În weekendul trecut am avut parte de cea mai mişto tură făcută în cei aproape 20 de ani de cînd merg pe munte. O fi părînd el mic şi banal de la distanţă, dar Narăţu’ ăsta are ceva al lui, o chestie magică pe care n-o vezi decît de foarte aproape, în momentele cînd rîmi poteca cu nasul. Momentul ăla în care te chinui să rămîi pe poteca invizibilă, ţinîndu-te de toate rădăcinile şi firele de iarbă care sînt mai la îndemînă. Momentul ăla în care strîngi cu dragoste în braţe o stîncă, fiindcă pînă jos e drum lung şi n-are halte intermediare. Momentul ăla în care copacul putred de care te ţii începe să dea semne că s-a săturat de viaţă şi tu ai vrea să mai treacă timp înainte să sufli în veioză. Momentele în care te bucuri că eşti viu şi te uiţi cu fălcile lăsate la ce ai în jur. Narăţu e banal. Da, sigur…
Ne-am adunat în formula clasică şi, cu mine pe post de organizator, planificarea a decurs mizerabil spre foarte prost. În ordine alfabetică, cei care au reuşit să ţină şirul discuţiilor de pe grup şi să-şi facă apariţia au fost Bondarul Roz, Cosmin, Jacky, Laura, Marius şi eu.
Am plecat spre Vîlcea cu trenul, maşina mea fiind în service, aşteptînd să i se schimbe lanţul de la gît ca unui cocalar. Bine, şi cu asta a fost o întreagă poveste, dar nu face obiectul textului aici de faţă. Ei, după vreo oră de mers cu trenul am avut parte de un moment mai… aparte. După ce am trecut de tunelurile de pe Valea Oltului am remarcat amuzat că am şliţul desfăcut. În condiţii normale n-ar fi fost mare lucru, numai că tipa din faţa mea dormea dusă, cu gura căscată şi nările în vînt. Combinaţie maximă, am rîs de-am zis că leşin acolo. Am şi trezit biata creatură, de altfel.
Cobor în gară, mă întîlnesc cu restu’ trupei compusă din caut maşina prin parcare, mă urc şi valea spre Brezoi. Ultimele detalii şi formula finală a traseului au fost stabilite la faţa locului, beneficiind de ideile Bondarului Roz, evident mai bune decît ce propusesem eu. Soluţia finală a fost aşa: Brezoi – Valea Satului – Tîrsa – scurtătură – Claia cu Brazi – Valea Lotrişor – Tîrsa – Vultureasa – Brezoi. Un opt a-ntîia, dacă mă pot exprima aşa. Scopul turei era să parcurgem ultima bucată lipsă a potecii marcate cu bandă roşie, mai exact din zona în care ne blocaserăm anul trecut pînă în Claia cu Brazi.
Pe la 10:15 intram în traseu pe Valea Satului. Deşi destul de solicitantă, urcarea pe aici e mult mai comodă decît coborîrea. Pe copaci încă mai stă crucea albastră, dar am întîlnit şi numele celebrului Cosmin din Doabre, semn că omul ştia ceva locuri. Sînt şi vreo patru cascade pe lîngă traseu, iar în cîteva locuri am găsit chiar şi urme de potecă.
Am ajuns în Tîrsa fără prea multă bătaie de cap, după trei ore de mers şi 42 de treceri ale pîrîului. Ne-a luat ceva timp să ne decidem să plecăm fără rucsaci (da, mă, ştiu, pluralul e rucsacuri, iar în interiorul cuvintelor se foloseşte „â” în loc de „î”). Pînă la urmă am instalat corturile, am atîrnat mîncarea într-un copac cu cordelina groasă cît şireturile (adusă de Laura), am băgat toată apa la mine în rucsac şi ne-am îndreptat spre zona în care n-am mai avut curaj să continuăm cu un an în urmă. În loc să urmărim din nou banda roşie pe sub vîrful Narăţului şi să ajungem la plăcuţa memorială a lui Siegfried Simon, am luat-o pe scurtătura folosită de Bondar, însă nu fără scotoceală.
