Fără cap şi fără coadă

Mă trezesc într-o beznă deplină, ca de peşteră, fără să ştiu ce fac aici. De fapt… unde e aici? Aprind lumina de la ceas, văd că e patru şi ceva dimineaţa, însă nu-mi dau seama de ce nu mi-e somn. Mîna mi se întinde instinctiv după sticla de apă minerală de lîngă pat. O golesc din cîteva înghiţituri, iar creierul gîngureşte vesel: „fraiere, te-ai făcut clei aseară!”. Desigur, în clipa imediat următoare realizez că undeva în cursul zilei de ieri s-a băgat mira pe post, apoi emisiunea s-a întrerupt brutal, dar cînd?

Nu ajung la întrerupător, pe care-l ştiam lîngă uşă din amintiri vagi, aşa că dau să scot telefonul din buzunar şi să-l folosesc pe post de lanternă. Bă, eşti nebun? Nu mai am telefonul! Încep să-mi fac griji din ce în ce mai tare şi să fiu din ce în ce mai confuz asupra situaţiei. Nu ştiu cum fac şi dau cu mîna de telecomandă, pornind televizorul ca să am un pic de lumină. În patul de lîngă mine dorm liniştiţi nevastă-mea şi copiii. Mă mai calmez, sting bestia orbitoare, mă întorc pe partea cealaltă şi găsesc telefonul în buzunarul din dreapta, unde n-a stat în viaţa lui. Bateria muci; cauze necunoscute.

Nu mai pot dormi, întorcîndu-mă de pe o parte pe alta ca fleicile de pe grătarul din ajun, avînd în sfeclă un puhoi de gînduri. La cît dracu’ am ajuns în cameră? Şi – mai ales – cum am ajuns? Telefonul unde o fi, l-oi fi lăsat afară? E prin maşină pe undeva? Da’ cheile de la maşină unde le-am pus? Foarte ciudat: nu mă doare capul, nu sînt ameţit, dar mi-e cam foame. Să înţeleg că nu de la băutură? La opt se trezesc ai mei şi coborîm la parter ca să mîncăm. Mă plimb un pic pe afară, refăcînd în cap şirul evenimentelor pînă la un punct, apoi intru în sala de mese. Desigur, stîrnind rîsete cu faţa mea confuză. Începe să mi se povestească scurta poveste a prestaţiei mele în ziua precedentă, care s-ar fi vrut a fi petrecerea de sfîrşit de an.

Cam acum vreo lună puseserăm la cale întîlnirea PPPL, adică Pomana Porcului la Pensiunea Luminiţa, deşi mie-mi aducea mai mult a Party People la Pensiunea Luminiţa. Pensiunea asta e aşezată puţin mai jos de turnul de echilibru al centralei de la Ciungetu, pe la vreo 1200m altitudine, fix genul meu de loc în care să stai cu prietenii şi să nu te deranjeze nimeni.

Am ajuns sus pe la 12 şi ceva, apucîndu-ne de treabă. Unii la feliat hălcile de ceafă, alţii la tocat varza şi legumele care urmau să sfîrîie în ceaun, restul la taclale, destupat şi distribuit sticle. Eu eram printre alţii, voluntar la tocat cele 30kg de varză. Am o bijuterie de Fiskars care aproape că merge singur, cum mi-a demonstrat imediat după ce l-am ascuţit. Iau prima varză, o pun pe tocător s-o tai în două şi jap! cu cuţitu’ de sus în jos, ca un samurai cu katana. Varza se înjumătăţeşte, m-apuc s-o fac fideluţă, dar se umple de sînge la cîteva secunde distanţă. O felie destul de groasă din arătător zace undeva prin grămada de varză din faţa mea. Ia uite, bă, şi nici măcar nu băui ceva, să am o scuză!

Mă duc la maşină, desfac trusa medicală, îmi fac deştiu’ mumie şi mă întorc la masa de lucru. Ca să nu mai risc aiurea, destup una din sticlele de Stroh 80°, torn în cîteva pahare pentru doritori, ciocnim, dăm pe gît şi mă reapuc de tocat. Dispar sub cuţit vreo opt verze, cîteva cepe, vreo doi morcovi, doi ardei şi încă o felie de inelar. Fiindcă adusesem chitara, lumea mă îndeamnă să las dracului cuţitul ăla (şi-aşa nu mai era nimic de tocat) şi să fac pe menestrelul cît timp mai am degete. Curgea sîngele ca din porc din ambele degete, aşa că desfac pansamentele, torn sare peste răni, mă ia cu înţepături în vezică, înjur, dau un pahar peste cap să nu mai sufăr de usturime pînă se închide rana, dau cu apă pe deget, sînt pansat la loc şi m-apuc de chitară. După cîteva minute de zdrăngăneală urmată de setarea playlistului în duba lu’ Claudiu am mai băgat un pahar, apoi cineva mi-a călcat pe cablul de alimentare şi m-a scos din priză. Shutdown instantaneu. Era în jur de ora trei după-amiază, soarele era sus pe cer, dar pentru mine se făcuse noapte.

Abia a doua zi am aflat că am avut ceva tentative de a mînca din pomana porcului, în sensul că stăteam cu o felie de pîine în gură, incapabil să mestec sau să reacţionez la stimulii auditivi din împrejurimi. Tabloul care mi-a fost pictat mă înfăţişa stînd la masă, cu mîna ţinută vertical în jurul unei felii nefericite de pîine, mestecînd în reluare şi cu capul ducîndu-se încet şi sigur către farfuria cu varză, salvat de nevastă-mea în ultima secundă. Nu ştiu prin ce minune, dar cică am ajuns în cameră pe propriile mele picioare, deşi aveam de urcat vreo trei etaje printr-un labirint de scări. Ştiu asta de la nevastă-mea, că ea mi-a zis. Tot ea mi-a zis că a încercat să mă trezească să mănînc mai spre seară, dar cică n-a avut cu cine discuta, mie mi-era somn.

În altă ordine de idei, am auzit că petrecerile de sfîrşit de an făcute cu cicliştii sînt chiar mişto. Poate apuc şi eu una…

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Plimbări familiale, Ţuicisme
3 comentarii la “Fără cap şi fără coadă
  1. Balasa George spune:

    Bine mai ți ai dat shutdown înainte sa mi dai mie??? Pai așa am vorbit noi?!?!?!?😅😅😅

  2. ratza spune:

    Rămîne pe altă dată. :)

  3. Dragos spune:

    Upsss…Am trecut si eu prin asa ceva, dar fara tocat legume. Tuica la greu in jurul gratarului !

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s