Pseudoghid

După mult prea mult timp petrecut muncind şi scîlcindu-mi creierul în rezolvarea problemelor, cred c-am reuşit să ies din stadiul de legumă. Ca întotdeauna, locurile dragi mă pun pe picioare şi-mi oferă zvîcul ăla necesar pentru a merge înainte, de obicei sub formă de văgăuni înclinate şi pline de frunziş. Trebuia să conduc un grup format din persoane pe care nu le mai văzusem în viaţa mea, dar faţă de care rămăsesem dator de anul trecut. Am arta asta de a sări cu capul în necunoscut, artă care mi-a adus mai multe belele decît beneficii.

Primesc spre sfîrşitul toamnei trecute un mesaj de la o tipă din grupul amintit mai sus, întrebîndu-mă dacă n-aş putea să organizez o tură prin zona Doabrelor. Stabilesc o dată pe la sfîrşit de noiembrie, dar n-am mai reuşit să onorez comanda. Nu mai ştiu exact de ce; ori ninsese, ori mă umflasem iar de muncă. A rămas să facem tura în primăvară, să prindem clasicii dediţei.

Mă apuc joi de contactat lumea. Dragoş nu poate veni. Mase e consemnat la Păscoaia. Boss zice că da. Cînd să mă apuc de sunat oamenii fără cont de Facebook mă trezesc că mă sună Jacky, să mă întrebe dacă nu merg prin Căpăţînii cu restul grupului nostru. Refuz oferta, spunîndu-i rîzînd că tocmai mă pregăteam să-i sun pentru Doabre.

Pentru că nevastă-mea era de serviciu sîmbătă, am plecat de vineri seara, basculînd borăcimea la ai mei. Stau vreo oră pe acasă, pe urmă plec să-l iau pe Boss şi să mergem peste chiabur. Nu ies bine din Brezoi şi văd acul de la apă pe la suta de grade, în condiţiile în care mersesem relaxat, cu 60-70km/h. Bănuiesc termostatul, dar cum nu mai am de făcut decît vreo doi kilometri pînă la moşia ăstuia, dau drumul la căldură. Bariera pusă. Bă, eşti nebun?! Cum trecem? Opresc motorul, bocănim în caşcarabeta de lîngă… Aiurea, nu era nici dracu’ prin zonă. Boss găseşte nişte chei atîrnate de un cui, dar n-au nicio legătură cu lacătul.

Cum ne învîrteam noi pe acolo, mai apare o maşină spre aceeaşi direcţie, Claudiu şi Mirela, cunoscuţi comuni de-ai chiaburului şi ai lui Boss. Scot frontala din rucsac, remarc ditamai băltoacele sub maşină, salt capota, desfac buşonul de la vasul de expansiune şi iese un pic de abur. Aşaa… cam cît dintr-un căcat proaspăt în zăpadă. Abur, că antigelul era înşirat pe jos între Vîlcea şi Păscoaia. Înjur, înşurubez la loc, Boss sună la numărul afişat pe una din latura clădirii, iar paznicul ne zice că e la cîrciumă. Claudiu se duce după el, omul ne deschide (întîrziasem juma’ de oră faţă de program) şi ne adunăm la Ionescu în bătătură, să-i serbăm ziua de naştere. Grătar, bere, rîs la greu şi somn în saună.

Vine ziua turei. Amintindu-mi că jegul ăla de maşină e însetat, bag o sticlă în pîrîu şi-i torn în vas pînă aduc la nivel. Bariera nu mai e pusă, salutăm paznicul şi ne ducem spre Brezoi. N-aveam nimic de mîncare la noi, cu excepţia cîte unei hălci de slănină şi cîte o jumate de ţuică. Bunghim Anabella, mutată din locul unde o ştiam ultima oară, facem plinul, luăm nişte ceapă verde şi ridichi, apoi ne înşirăm confortabil la o cafea şi aşteptăm să apară grupul de bucureşteni. Avînd în vedere experienţele din anii trecuţi, mă gîndeam cum ar fi să ne prindă noaptea prin Doabre.

Apare lumea. Chit că s-au prezentat, aveam să le ţin minte părţi din nume abia spre seară. În ordine alfabetică: Adina, Ioana („Furnicuţa”), Ramona („Prinţesa”), Alex, Dragoş, Ionel şi Ştefan („Gogonel”). Nu mai ştiu exact ora, dar cred că pe la 11:30 am intrat în traseu, mergînd printre casele hinduşilor locali spre Melcii Doabrelor. Chit că e un izvor chiar lîngă case, prefer să-mi iau apă direct din pîrîu.