Siegfried Simon, 1927 – 1963, „Oamenii vin şi pleacă, muntele rămîne”
Deşi am avut o foaie de hîrtie şi un creion la mine, am avut nevoie de mîini prea des pentru echilibru, aşa că n-am reuşit decît să notez următoarele: „Tîrsa BR 1 st.stg. tr.v.stg.urc. 2 bol. dr.c.t. 50m c.n.⇓ tr.v. crengi stg.⇑ b.rad. dr.⇑ st.spartă ⇓BR”. Acu’ să vă şi traduc, dacă n-aţi înţeles: Tîrsa, banda roşie pînă la prima stîncă de pe stînga, traversat valea, urcuş printre cei doi boldani (cei din stînga, da’ n-am mai scris), cruce de topor la 50 de metri dreapta pe curbă de nivel, coborîre în firul văii, traversat valea pe la copacul cu crengi, stînga pe pe brîna cu rădăcini, dreapta pe muchie pînă la stînca spartă, coborîre pe lîngă stîncă pînă la banda roşie de pe ea. Porţiunea asta ne-a luat vreo juma’ de oră faţă de trei ore cît ne-ar fi luat toată banda roşie care trece prin Coşurile Narăţului înainte să coboare pe muchie, la spectacol. Aici a fost simplu de notat, mai departe nu-mi ajungea o coală A4 să scriu toate detaliile.
Pe un fag aflat o idee mai jos de stînca spartă se mai vede – extrem de şters – un marcaj cu bandă roşie, o veritabilă rămăşiţă a istoriei lăsate de învăţătorul Banu, în stilul tipic. Nu mult mai în faţă încep să apară alte marcaje, de data asta sub forma binecunoscută. Desigur, albul abia se mai vede. Nu sînt singurele! În afară de marcajele amintite mai există unul, CT. Cruce de Topor. Au existat dezbateri referitor la autorul sau autorii marcajelor, oscilînd fără rezultat între vînători şi sihaştrii de la Curu’ Pămîntului.
Marcajul învăţătorului…
…şi cel istoric (spre şaua Cîrligelor)
De aici începe prăpădul. Pur şi simplu nu am cum descrie traseul, fiindcă potecă nu există şi nici n-am ţinut minte prea multe repere. Eram în brîna înfrunzită unde renunţaserăm cu un an în urmă din cauza zăpezii. Terenul era uscat acum, însă tot am traversat cu un pic de strîngere de inimă cei douzeci de metri de brînă, terminată cu un prag de vreo cinci metri, destul de înclinat, acoperit de o combinaţie de humus, frunze de fag şi rădăcini. La finalul urcuşului e un punct din care se vede boldanul sudic amintit cu un paragraf mai sus, care pare să nu se mai termine în prăpastia de sub el.
„Poteca” ne conduce spre dreapta, însă la un moment dat pierdem atît banda cît şi crucile, scotocind o stîncăraie pe toate părţile. Traseul continua pe sub ea, printr-o văgăună care părea fără ieşire. Undeva în dreapta, lîngă peretele imens de stîncă, străjuia un brad. În stînga – prăpăd. În spate… păi de acolo venim. Fix pe lîngă brad era potecuţa noastră. Ce nu se vedea de brad era o strungă urmată de altă viroagă, ceva mai domoală, dar care părea fără ieşire. În stînga clar nu, în dreapta ditamai urcuşul, iar în faţă o săritoare de 2-3 metri pe care am coborît-o la liber, ieşind într-un horn lung, cu un bolovan pregătit să cadă peste noi.
