Tura din bucăţi

„- Dacă nu vin luni, înseamnă că încă mai înot prin zăpadă. Da’ ajung io, nu vă faceţi griji!”

Aşa s-a terminat ziua de muncă de vineri, după ce le spusesem colegilor că plec iar în tură, cu tot codul galben de ninsoare şi viscol care se anunţase. Ziceam să fi dat o tură prin Latoriţa; Nopteasa – Plaiul Poienii – Frătoşteanu (nănică), retur pe Părăginosu – Curmătura Vidruţei. Destul de scurt pe vreme bună, solicitant pe zăpadă mare. Nu ştiu cum dracu’ am făcut, dar în mail am uitat să pun Nopteasa ca punct de plecare, aşa că pînă la urmă ne-am ales cu Chica Lupului. Care e mult prea scurt pentru două zile. Sau?

Plec din Sibiu pe la opt şi un pic, liniştit, că trebuia să ajung în Brezoi la 9:30. Ajunsesem aproape de Lazaret, cînd mă sună Jacky să-mi spună că au plecat din Vîlcea şi sînt aproape de Călimăneşti. Pînă atunci mersem extrem de relaxat, drumul fiind pustiu. La auzul acelor vorbe mari, biata Corsa a trecut în warp mode, ajungînd la intersecţia cu Brezoi după douăzeci de minute, unde am mai aşteptat vreo zece să apară şi-ăştia.

Vin oamenii, mă sună de la vreo sută de metri distanţă, ne adunăm şi punem la cale planul de bătaie. Traseul suferă nişte modificări drastice din cauza vremii şi lungimii foarte scurte. Nu mai urcăm direct în Chică, ci stabilim de comun acord să vizităm alte cîteva obiective care nu ne-ar fi în drum în nicio altă tură. Aceste cîteva, în număr de două, erau Cascada Scoruşu (cunoscută în presă sub numele de Cascada lui Ciucă) şi Peştera Laptelui din peretele sudic al Doliei Frumoase.

Primul obiectiv era cascada. Imediat după barajul din Mălaia am cotit-o stînga, pe Valea Bucureasa Mare. De altfel, fix de aici porneşte traseul către stînele din Cocora, marcaj care nu apare pe harta lui Nae Popescu, dar care apare pe cea a lui Gheorghe Ploaie (aia fără curbe de nivel). Pe scurt, stînga imediat după ce aţi ajuns lîngă lacul de acumulare, dreapta la primul pod, treceţi pe lîngă pensiunea Căsuţa din Pădure, mai mergeţi vreo sută de metri şi parcaţi. Intraţi pe firul văii şi ocoliţi bolovanii şi căzăturile pe unde vi se pare mai comod. La confluenţa dintre Scoruşul şi Bucureasa Mare o luaţi către dreapta pînă cînd firul văii devine abrupt, iar în partea stîngă apare un drum de exploatare forestieră. Ieşiţi în el şi continuaţi spre stînga pînă cînd ajungeţi la cascadă.

Deşi e impozantă, mie nu mi-a lăsat impresia că ar avea 80 de metri, cum se vehiculează. Se prea poate ca stratul extrem de gros de gheaţă de la baza ei să mă fi păcălit. Ne tragem în poze, rîdem şi o luăm la vale. Boss netezeşte un bolovan cu şira după ce îşi ia avînt pe gheaţa de sub zăpadă în timp ce Jacky, Cosmin şi Rozalian discutau despre cum se realiza organizarea turelor în vremuri tulburi în care nici telefon n-avea toată lumea, turele se anunţau prin scrisori trimise prin poştă, concediile se plănuiau din timp ca să se suprapună, iar echipamentul de iarnă era practic inexistent.