Ne aflăm la intersecţia dintre Doabra Mare şi Cheile Zîmbrului. Una din poteci începe fix pe stînga, de unde se termină gardurile oamenilor. N-are sens să ne întoarcem, ci abordăm muchia pieptişă din faţa noastră, luînd ca reper stîlpul de înaltă tensiune. Oricum, e la fel de brutal ca celălalt, dar cel puţin nu mai tre’ sărit gardul din livadă. Afară erau vreo 20°C şi am ajuns la stîlp fleaşcă. Ceva mai sus de stîlp se lasă pe partea dreaptă o muchie îngustă, cu un pin sănătos la vreo cincizeci de metri mai la vale. E unul din punctele cu o deschidere bună asupra labirintului pietros pe unde urma să coborîm a doua zi.

Poteca părăseşte o parte din grup pe partea dreaptă, fiindcă rebutul social aici de faţă a considerat că i-ar prii o pauză la umbră. UItasem complet că lumea nu ştie traseul, dar plecasem înainte ca vita. Eh, cum stăteam şi fumam liniştit (da, ştiu, vicii, sănătate, cum se împacă fumatu’ cu muntele şi ţoacla etc), aud vorbe şi foşnit la vreo zece metri mai sus de potecă. Strig, unii se întorc să coboare micul prag de stîncă, alţii continuă pe sus. Ionel mă întreabă cum să treacă de pragul, iar eu îi răspund să folosească rădăcina de lîngă, că e acolo de ani de zile. Mi-am înghiţit vorbele în secunda imediat următoare, cînd rădăcina respectivă a plecat la vale, fiind putredă. Culmea e că vrusesem să calc hotărît pe ea şi în ultima clip alesesem altă variantă. Mamă, ce mă mai duceam! Plecam la vale glonţ ca sticla de apă a lui Alex, care a făcut cîteva tumbe şi s-a oprit pe jos prin frunziş.

Revenind la prag, iau rucsacul lui Ionel, apoi al Prinţesei, îi debarc pe lîngă al meu, îi ajut să treacă, urc la Adina, care era pe lîngă nişte alte rădăcini nu foarte de încredere, cobor să recuperez sticla de apă căzută în văgăună şi ne continuăm drumul. Îmi fulgeră prin sfeclă: „Dac-o ţinem aşa, n-ajungem pe lumină nici la pîrîu.” Realizez că eu cu Boss mergem prea repede şi poate că oamenii sînt la prima lor boschetăreală pe teren de genul ăsta. În acelaşi timp, vremea e absolut impecabilă şi nu-mi dau seama unde sau de ce merg ca un apucat.

Pe primul colţan urcat mă aşteptam să dau de dediţei, însă nu am găsit decît doi amărîţi. Majoritatea fuseseră rupţi şi culeşi, rămînînd doar cei care probabil că nu trecuseră de controlul de calitate. Tot pe colţanul ăsta, dar după zona cu căzături (pe coborîre) e o custură simpatică pe care-mi tremurau ţurloaiele de obicei. Eh, nu ştiu ce am păţit, dar de data asta am trecut-o fluierînd, oprindu-mă la sfîrşitul coborîrii să mă zgîiesc la tona de viorele aflată într-o parte, pe un fel de prispă a stîncii.

Coborîm în continuare pînă într-o mică şa, avînd în faţă un alt colţan brăzdat de poteci. Nu mai ştiam exact dacă pe ăsta îl urcăm sau nu. Las rucsacul şi urc pe el în viteză, să văd dacă are vreo continuare. Are, dar nu ştiu să zbor eficient şi produc cratere la aterizare. Văd o grămadă de dediţei sub piatră, dar părăpastia e înfiorătoare şi nu am tupeu nici măcar să mă înşir pe boiler ca să le trag o poză. Mă întorc la rucsac, încep să cobor, iar la vreo zece metri mai jos văd triunghiul. N-am altceva mai bun de făcut decît să mă aşez pe frunze ca să mă duc la vale, reuşind să adun pe cur destul lut cît să fac o cărămidă.

Poteca prinde aspect de brînă în coborîre uşoară, însă ia repede sfîrşit şi începe un alt urcuş priporos printre crengi. Donez beţele mele Prinţesei, cu gîndul că fără ele mi se mai temperează stilul de mers. Sătul de frunze, las baltă poteca şi mă abat dreapta pe stînca golaşă, acoperită ici-colo cu pietriş. În dreapta e prăpăd pînă jos, lucru caracteristic zonei. De pe vîrful proaspăt atins coborîm spre stînga, apoi imediat dreapta, pe muchie. E momentul pentru o nouă ţeapă, ajungînd pe un colţan fără ieşire, dar foarte aproape de potecă. Cotim, ţinem muchia către vale şi ajungem în sfîrşit la firul apei, unde ne-am luat o pauză de masă.