Poteca e prin dreapta
Străjerul Mut
Am coborît vreo treizeci de metri prin hornul respectiv, căscînd ochii la orice brumă de potecă mi s-ar fi părut că văd. Prietene, cuplează faţa, că nu urci pe picioare! Mă uitam cam cu groază la ce aveam de urcat: un piept extrem de abrupt şi alunecos care ieşea la 40-50m mai sus. Desigur, sub el cred că se afla Lotrişorul, că nu-i vedeam capătul. Mă duc înainte cu coarda, strîngînd simultan din dinţi, mîini şi sfinctere, oprindu-mă la primul fag mai sănătos de care o puteam lega. O treime din grup s-a folosit de ea, restul la inspiraţie.
Încă o coborîre, în altă văgăună. Uitîndu-mă în spate ca să văd dacă-i aştept şi pe restul sau nu, în funcţie de distanţa dintre noi, văd un stur absolut formidabil. Răsărit parcă de nicăieri şi terminîndu-se în neant, Străjerul Mut trona impunător asupra noastră, parcă aşteptîndu-ne să încălcăm cine ştie ce lege nescrisă a locului şi să ne execute. Avea cum, era înfrăţit cu o viroagă plină de grohotiş, frunze şi muşchi, în care ne-ar fi aruncat fără să clipească. Urcînd cu atenţie pe lîngă stînci, avem o ultimă bucată în care am pus coarda pe post de balustradă, brîna înclinată nereuşind să inspire nici cel mai mic sentiment de siguranţă.
Poteca ne scoate într-un punct de belvedere din care perspectiva asupra Străjerului Mut arată absolut fabulos! Fotografiile nu pot reda ce se vede la faţa locului, trebuie să fii acolo ca să vezi locul în întregime. Valea Lotrişorului, stîncăriile de sub Roştea, prăpastia de sub noi şi soarele care cădea peste stînci sînt pur şi simplu incredibile! Pantele dinspre Valea Lotrişorului se mai domolesc, între noi şi stîncă apar bolovani acoperiţi de muşchi ca-n poveşti, iar noi mai avem un ultim urcuş pînă în şaua dintre Claia cu Brazi şi Cîrligele Narăţului.
Străjerul Mut
Ne-a luat trei ore pînă aici şi era vreo cinci şi ceva ceasul. Trebuia să ne şi întoarcem, iar ca variantă de transfer am ales să coborîm pe muchia dintre Lotrişor şi Pîrîul Rău, sperînd să întîlnim crucea albastră care face legătura între Valea Satului şi Comanca, trecînd prin Jilişti. Am început să cotim pieziş stînga, fără să mai urcăm pe Claia cu Brazi pînă la jumătatea de indicator care informa vastele adunări de drumeţi: „Spre Nara…/Traseu pe…”. Acum mi-era foarte clar că textul complet era: „Sper Narăţu/Traseu periculos”.
În nici o oră am întîlnit poteca marcată cu cruce albastră, după care ne uitam cu ochii în patru ca să n-o ratăm şi să ne ducem prea jos. Spre marea noastră uimire, poteca respectivă nu doar că e vizibilă, ci e ditamai bulevardul, marcat zdravăn, pe care n-ai cum să-l ratezi decît dacă e acoperit de zăpadă, e noapte şi n-ai frontală. Alte cîteva minute şi eram în fundul văii, bînd apă ca spartul şi raclîndu-mi jegul de pe faţă depus în strat consistent.
Nu mai aveam problema necunoaşterii traseului, dar mai aveam de urcat în jur de 300m de diferenţă de nivel pe o pantă similară cu aia care iese în Poiana lui Pavel. După ce trece de un stur aflat pe stînga, poteca continuă ceva mai uman şi se bifurcă. În stînga e o potecă extrem de bătută care iese la izvorul de sub Tîrsa, în dreapta se află marcajul care ne lasă şi fără potecă, şi fără vlagă. Mă, nene, nu rămîne prostu’ fără baterii la nici 50m de poiană? Mi-a luat un sfert de oră să-i fac. Rupt de foame şi destul de obosit, m-am apucat de păscut, rumegînd frunze de fag şi măcrişul-iepurelui. Florile erau chiar bune.
