Stîncăriile Beţelului

De proiecte am scăpat, Crăciunul a trecut, concediul e pe ducă, doar cheful de mers nu se dă dus. Parcă aş băga ceva la o zi ca să mă pot întoarce pînă seara, dar mai lung şi mai sălbatic. E abia luni, dar mă apuc de căutat un traseu. Din întîmplare ajung pe Carpati.org şi-mi cad ochii pe o tură prin Lotrului, cu speranţe mici de marcaj sau potecă bătută. Fix ce căutam! Mă înscriu în tură şi m-apuc cuminte de documentat: mă uit pe hărţi şi încerc să reţin cît mai multe detalii legate de topografia zonei, desenez un traseu prin Google Earth ca să-l am în caz de vizibilitate redusă, apoi îmi trag o hartă minimalistă pe care s-o iau la mine.

map

Seara, chiar înainte de ziua turei, primesc un SMS de la organizator cum că e posibil să nu mai poată veni în tură. Fetiţa lui făcuse febră, iar el nu ştia cum să-şi mai ceară scuze pentru situaţia creată. Nu doar că l-am înţeles, dar m-am autopropus să ţin tura în locul lui, cu condiţia să mai vină cel puţin o persoană. Spre miezul nopţii începusem să cred că sînt singurul rămas şi mă gîndeam să abandonez.

M-am trezit pe la şase şi ceva. Nici nu apuc să mă îmbrac, că primesc un telefon de la George, care propune să scurtăm tura şi să amînăm ora de plecare pentru nouă. Mă uit pe geam, văd plafonul de nori foarte jos şi sînt de acord. La cîteva minute distanţă primesc un mesaj de la Vio, organizatorul, care-mi spune că a rezolvat cu febra, dar că tura e compromisă. Cădem de acord să ne întîlnim cu toţii la nouă. Mai trag un pui de somn, apoi plec spre locul de întîlnire.

Vremea arăta cel puţin îndoielnic, cu şanse minime de vizibilitate, ori un simplu urcuş pe Gorganu părea banal şi fără peisaj. Propun să schimbăm complet traseul şi să facem un circuit tot în Lotrului, tot de o zi, dar într-o zonă foarte dragă mie: Stîncăriile Beţelului. Propunerea îmi e acceptată, mai ales că nici George şi nici Vio nu mai fuseseră în zonă. Nu-mi rămînea decît să sper că nimeresc traseul fără prea multă bălăureală.

Pe la zece dimineaţa străbăteam Valea Călineşti printre străjerii de piatră care o mărginesc. Pudraţi cu alb şi lipsiţi de verdele pădurii de deasupra lor, sturii arătau complet diferit faţă de cum mi-i aminteam. S-au lăsat fotografiaţi printre şuvoaiele de fum care ieşeau din hornurile caselor.

Îi lăsăm în urmă şi cotim la stînga, pe marginea pîrîului Suliţelor, urmînd marcajul. După vreo trei sute de metri o luăm la dreapta pe un drum de car şi începem să urcăm panta brutală, plină de nămol aproximativ îngheţat şi acoperit cu zăpadă. O plăcere să urci pe aşa ceva… Un pic mai sus panta devine de-a dreptul nesimţită, iar între stratul de nămol şi cel de zăpadă mai apare unul: de frunze. Noroc că nu ţine prea mult.

La un moment dat marcajul indică o schimbare de direcţie la stînga, în ciuda drumului evident care urcă în continuare pe muchie. N-am altceva mai bun de făcut şi mă iau după tîmpenia aia de marcaj, care ne lasă de izbelişte. Continuăm pe potecuţa care devine din ce în ce mai firavă, dispărînd pur şi simplu în mijlocul pădurii. Nu ne rămîne decît să verticalizăm printre crengi, ieşind într-o rarişte de mestecăniş care-mi părea cunoscută. Ştiam că poteca trece fix prin mijlocul lor. Totuşi, traversînd rariştea n-am dat de nicio urmă de potecă. Ieşim cumva în stînga ei, spre est, apoi continuăm spre nord şi ajungem într-o poiană cu cîteva căpiţe de fîn. În stînga se lasă un drum de car şi presupun că e cel care coboară către pîrîul Suliţelor. Îmi aduc aminte că-n poiana asta trebuia să fie o casă şi că poteca urca prin dreapta ei. Vio şi George rămîn să se uite în stînga, pe bucata de drum care părea să coboare, în timp ce eu urc spre vest, în dreapta. Găsesc casa şi trag o fluierătură către cei doi. Fiindcă n-are rost să mai ocolească pînă la mine, le fac semn să taie poteca drept în sus, unde reîntîlnim marcajul.

Ne aflăm într-o zonă în care timpul a încremenit de cîteva sute de ani încoace. Un sat cu căsuţe rupte de lume, aşezate departe de drumul invadatorilor. Peste vale, de altfel, se află zona cunoscută sub numele „La Odăi” şi care nu apare pe prea multe hărţi. Un sat medieval care mai e locuit de vreo douăzeci de familii, o mostră de îndîrjire a celor care refuză să-şi părăsească locul de baştină în ciuda greutăţilor vieţii. Avem lîngă noi o căsuţă construită din lemn, cu brîu de alun şi acoperită cu lut, similară cu cele de peste vale. Ne uităm la modul în care se contopeşte cu natura, cum totul se îmbină armonios şi formează un tot unitar. După cum ziceam, nu trebuie să mori ca să vezi Raiul. Trebuie doar să deschizi ochii la ce ai în jur.

