Operaţiunea „concertul”

Ziceam în articolul trecut că marţi, 24 noiembrie, am fost la concert la Sepultura. Frate, ce zile încărcate am avut… În primul rînd că luni seara n-aveam somn şi m-am uitat la tot felul de clipuri pe liveleak şi altele asemenea, studiind laturile negative ale naturii umane. Chiar subumane, cum aveau să-mi dezvăluie cîteva înregistrări. Eh, după vreo două ore de maţe împrăştiate pe şosele în urma diferitelor accidente, sinucideri, execuţii, război şi ce dracu’ am mai găsit din link în link, am adormit lemn pe la unu şi ceva dimineaţa.

La şapte băţ făceam ochii mari la auzul vocii nevesti-mii, care-mi spunea ceva de zăpadă. Pe scurt: ningea zdravăn, trebuia să plec la Bucureşti peste cîteva ore, iar coaja mea încă mai purta balerinii de vară. Asta pentru că din cele patru Barum Polaris pe care le avusesem în sezonul trecut mai erau în stare de funcţionare doar trei, unul cedînd în zona care se prinde de jantă. Am tot amînat cumpăratul pînă n-am mai avut încotro. Pusesem ochii pe nişte Nokian, dar nu găseam mărimea mea nicăieri pe stoc peste tot pe unde sunasem. Şi-uite aşa, iată-mă pus în postura de a căuta anvelope prin oraş. Pînă la urmă m-am enervat şi-am luat nişte junghiuri de Debica, găsite prin Dedeman (unde căutam un furtun pentru duş; ăsta murise cu vreo zi în urmă).

Cumpăr două debile d-astea şi mă duc la o vulcanizare aflată prin zona în care locuiesc, ştiind-o mai liberă. Pe drum am mai văzut cîteva vulcanizări, toate cu cozi indecente. La asta de care ziceam mai sus nu erau decît cinci inşi în faţa mea, aşa că treaba a mers repede. După două ore aveam coaja încălţată cu bocanci şi nu mă mai stresa aşa tare faptul că ninge în draci. Plec deci spre Vîlcea pe la 11 şi ceva, agale, sunîndu-l pe Rozalian Bondărescu în scopul de a-l anunţa că nu mai e nevoie de rezervarea la autocar.

În Vîlcea erau vreo patru grade în plus faţă de Sibiu, cer noros, fără precipitaţii sau zloată pe caldarîm. Mă întîlnesc cu Bondarul şi mă invită să vizitez chilia în care şi-a tras culcuş şi ucide fără milă alte specii care-i colonizează posesiunea fără drept. Fiindcă trebuia să ajungem în Bucureşti pe la cinci şi ceva, ca să mă întîlnesc cu nişte oameni pe care voiam să-i cunosc (unul fiind Dexter), am cam lălăit-o. Başca oprirea la Deduleşti pentru mici, nu se face să mergi la drum lung cu maţele dezvelite, nu?

Uite aşa ajungem în Bucureşti Militari fix la ora cinci. Planurile mele de a mă întîlni cu restul de inşi cu care aveam de gînd s-au dus dracului. Puhoi de maşini din toate părţile, reguli de circulaţie stabilite ad-hoc… patru perechi de ochi îmi trebuiau, ca la păianjen. Tind să cred că m-am integrat bine în trafic, fiindcă nu mi-am auzit niciun claxon, iar la un moment dat am mers o bună bucată de drum pe banda rezervată pentru autobuze (asta pînă am văzut semnul şi mi-am dat seama că sînt meltean). Pe la şapte fără un sfert eram în Parcul Carol, cu destinaţia Arenele Romane.