Cred că am stat vreo juma’ de oră, timp mai mult decît suficient să-mi dau jos zoaiele de pe meclă şi să mă ia lenea. Da’ o lene… Povestisem de nişte păţanii de prin liceu, cînd băuserăm toţi vin pe lîngă Stînişoara şi ne rugam de picioare să se mişte pe Vlădeasa în sus. Acum parcă era mai rău. Frunziş grămadă, potecă ioc, vagi amintiri de cum ar trebui să fie traseul, ţinut de fiecare lăstar ieşit în faţă. Am ajuns totuşi într-un punct cunoscut, un bolovan pe care trebuie să ne urcăm. Cum nu mă mai afundam în peisaj, parcă mi-a revenit cheful de mers şi iar m-am dus ca tîmpitul în faţă, pînă lîngă bolovanul de lîngă Domul Doabrelor. Mie îmi place să-i zic Bulzul Doabrelor, că pe aici te răzbeşte foamea şi cam aşa arată. Eh, bolovanul ăsta se poate ocoli fără probleme prin dreapta, numai că mie îmi vine un gînd perfid în cap: ia să-i sui p-ăştia sus cu rucsacu-n cîrcă!

Apare lumea, se urcă fără să întrebe prea multe detalii, iar eu stau în urmă să car două seturi de beţe şi un DSLR. Desigur, priveliştea de sus e impresionantă. În faţă e imensitatea aia de dom, în stînga încep să răsară căsuţele din Poiana Suliţei şi văgăunile din Valea Glodului, în spate se vede dantelăria de stînci peste care am trecut, iar în dreapta se văd lamele pe care am ieşit cu un an în urmă. Fix cînd oamenii se bucurau de peisaj, le spun ironic că bolovanul pe care sîntem se putea ocoli fără probleme prin dreapta. Dragoş remarcă faptul că am urcat cu huidumele în spate şi rîde cînd îi spun că e pentru antrenament.

Cobor pe altă parte a bolovanului, urmărind un făgaş pămîntos cu cîţiva copăcei şi ajutînd lumea să coboare ultima porţiune. Ocolim Bulzul prin dreapta şi ne apucă iar lenea prin frunze. În fundul văii, la vreo cîteva minute de bolovan, încă o pauză. Furnicuţa e bănuită de consumul a nu ştiu ce pastile, avînd în vedere că rîdea continuu. Prinţesa îi ţine isonul cu un gen de rîs pe care nu-l pot descrie în cuvinte, trebuie să-l auziţi. Motivul? Nu ştiu cum venise vorba de copilărie şi viaţa la ţară prin grupul lor, prinţesa lăsîndu-i pe toţi cu gurile căscate în clipa cînd a zis că ea mergea la ţară cu tramvaiul. La ţară însemnînd Piaţa Muncii din Bucureşti. Ce troll!

Pauza reuşeşte să-mi spulbere din nou cheful de mers. Mă tîrăsc printre crengi cu graţia unui beţiv, însă ştiu că de aici mai avem vreo jumătate de oră şi ajungem la poiană. Desigur, în jumătatea aia de oră am mai făcut două pauze: prima pe stîncile de dinaintea casei lui Todorof, cînd remarcam că-mi e prea cald la picioare şi nu ştiam dacă de la bocancii prea groşi sau de la şosetele de lînă, iar a doua lîngă căsuţă, unde ne-am oprit să paştem măcriş.

Încă vreo zece minute de mers şi ajungem. „Terminus Paradis!”, anunţ eu vesel, uşurat de greutatea tonetei din cîrcă. Furnicuţa n-are altceva mai bun de făcut şi mă întreabă dacă eu sînt căpitanul Burcea. Răspunsul meu stîrneşte hohote generale, replicîndu-i că tre’ să adune vreo zece ca mine să facă de-un Burcea. Mă gîndesc că ştiţi faza din film: „La locul ăsta îi zice «Şerpărie». Din cauza şerpilor, dracu’ ştie cum poa’ să trăiască aici. Acu’ să facem cunoştinţă: io sînt căpitanul Burcea, …”

Să-l lăsăm pe Burcea cu soldaţii lui şi să ne apucăm de pus corturile şi făcut focul. Boss scoate ţuica la interval şi ne apucăm de poveşti, descleştîndu-mi şi mie fălcile după o zi în care nu prea vorbisem cine ştie ce. Oricum nu sînt cine ştie ce vorbăreţ, spre disperarea nevesti-mii. Cu drojdia în bot, supun oamenii unui interviu sau interogatoriu, după care încep poveştile cu tot felul de faze de prin munţi. Alex remarcă imediat că majoritatea poveştilor se leagă de ture făcute în dublul timpului normal. Lumea pleacă la culcare, eu cu Boss rămînem fără ţuică, facem un foc zdravăn, că se lăsase frigul, iar după o slănină la jar ne băgăm şi noi în cort. Am picat lemn din clipa în care m-am înfipt în sac.