Poteca noastră continuă pe lîngă livada mică de lîngă căsuţă şi se îndreaptă către muchie, după ce trece printr-un pîlc de mesteceni. Asta era bucata de care îmi aminteam şi pe care o încurcasem mai jos. Renunţ să mai urmăresc marcajul, care ar fi trebuit să ne scoată în vîrful Suliţa, alegînd să mergem pe drumul bătut de localnici.

După două ore de cînd plecaserăm de la maşină ne vedem ajunşi în marginea nordică a Poienii Suliţei. Am ajuns destul de repede, aşa că facem un ocol pînă în Poiana Suliţei, să le arăt Doabrele, Narăţu şi  Foarfecile Brezoiului. Spre nord ar fi trebuit să se vadă Robu, dar norul e jos şi nu se vede decît pînă în Poiana Vevereţu. Totuşi, vremea dă semne de îndulcire, iar în cîteva minute ne trezim că norii dispar de pe cer şi ne lasă cu gurile căscate la peisajul care ni se desfăşoară în faţă, parcă rupt din basme. Melanjul dintre albastrul cerului, fulgii de zăpadă care cad sclipind în bătaia soarelui, jocul de umbre şi raze peste case şi livezi, dantelăria de pe copaci, toate m-au făcut să-mi aduc aminte de ce-mi place atît de mult zona asta. Nicio fotografie nu poate surprinde întregul, indiferent de priceperea fotografului.

După vreo douăzeci de minute ne întoarcem către marginea satului şi continuăm spre sud-est, urmînd banda albastră o perioadă. Pe jos e plin de urme de lupi, lucru confirmat de o săteancă ce urca din Proieni cu un cal. Continuăm şi noi către vale, urmînd drumul de car timp de vreo jumătate de oră, apoi schimbînd brusc direcţia către stînga, exact în locul în care pe un fag apare un triunghi roşu, şters de vreme.

Practic aici începe zona de interes a turei, ce văzuserăm pînă acum erau doar aperitivul. Urmăm  muchia către stînga, iar peisajul se modifică dramatic. Sturii şi lamele de piatră răsar de peste tot, pădurea se mai răreşte, iar custura stîncoasă şi ţepoasă ca lama unui fierăstrău ne obligă să coborîm în dreapta prin frunziş, către baza ei. Din neant apare un marcaj cu triunghi roşu, pe care nu mi-l amintesc să fi fost aşa des în urmă cu doi ani. Vopseaua pare totuşi veche şi încep să-mi pun întrebări asupra memoriei mele. Nu mult mai departe văd fostul marcaj pus lîngă cel nou şi realizez că cineva a dat cu pensula pe copaci. Săru’ mîna!

Traseul continuă pe, printre şi pe lîngă lamele de piatră, unele late de doar o palmă. Imaginea se modifică în mod continuu, unghiurile se schimbă la fiecare pas şi, odată cu ele, perspectiva asupra stîncilor din jurul nostru. Nu mai sînt nori, totul e învăluit în razele calde ale soarelui, iar noi coborîm printre stînci, căzături şi frunze.

Tot ce e frumos trece repede. Aglomeraţia de stînci ia sfîrşit şi poteca se înscrie pe o brînă nu mai lată de o palmă, acoperită de zăpadă şi frunze. Nu mă simt prea în largul meu prin astfel de locuri, dar îi dau înainte către vale, spre pădurea de pin. Pe alocuri mai răsare cîte o lamă cînd nu te aştepţi, ultimul bolovan avînd forma unei ciuperci din piatră, crescută în mijloacul pădurii. Încă un pic de coborîre şi ajungem înapoi în Călineşti, fix în locul în care se întîlnesc pîraiele Beţel şi Văcarilor.

Ajunseserăm la sfîrşitul turei după fix cinci ore, care nu ştiu cînd au trecut. Fiindcă mai aveam vreo două ore de lumină, propun să urcăm pînă la Grotele Zmeilor, aflate foarte aproape de locul în care lăsasem maşina. George renunţă, fiind ud la picioare, aşa că merg doar cu Vio.

Poteca începe chiar de la capătul podului, urcînd pe bolovanii rotunzi de lîngă şosea. Imediat după ei se lasă o potecă foarte vizibilă spre dreapta, dar nu vă lăsaţi amăgiţi de ea, ci ţineţi muchia în sus. După vreo sută de metri o să apară o potecă foarte bătută, care vă scoate la grote după vreo oră de mers lejer. Pe parcurs există vreo trei sau patru puncte de belvedere către Valea Oltului, Ţara Loviştei şi a Făgăraşilor. Presupun că poteca asta ajunge şi la Odăi, însă rămîne de văzut pentru viitor.

Cum noi eram destul de în formă, am ajuns la grote după jumătate de oră, caverne cu tot felul de forme şi despărţituri, fereste în stîncă, modelate de cine ştie ce cataclism al naturii. Deşi altitudinea e mică, aici îşi au sălaşul caprele negre. Ne uităm un pic spre nord, facem cîteva poze, apoi ne întoarcem. După fix o oră eram la maşină, întorcîndu-ne către Sibiu.

Chiar dacă traseul propus iniţial era mult mai solicitant atît din cauza lungimii cît şi a dificultăţilor de orientare, eu unul nu regret că am ajuns din nou în Beţel. De altfel, din cîte am văzut pe feţele lui George şi Vio, nici ei nu păreau să regrete alegerea.

Astfel, anul montan 2015 s-a încheiat. Rămîne de văzut ce o să-mi aducă 2016, fiindcă mi-am propus mai puţină bicicletă şi mult mai mult bocanc. Acestea fiind zise, vă doresc un An Nou fericit şi plin de împliniri tuturor. La mulţi ani!


Poze:

https://picasaweb.google.com/114887214163202953556/Betel30Decembrie2015


 

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s