La Arene, lumea era cu pregătirile în toi, nimeni nu ştia încă nimic de bilete, avînd astfel şansa să trag o poză cu cei de la Sepultura pe scenă, pregătindu-şi setările de sunet, în timp ce sala era complet goală. Morala? Poate că nu e neapărat nevoie să cumperi bilet, dacă vii din timp. Foarte din timp…

Mai era mult pînă să înceapă concertul, aşa că am ieşit înapoi în parc pentru a căuta un loc de băut o cafea. Pînă la urmă ne-am luat şi cîte o pizza, una dintre cele mai bune pe care le-am mîncat pînă acum. Cred că localul se numea Diners, da’ nu bag mîna în foc Dines. Avînd maţele pline şi vezicile goale, la întoarcere am stat la coada pentru validat biletele, rînjind răutăcios la stewardesele care ne întrebau de arme, mîncare şi alte căcaturi cu care n-ai voie la concert.

După vreo oră de stat înăuntru ascultînd muzică trasă de pe trilulilu la 32kbps, în timp ce ne minunam de prezenţa relativ săracă a publicului a urcat pe scenă prima formaţie: Hatemode. Ăştia chiar mi-au plăcut, în special basistul de împrumut (nu ştiu de unde l-au luat, dar le avea bine de tot). A doua formaţie, cică mai renumită ca primii, erau unii de la Cluj: Krepuskul. Ăştia nu mi-au plăcut deloc. Înţeleg ruperile de ritm şi tranziţiile tipice metalului, dar ăştia aveau nişte piese lungi care conţineau prea multe pauze, cumva dezlînate, care n-au reuşit să-mi transmită absolut nimic. Genul ăla de piesă care zici că acum se termină, dar care mai durează încă vreo două ore. Am crezut că nu mai termină şi eram pe punctul de a-i face capul chisăliţă primului din apropiere care strigă „bis”. Din cîte am remarcat, majoritatea erau în acelaşi asentiment.

Pe la nouă au urcat pe scenă cei care formează Sepultura. Deşi doar basistul mai face parte din componenţa originală a trupei, părerea mea e că varianta actuală sună cu mult mai bine decît cea din era fraţilor Cavalera. Kisser face chitara aia bucăţi, iar Derrick Green are o voce absolut fenomenală. Ca-n orice concert, au avut parte de două evenimente mai neplăute, peste care au trecut cu o doză zdravănă de umor. Prima a fost undeva în prima jumătate a concertului, cînd bateristul a făcut zob unul din tomuri. În timp ce personalul din staff schimba toba, Andreas Kisser băgase un riff săltăreţ în 2/4. Derrick a denumit improvizaţia respectivă „happy drum repair song”, stîrnind cîteva rîsete prin sală. A doua a fost spre sfîrşit, cînd s-au apucat să cînte „Another one bites the dust” al celor de la Queen, aluzie la amplificatorul de bas care-şi dăduse duhul cu un minut în urmă.

Încheierea a fost cam seacă şi destul de brutală. După „Ratamahatta” şi „Roots” concertul s-a terminat şi ne-am cărat către maşină, urmînd epopeea ieşirii din mirobolanta noastră capitală. Noroc că, fiind oră tîrzie, traficul era mult mai relaxat, iar eu am putut să greşesc fără milă, ajungînd în Prelungirea Ghencea, pe urmă în centură, apoi în autostradă. A urmat un drum destul de scurt către chilia Bondarului, îndreptîndu-mă spre Sibiu pe o Valea Oltului atît de pustie cum n-am văzut-o niciodată. Ştiam eu că ceva tre’ să pută, prea era liber! La ieşirea din Brezoi era ditamai coloana de TIR-uri, înaintînd cu apriga viteză de 30km/h. Noapte fiind, am reuşit să scap de toate pînă în Călineşti, doar ca să constat motivul: în faţa noastră era un transport cu gabarit depăşit care ocupa aproape ambele benzi. Uite aşa am lălăit-o pînă după Cîineni, transportul oprindu-se la Balta Verde şi permiţîndu-mi să-i dau talpă către Sibiu. Am izbind patul pe la patru şi-o flegmă, rupt de oboseală. La şapte eram iar în picioare, ducînd copiii la şcoală şi grădiniţă, sperînd să nu fiu prea legumă la serviciu.

Anunțuri
Etichetat cu:
Postat in Ţuicisme

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s