platoul stînii, neavînd parte de peisajul ameţitor de sub noi din cauza ceţii. Mă cam bătea gîndul să fi rămas peste noapte în stînă, dar ce fac, car cortu’ de pomană? Cobor noaptea pînă acolo şi mîine urc iar? Sau lasă.

Încă un pic şi gata, am ajuns la cabană. Ne-am instalat comod în sala de mese, făcîndu-le celor din grup cinste cu cîte o bere. Meritau, pe cuvînt de pionier, deşi nu s-au prea îngămădit la ele, preferînd să bage cîte o ciorbă. Prevăzusem vreo şapte ore de mers, ajungînd totuşi în puţin peste cinci, ţinînd pasul fără prea multe probleme. Probabil le-ar fi plăcut mai mult dacă am fi avut vizibilitate în cele cîteva locuri de belvedere.

Dacă traseul e gata, să înceapă distracţia. Venise (pe bucăţi) un grup de vreo treizeci de persoane din Cluj, iar în sală era măcel. Cred că de la Revelion n-a mai fost cabana atît de plină. Noi, masculii, stăteam la masă cu cei de la Salvamont, care priveau amuzaţi cum topeam ţuicile din sticle, fie reci, fie fierte. Fetele acaparaseră o masă lîngă sobă, de lîngă care cu greu s-au mai clintit. Stătusem ud vreo două ore şi ceva, în speranţa că se usucă bluza de pe mine. Pînă la umă m-a luat frigul şi-am tot compensat gradele lipsă din corp cu cele din ţuica fiartă pînă m-a luat flama. Dacă există un Dumnezeu al beţivilor, în noaptea respectivă a făcut ore peste program cu mine, ducîndu-mă spre cort cu tehnici diversioniste de evitare a lunetiştilor. Cînd să intru, surpriză! Lăsasem din greşeală fermoarul deschis cam de-o palmă, iar în cort aveam o potaie care dormea dusă. Am încercat eu să dau animalul afară, dar cum el era somnoros şi eu fără vlagă, am sfîrşit prin a-l avea drept sobă pînă dimineaţa.

Spre zori mă cam luase frigul la tălpi şi n-am mai putut să dorm. Sacul de dormit şi ciorapii erau uzi fleaşcă din ziua precedentă, aşa că pe la şapte eram treaz şi aşteptam să se facă lumină. Cîinele dormea dus într-un colţ, după ce se scărpinase toată noaptea. I-am dat un ghiont să facă ochi şi l-am zburat din cort, mîrîindu-mi nemulţumit de frigul de afară. M-am dus cu Tavi să vedem răsăritul şi mările de nori de pretutindeni, am făcut cîteva poze, apoi ne-am întors la cabană. Ca să compensez frigul din oase, mă gîndeam să urc pînă pe vîrf şi să mă zgîiesc la bucata nordică a Văii Oltului, aflată sub nori. Bonus, am cărat un amplificator de antenă pînă sus. Nu m-am încălzit cărînd dihania aia, ci am avut parte de saună în toată regula. Mă trezisem de tot, nu-mi mai era frig absolut deloc şi am fost cuprins de bună dispoziţie în scurt timp.

Ăştia încă dormeau duşi cînd am intrat în cabană şi le-am dat o trezire de garnizoană, imitînd fără succes o goarnă de campanie. Aveam să aflu ulterior că avuseseră o noapte destul de zbuciumată, în special din cauza anumitor indivizi din grup care găsiseră alte întrebuinţări ale maionezei. Bag o supă şi-o cafea, se trezeşte toată lumea şi-o luăm la vale pe-o vreme însorită, aproape de prînz. Ne întîlnim cu Anca, Vasile şi fiul lor, Radu. Anca şi Radu coboară cu noi, prilej pentru puşti să ne fugărească pînă ne-a scos plămînii. Le-am arătat pe unde au urcat, cîteva perechi de ochi mărindu-se uşor la vederea prăpăstiilor peste care trecuseră.

După oprirea clasică la Colţul lui Damaschin începe porţiunea cu cabluri, o coborîre destul de brutală pe stîncă umedă. A trecut toată lumea fără incidente şi am dat de pădurea de fag, încă nu suficient de colorată pentru gusturile mele, dar plăcută privirii. Fiindcă nu obosisem destul în ziua precedentă şi ca simt cu adevărat muntele în ţurloaie, i-am împrumutat beţele mele Ceciliei. Ei bine, m-am ales cu o fărîmă de febră musculară. Oricum, coborîrea spre Stînişoara mă scoate din sărite de fiecare dată, cu sau fără beţe. Cu bocancii de iarnă mi s-a părut şi mai oribilă; pe la băncuţă începuseră să mă cam doară tălpile. Mai jos ne-am tras o poză de grup, iar pe culmea de lîngă mînăstire am făcut o pauză de ronţăit. Cum nu prea mănînc în timpul turei, de data asta am fost invitat să termin o cutie de pateu. Am zis că o felie de pîine nu mă omoară, dar m-a luat o lene… Băi nene… Îmi venea să mă culc în potecă. Mi se înapoiază beţele şi plec iarăşi de nebun înainte, doar-doar scap de starea aia de legumă.

Am mers o bucată singur cuc, fără chef, tîrîndu-mi cu greu cadavrul. La începutul urcuşului de după punte sînt prins din urmă de Radu şi Ovidiu, care mă întreabă dacă sînt supărat de-am luat-o aşa, în faţă, ca dementul. Explic că sînt măcinat de lene ca africanii de boli şi mergem liniştiţi şi uşurel către troiţă, să aşteptăm restul grupului. Mai jos m-am oprit să adun castane. Cît am cules eu de pe jos mi-a trecut lenea şi i-am dat un galop la vale. I-am prins pe cei din faţă aproape de curba de pe lespede (care lespede e istorie, nu mai există, fiind măturată cu buldozerul), ocolind bucata nămoloasă prin pădure. În două minute eram la maşini, terminînd o altă tură.

Din cîte am văzut la finiş, niciunul dintre participanţi n-a fost dezamăgit de traseu, chit că mie mi-ar fi plăcut ceva mai multă culoare şi o vreme mai senină. Oricum, asta nu e o problemă fiindcă n-au intrat zilele în sac, aşa că ne vedem data viitoare pe alte poteci vîlcene.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Cu cicliştii în Cozia
  1. Aceeasi formula vrem toti,pe traseu de munte si tu fara dihania aia de sac!!!

  2. ratza spune:

    Fără rucsac? Nici nu mă gîndesc.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s