Să revenim la potecă. Jacky era singurul care-şi luase beţele, restul de putori lăsîndu-le la maşini. La urcuş am mai fost cum a mai fost, ieşeau aburii din noi pe toate găurile, dar la vale alunecam pe bolovanii şi crengile din albie şi parcă ar fi fost bune. Pe firul văii dăm de nişte urme de pisică sălbatică, iar mai jos, spre ieşire, de urme de lup. Rozalian ne ia la mişto, spunînd că urmele aparţin unui lup cîrlionţat cu deficienţe de mers. Tot traseul a durat vreo două ore jumate.

Ne vedem mai departe de drum către Ciungetu, oprind la birt să mîncăm şi să bem cîte o cafea înainte de a vizita Peştera Laptelui. Am avut ceva probleme în a o găsi, dar după ce urcăm aiurea vreo zece minute memoriile lui Rozalian ne coboară pe lîngă peretele impozant al Doliei Frumoase, colorat de galbenul lichenilor şi verdele iederei care se caţără pe el în neştire. Una din poze nici măcar nu pare a fi făcută iarna. În faţă ne răsare intrarea în peşteră, în timp ce în partea dreaptă străjuieşte un portal înalt de vreo trei metri.

Peştera e una tînără din punct de vedere geologic, neavînd cine ştie ce formaţiuni în afara scurgerilor de calcit de pe pereţi care-i dau numele şi a pieii de leopard. Înăuntru era plin de fluturi şi păianjeni acoperiţi de rouă, cîţiva limacşi galbeni şi un singur liliac amărît, deranjat de frontale şi de vocile noastre. Imperturbabil, s-a răsucit şi ne-a arătat bucile acoperite de propriile aripi. Pe tavan, în special către fundul artificial al peşterii, creşteau complet lipsite de lumină nişte plante care aduceau a rădăcini. Peştera nu se termină aici, ci continuă descendent încă nişte zeci de metri după zona colmatată şi se termină într-o mică acumulare de apă, însă accesul este blocat de speologi în vederea conservării acesteia. Aici au fot găsite rămăşiţe ceramice aparţinînd culturii Glina şi fosile animale care au trăit acum 50.000 de ani. Fragmentele ceramice pot fi văzute în Muzeul de Istorie din Rîmnicu Vîlcea.

Ajungem la maşini, lăsăm una la intrarea în traseul către Chica Lupului, una la birt şi începem să urcăm către muchie. Prăpădul ăla de vreme care se anunţase pentru după-amiază se lăsa aşteptat. Temperatura oscila în jurul a +2°C, iar eu urcam cu geaca pe mine, nemaiavînd chef să mă opresc şi s-o dau jos. Muream de cald. Eh, cum urcam noi agale, că nu ne grăbea nimeni, ne întîlnim cu un om care cobora cu caii din culme. Dusese porumb pentru oi. Vestea dată de el nu ne prea convenea: majoritatea stînelor de sus erau locuite permanent, oamenii stînd cu animalele. Asta însemna că nu prea aveam unde dormi.

După vreo oră de urcat în mod indolent ajungem în culme. Din stînga, în depărtare, ne latră ditamai ceata de cîini, lîngă noi e o cabană în toată regula, înspre nord se vede un norălău care prevestea dezastru, iar noi continuăm pe strategic către Valea Măceşului, doar-doar găsim vreo hrubă în care să ne odihnim oasele peste noapte. Niciuna din contrucţiile inspectate nu permitea dormitul, cu excepţia uneia ochită de Rozalian. Rămăsese ca soluţie de rezervă dacă nu găseam altceva mai bun.

Mai mergem vreo sută de metri şi dăm de urme de paşi proaspeţi către o alta. Norocul nu ţine cu noi, dar în stînga, pe o muchie care se lăsa către Voineasa, ochim o stînă care părea numai bună. Plec vijelios pe drumul plin de lăstăriş din stînga stîlpului de înaltă tensiune, apoi coborîm la oha pe ditamai păntocul către construcţia care se vedea printre copaci. Ajungem la ea, însă e într-o stare absolut deplorabilă. Acoperişul e dărîmat la mijloc, iar singura încăpere cît de cît acceptabilă e plină de beţe. În plus, aproape că ai loc să bagi capul printre bîrne, deci rezistenţa la viscol părea a fi destul de redusă. Hai înapoi către aia ochită de Rozalian.