M-am trezit foarte devreme dimineaţa, pe la şase şi ceva, foindu-mă de pe o parte pe alta şi nereuşind să mai adorm la loc din cauza păsărilor de afară care ciripeau de zici că turbaseră. Am ieşit şi m-am dus să mai caut o serie de lemne, fiindă arsesem tot vagonul adunat cu o seară înainte. În vatră mai era o grămadă de jar, vreascurile erau uscate iască, aşa că n-am întîmpinat cine ştie ce probleme cu aprinsul. Lumea se trezeşte treptat şi se pune de un mic dejun cu chestii care imită cît de cît mîncarea. Sînt destul de circumspect cînd văd omletă la pungă, mai ales cînd amestecul din interior arată ca o borîtură de-a mea din vremuri nu demult apuse. Bineînţeles că mi-am spus părerea cu voce tare, iar Prinţesa a povestit istoria unui peştişor de acvariu în timp ce Adina ofta la cîţva metri distanţă: „Ah, nu din nou povestea cu peştişorul!”.

Maţele pline, calabalîcul strîns, VALEA! Urmez traseul de anul trecut, de data asta atent să nu ratez coborîrea spre vale. Fiind senin, stîncile se văd mult mai mişto de la balcon, însă nu reuşesc să dibuiesc nicio intrare în vale. Sub noi se aud voci, una chiar foarte cunoscută. Par foarte aproape, dar nu văd nimic. Pînă la urmă apar Vasile şi Radu sub stînca pe care eram noi cocoţaţi. Făceau traseul la o zi, invers faţă de cum veniserăm noi. Am stat cîteva minute la poveşti cu ei şi cu Bogdan, un ranger de la Parcul Naţional Cozia, după care le-am preluat căţeaua-satelit care se luase după ei şi ne-am văzut mai departe de drum. Mai jos am schimbat locurile, ei salutîndu-ne de sus.

Încă un pic de muchie şi găsesc lespedea pe unde presupuneam că ar putea fi o posibilă coborîre către Doabra Mică. Zic „presupuneam” fiindcă nu mai coborîsem pe acolo niciodată. Doar că, vorba lui Boss: cînd ne-a împiedicat pe noi lipsa potecii să mergem pe undeva? I-am dat otova prin frunziş pînă în mocirla din funcdul văii, trecînd prin rugi, nămol, căzături şi bolovani pe unde ni s-a părut mai uşor. Odată aujnşi în firul văii, nu ne-a mai rămas decît să urmăm pîrîul, ocolind vreo două sau trei săritori cînd pe-o parte, cînd pe alta şi holbînd ochii la stîncile care ne răsăreau în faţă. Nefiind prea atent pe unde călcam, mi-am luat vreo două trînte, lăsîndu-mi pielea pe pietroaie şi crengi.

Trei ore şi două ţigări poştite mai tîrziu eram la maşini. Alex, Adina şi Gogonel au plecat mai devreme, restul rămînînd la o bere pe terasa de lîngă parcare. Ca să facem o bună impresie grupului, fix cînd ne despărţeam mi-am dat seama că avem cu un leu mai puţin decît aveam de plată. Dau o fugă după Dragoş şi iau cu împrumut un leu. Taxă de ghid, va fi returnată în tura următoare.

Una peste alta, tura a fost beton. Ştiindu-mi prea bine antecedentele în materie, numai scenarii sumbre aveam în cap, aşa că surpriza a fost extrem de plăcută. Ne vedem la următoarea, în Narăţ.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Pseudoghid
  1. Dragos spune:

    Frumos. Astept urmatoarea iesire si descrierea acesteia. Citind ceea ce scrii, parca traiesc momentele, ma relaxeaza si-mi descreteste fruntea un astfel de „text anemic” care-l citesc la serviciu, nu la bere. Acum ca a venit caldura, o sa aveti mai mult timp de drumetii. Succes !
    LE. mai ai selectorul de canale cu 4017 ? Eu astept. Multumesc. Dragos – Albasete.

  2. ratza spune:

    Îl am prin mașină, n-am ajuns să-l trimit.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s