Poteci nu prea umblate

Dimineaţa a început cam devreme, iar ceasul mă scotea din sărite cu bîzîitul lui enervant. Întîi din sărite, apoi din pat. Din pat în bucătărie, unde m-am aşezat confortabil pe colţar şi mi-am acordat cîteva minute pentru a realiza o minunată scupltură în cheratină. Nu de alta, dar coborîrea de la finalul turei anunţa sculpturi în interiorul bocanci cu elementele cioplite anterior. Mulţumit de rezultat şi cu maţul plin, ce bucurie mai mare să am decît să mă uit pe geam şi să văd ceaţa lăptoasă prin care se plimbau cîţiva fotoni mai tupeişti? Entropia de afară nu-mi satisfacţionează aşteptările. Mă urc în maşină oarecum absent, nu înainte de turna în mine vreun litru de apă (niciodată nu mi-a fost atît de sete într-o dimineaţă) şi vreo 200 de grame de halva (foame mi-a mai fost). Să fie primit.

Şi zici că eşti absent, hă? Las’, că te face tata atent! Bă, nene, începu un ceţoi de nu-mi vedeam nici lacrimile. Mergeam cu ochii căscaţi larg ca buzunarele în faţa fiscului, la un moment dat reuşind să dau chiar şi a patra pe autostradă! Nimic nu se vedea. Am făcut vreo oră pînă în Brezoix (se citeşte „Brezoa”), unde mă întîlnii cu omenaşii cu care pusesem tura la cale. Beurăm cîte-o cafea şi ne-ndreptarăm spre coastă.

Facem doar vreo două sute de metri pînă-mi dau seama că mi-am lăsat beţele rezemate de maşină, care maşină se odihnea în parcare, care parcare se afla pe marginea şoselei, care şosea e frecventată rar¹ la ore matinale, dar după… Sigur le găsea vreun descurcăreţ plecat după metale preţioase care să mă lase fără aluminiu. Da’ unde mergem? Spre Foarfecile Brezoiului, nişte colţane care aduc mai mult a deal decît a munte dacă le vezi în poză, cu altitudinea maximă de 800m ±5%. Ceva uşor, simplu de urcat, chestii, socoteli.  Aşa, o potecă finuţă de-ţi spargi buzele cu genunchii, plină de frunze, care nu ne scuteşte pînă ajungem sus.

Cum plecăm noi ca din puşcă din cauza cafelei, la vreo zece minute după ce intrăm în pădure începe desţoleala. Temperatura avea vreo 4-5°C, panta oscila între 40-50°. Aduni gradele, împarţi la doi şi le dai pe gît. Hă? Nu, staţi aşa, că am greşit masa. Gică!! O apă la domnu’! Reformulare enunţ: aduni gradele, împarţi la doi şi vezi că e vreme numai bună de tricou. Bag geaca în rucsăcel şi continui doar în bluza de corp, lac de transpiraţie.

Pe la jumătatea urcuşului dăm de nişte capre vagaboande care s-au luat după noi. Am trăit s-o văd şi p-asta: nu mă mai însoţesc tot felul de potăi culese de pe marginea drumului, ci o turmă de capre. Chiar, bă, aţi remarcat că bravul popor român are denumiri diferite pentru adunăturile de animale? Cireadă, herghelie, turmă, ciopor, parlament etc. Stol de ce e numai unul? Două rîndunici… două mari şi două mici… s-au căc… hm-m! (pentru cei care nu cunosc, avem linkuri).

În fine. Trecem pe lîngă cîteva puncte de belvedere, prilej să pozăm metropola Brezoix, înconjurată de negură. Deasupra noastră era senin sticlă şi puteam vedea extrem de clar Lotrului şi Făgăraşii cînd am ieşit din hornul care dă în muchia celor două colţane. Aici se termină tentativele nereuşite de descrieri umorisitice şi începe o tentativă aproximativ corectă de descriere a traseului.

În stînga noastră se deschide o lespede de conglomerat înclinată spre sud, dar cu prize suficiente să pui bocancii şi să mergi liniştit înainte, că-n dreapta se poate doar în cădere, iar în stînga doar dacă faci parte din regnul animal şi ai rude prin vreo turmă. Potecuţa asta firavă ne bagă printre copaci şi ne scoate în strungăreaţa dintre cele două măsele de piatră. Pe aia cu izmana care flutură nu ne-am urcat, dar pe ailaltă m-am dus eu cu Boss, fiecare pe cîte-o parte: el pe brîna nordică, pe care nu voiam s-o urc, fiind plină de brumă, eu prin dreapta, căţărîndu-mă la liber pe un perete uscat, de vreo şapte sau opt metri, dar aproape vertical. Încep să cred că m-am vindecat de rău de înălţime, aşa că după ce ajung sus mă duc pînă în buza stîncii, să văd o custură meseriaşă. M-am vindecat? Ei, sigur că da…

IMG_1588

Căţăratul începe de la baza boschetului, din poză lipeşte primul metru

Pe unde urcasem nu era rost de coborît la liber, aşa că singura variantă rămînea brîna care nu-mi plăcuse s-o urc. Nu ştiu cum e la voi, dar pe mine mă cam incomodează strînsul din buci la coborîre. Îi vin de hac înainte să-mi vină ea mie, dau ocol stîncii să recuperez băţul lăsat în boschet şi ne întoarcem către punctul în care ieşisem din vîlcel, încercînd ca de acum înainte să ţinem creasta pînă aproape de Şaua Dăneasa și să coborîm în Brezoi pe muchie în loc de vale.