Desigur, nu sîntem chiar aşa de doritori să ne dăm cu genunchi în buze pe urcuş. Ne luăm după alte urme proaspete de bocanci care urcau, fără a fi ale noastre. În vreo zece minute găsim un grajd dezafectat, în stare bunicică. Confort cam două stele, dezavantajele fiind că nu puteam face foc, uşa avea o cursă utilă de circa 10°, abia lăsîndu-ne să intrăm cu rucsacii în spate, o sursă de apă extrem de jegoasă, iar pe jos nişte balegi uscate pentru inhalaţiile de seară. O lăsăm pe altă dată.

Desigur, după alte zece minute eram la aia ochită de Rozalian. Un pat, o sobă şi o masă. Adică loc ioc pentru toţi, încăpeau maxim trei inşi acolo. Pe drum ocolisem casa locuită pe două părţi: eu cu Jacky şi Cosmin pe strategic, Rozalian şi Boss prin livadă. Încercaseră să vadă un fînar care părea extrem de comod, dar li se răspunsese din interior cu un muget de taur deranjat de prezenţa altor fiinţe bipede decît stăpînul lui.

Venea noaptea, aşa că decidem că grajdul dezafectat ne va servi drept hotel. Ajungem repede la el, adunăm resturile de paie şi balegă către cap (pentru inhalaţii şi pernă) şi ne apucăm să ne îndopăm. Rozalian se întinde în hamac ca liliacul, dornic să-şi testeze sacul de dormit. Ăştialalţi ne-am înşirat izoprenele pe jos şi am mai rîs pînă pe la opt înfipţi în saci, ascultînd diverse scheciuri de la Planeta Moldova, Horaţiu Mălăele şi Toma Caragiu, eventual punînd poze pe facebook să anunţăm omenirea că sîntem vii şi că nu e frig s-avem mucii hăţuri. Nu ştiu cînd am adormit, cert e că ne băşeam în saci de-am zis că ne ridicăm cu nacela spre cer dac-o mai ţineam în ritmul ăla.

Pe la unu fără ceva eram toţi treji, deranjaţi de vînticelul care trecea nestingherit printre scînduri, lipindu-ne fulgi de zăpadă pe meclă. Nu la modul barbar, ci aşa… cîte unul, cîte doi, cît să te enerveze. Îmi trag gluga pe cap, termosul pe post de pernă, stînga împrejur şi somn pînă la opt dimineaţa.

Bocancii rămaşi lîngă cap erau sloi; cînd i-am tras în picioare au pîrîit cu simţ de răspundere. Jacky, ieşit să îngălbenească zăpada, a fost surprins să constate că vreo trei oameni coborau către Voineasa, nu departe de grjadul în care am dormit. Totodată, spunea că sîntem într-o situaţie oarecum primordială, bătînd apropouri la naşterea lui Iisus. Ideea îi e salutată afectuos cu o a nu-ştiu-cîta băşină grosolană, aproape însiropată.

Ies din sac printre ultimii, încercînd să-mi vîr zgaibaracele în bocanci şi în geaca lăsată afară, la fel de ţeapănă ca bocancii. Dormisem cu pufoaica pe mine şi m-ar fi ucis căldura dacă aş fi plecat cu ea pe mine. Umplem maţele, urcăm în muchie, coborîm în Ciunget şi ajungem la maşini după nici o oră lălăită de mers. Fuguţa către bălăceală.

A, nu v-am zis? În mailurile de dezorganizare s-a propus o vizită a termelor de la Căciulata. Inscripţiile descifrate cu greu au relevat că numele acestora prezintă un amestec bizar de origine cumană, romană şi bretonă. Descoperite în 2015, aceste terme poartă numele de Cozia Aqua Park şi pot fi vizitate contra cost: 20 de lei pe zi.  Lăsînd la o parte glumele răsuflate, în Cozia Aqua Park sînt vreo zece bazine cu apă termală cu temperatura între 35-38°C, unele acoperite, unele în aer liber. Le-am luat la rînd, că după noaptea din grajd mergea bălăceala la fix. Ne-am plictisit repede în interior, aşa că ne-am îndreptat trupurile de zei către bazinele de afară, unde ningea molcom, cu fulgi mărunţi. Recunosc că e interesant să te bălăceşti la -2°C cu ţurţuri în cap, dar şi mai interesant mi s-a părut să mă dau pe tobogane. Interesant în sensul că bieţii copii n-aveau loc de noi. Adulţi, cică. Şi mai interesante au fost privirile uimite ale cîtorva piţipoance aflate la foc mic în jacuzzi. Dumnealor ne-au văzut întînzîndu-ne pe şezlonguri la bronzat, revenind în apă cînd ardea soarele prea tare (adică atunci cînd se topea zăpada de sub noi). După vreo cinci sau şase scoţiene din astea şi încă vreo duzină de coborîri pe tobogane, liota s-a adunat la vestiare, s-a înţolit cu hainele înmiresmate în timpul nopţii şi şi-a văzut de drum.


Tura asta, deşi nu foarte răsărită, mi-a adus aminte că prefer să pargurg muntele în bocanci, nu pe două roţi. Fiindcă 2014 şi 2015 au fost ani pe care i-am petrecut în şa, anul 2016 va fi an de rucsăceală.

Bibliografie:

Intrarea pe Valea Bucureasa Mare

Cascada Scoruşu – localizare

Detalii legate de Peştera Laptelui

Poziţionarea extrem de relativă a peşterii

Cozia Aqua Park


 

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
7 comentarii la “Tura din bucăţi
  1. Mi se spune Adam spune:

    Pentru ca stiu ca iti place copy-paste:

    „Gheorghe Popa-Radu
    14 ian. (Acum 4 zile)

    către mine, Jacky, Ionescu, Marius, Alin, Ciobanu, Ion
    Hai să fie Chica Lupului.”

  2. ratza spune:

    Ăsta era al doilea mail.

  3. Mi se spune Adam spune:

    In acelasi spirit:
    „DÓLIE, dolii, s. f. 1. Șanț sau unghi format la intersecția a două versante de acoperiș. 2. (Reg.) Loc în care un râu curge încet, lin. – Din sl. dolĕ.
    „RÚCSAC, rucsacuri, s. n. Sac de turism, purtat, mai ales de excursioniști, în spate; raniță. – Din germ. Rucksack.”
    „CHITÁRĂ, chitare, s. f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. Din it. chitarra.”

    Sursa: DEX ’09

    si as intreba reflexiv:

    De ce plang chitarele?
    Le-au ranit amintirile.

  4. ratza spune:

    Dolia Frumoasă apare pe hartă, așa am scris și eu.
    Sac, saci. Rucsac, rucsaci. Academia duce lipsă de logică.

  5. Mi se spune Adam spune:

    Corecta denumirea dar ai spus „Peştera Laptelui din peretele sudic al Doliei…”

    Cu rucsacul nu stiu ce sa zic ca nu ma pricep. Pot spune doar ca sac si rucsac, desi seamana dpdv fonetic, au origini diferite, primul vine din latina, al doilea din germana, deci pot lua forme diferite de plural, zic si eu.

  6. ratza spune:

    Aha, gata. E nordic toată era. :)

  7. Ion P spune:

    Foarte frumoase relatarile tale dar trebuie un pic asezonate cu poze si eventual cu filmari de la fata locului, ca acum toate telefoanele filmeaza decent macar 720, daca nu full HD. Asa, articolul e cam sec. Spor la blogging si la cat mai mult continut multimedia!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s