Prima stîncă o ocolim pe partea nordică a crestei, ţinînd o potecă firavă, abia vizibilă, care dă o roată scurtă colţanului şi apoi ne scoate pe el. Mergem un pic pe partea sudică, apoi ocolim din nou pe nord, forţaţi de teren. Aici e o bucată destul de prăpăstioasă, poteca avînd aspect de brînă, mergînd cu hăul în dreapta, cu nesiguranţa în pipotă şi cu speranţa în gînd. Ieşim pe un alt vîrfuleţ, urmărind de aici linia crestei pînă în momentul în care muchia se sfîrşeşte brusc, forţînd o coborîre brutală spre stînga, din copac în copac. Noi aveam treabă cu creasta, deci ne-am ţinut cît mai aproape de stînci pînă cînd am ieşit în faţa unei grote de vreo doi metri. Ne-am oprit la o fumigenă, fiindcă nu ne alerga nimeni.

Sub noi s-a auzit foşnet de frunze. În timp ce Rozalian Bondărescu susţinea că sînt capre, călcătura prea rară şi prea apăsată mă ducea cu gîndul la urs. Să tragem, deci, o fluierătură. Ursul iese mai jos de noi, luînd brusc forma unui om şi a unui cîine, ambii plecaţi să caute caprele. Cum care? Vagaboandele.

Dau să continui tot spre dreapta, pe lîngă bolovani, dar Bondarul mă atenţionează că dacă o luăm pe acolo dăm în banda roşie a lui Banu, cu care chiar n-aveam treabă. Altă soluţie nu aveam decît în sus, pe un vîlcel plin de grohotiş, frunze uscate şi pămînt de flori. Nasoală combinaţie. Urcăm pe ăsta pînă ajungem în capătul superior, blocat de un perete în semicerc, un fel de fund de borcan. De aici stînga pe o brînă destul de expusă, însă cu destui copaci prin apropiere, apoi dreapta prin Hornul Spălat² către muchie.

Natura a prins drag de mine, căzîndu-i cu tronc unui rug de măceș. Mi-a dat o îmbrățișare tandră de-am zis că nu mai scap. Pînă la urmă am scăpat și de rug, și de niște piele. Băgasem un trap scurt pe spălătura aia şi ajunsesem pe un vîrfuleţ ca să mă uit ce avem în faţă. Aşteptîndu-i pe Boss şi pe Bondar să urce, văd înspre Negoiu o pată de zăpadă sub forma unui om, lucru care m-a binedispus. Asta era ce se vedea în spate. Cînd m-am uitat în faţă am început să nu ne mai simtem aşa bine, avînd în vedere lamele de rocă din faţă și prăpădul de pe ambele părți. Din punctul în care am ieşit din horn continuăm un pic spre nord, ocolind creasta pe nişte foarte vagi urme de poteci de capre, extrem de alunecoase şi însoţite de un hău considerabil. Nu strică să căscaţi de două ori ochii înainte să călcaţi. Bondarul a vrut să se simtă mai confortabil, scoţînd coarda şi urmînd să fie asigurat de Boss. Eu m-am dus înainte, la scotoceală, ieşind din brînă spre muchia pe care am urmărit-o de aici pînă la capăt.

Bomboana de pe colivă a fost finalul³ crestei: o săritoare ţeapănă de vreo 15-16 metri, în praguri şi cu foarte puţine prize. Mă gîndeam serios dacă s-o cobor la liber sau să-i aştept pe ăştia cu coarda și să dau rapel. Cît am stat să mă gîndesc m-a luat frigul şi am început să cobor cu atenţie, din piatră în piatră, pînă cînd am dat de un fel de brîniţe de piatră, late cît să pui o margine de bocanc şi să speri că te ţin. Am coborît oarecum încordat vreo doi sau trei metri, dar după ce am ajuns la primul copac a fost floare la ureche. După vreo zece minute de aşteptat au apărut şi ăştia, Boss coborînd la liber, iar Bondarul cu un Dulfer, spărgîndu-se în figuri. De aici urma să ţinem muchia spre vale, coborînd puţin sub o oră printr-un frunziş pînă peste genunchi în cîteva locuri.

Finalul turei a fost unul extrem de sportiv, ajungînd la maşină după 400m garduri. Nu ştiu sigur, dar cred că ăia de la olimpiadă nu sînt la fel de motivaţi cum eram noi de cîinii care ne lătrau din toate părţile. Cred că asta a fost ultima tură din 2015, aşa că probabil ne mai vedem pe aici la anul.

Poze aici şi aici.


1 – este că vă plac oximoroanele?

2 – denumire dată la faţa locului.

3 – creasta nu se termină aici, ci mai sînt cîteva stîncării pînă în şa, dar mai uşor de abordat.

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Poteci nu prea umblate
  1. cristi spune:

    Am râs, mi-am șters lacrimile și m-am uitat și la poze :) Mi se pare incredibil ce vreme a fost la munte și în București zici că era Beijing azi: cețățău și frig!

    Sărbători fericite și așteptăm povești și la anul!

  2. Dragos spune:

    Frumoasa vreme a fost. La Ploiesti era ceata si frig…brrr….
    Poate mai bagati o tura pana vin sarbatorile ,sau poate mai povestesti momente haioase cum numai tu stii. La Multi Ani ! Sarbatori fericite!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s