Pe bulevard
La vreo zece minute distanţă de ceilalţi am ajuns şi eu la corturile lăsate de izbelişte, plecînd glonţ spre rucsacul cu mîncare. Din cîteva înghiţituri am pulverizat un calup de caşcaval, un ardei gras de neam prost, slănină şi felii de şuncă, aproape un kil în total. Cosmin şi Mase făceau focul în timpul ăsta, dar eu eram mult prea preocupat de îndopat ca să văd ce se mai întîmplă prin jur. Era mult prea bine să stau jos, după nouă ore de la intrarea în traseu.
Galbene văpăi de soare
Peste deal acum se scurg,
Și-n noptateca răcoare
Peste sat se nalță fumul,
Codrii-alene cântă-n drumul
Vântului de-amurg.
În curând o să s-aline
Truda chinului de azi.
Vei privi prin zări senine
Stelele, sclipind mărunte,
Cum încet de peste munte,
Ies de printre brazi.
„Pacea” lui Coşbuc se potrivea de minune cu situaţia generală. Altfel povesteşti cu focul făcut şi burta plină… Deşi ziceam că nu apuc ora zece treaz, am stat la spart bomboane agricole, povestit şi rîs pe diverse teme pînă după miezul nopţii. Nu mai bătea nici vîntul, era o căldură plăcută, iar în momentul în care am intrat în sacul de dormit am picat lemn.
De foartă multă vreme n-am mai dormit aşa de bine. M-am trezit complet odihnit pe la şapte, dar nu mi-am ridicat cadavrul încă vreo oră. Înfiinţat lîngă focul proaspăt făcut, mi-am tras o supă la plic şi un cănoi de trei-în-unu. Adună calabalîcul şi dă-i la deal, spre Verdeşu, pe sub Narăţu şi Coşurile lui, să coborîm pe Vultureasa, o premieră pentru toată lumea. Izvorul Ferigele era cam leşinat, abia avînd un firicel de apă care se prelingea pe sub frunze, în contrast cu cel de sub Tîrsa, de care am uitat să vă zic că are robinet, mai nou.
De la Ferigele pînă la ultima bucată de sub Verdeşu e plin de căzături pe potecă. Parcă e mult mai boschetărită faţă de anul trecut, nu-mi aduceam aminte să fi sărit peste aîtea crengi. La fel cum nu-mi aduceam aminte pe unde am trecut peste lespedea spălată de dinainte de coborîre. La fel cum nu-mi aduceam aminte să fi fost aşa de abrupte pantele dinspre şi după Vultureasa. De altfel, am ratat de vreo două ori traseul, băgîndu-mă prin stînga în loc de dreapta şi invers. Pe măsură ce coboram creştea şi căldura, iar pe Vultureasa mirosea a lămîiţă. Mi-am adunat cîtăva pentru ceai, fiindcă nu ştiu nimic altceva care să fie la fel de bun. Ceaiul ăsta e pe primul loc în preferinţele personale, atît ca aromă cît şi ca efect relaxant.
După spărtura Vulturesii poteca parcă o ia razna şi începe să coboare de ne ieşeau unghiile prin bocanci. Băi, chiar aşa de brutal urcăm noi pe aici fără să ne dăm seama? Pe măsură ce coboram, începea să se audă muzică de prin Brezoi, să fie din ce în ce mai cald şi din ce în ce mai abrupt. Practic, de sub Verdeşu pînă în Brezoi am avut parte de o pantă medie de 45%. Spre final n-am mai rezistat şi am luat-o la trap, oprindu-mă exact în poiana cu căsuţa dărăpănată ca să-i aştept pe restul. Regrupare la izvor, băut iar apă ca înecatul, dat jos zoaiele de pe faţă, rămas ultimul, reîntîlnit la maşini şi gata, tura s-a terminat.
Odată cu această tură am reuşit să încheiem şi ultima bucată din această potecă istorică, banda roşie care face legătura între Claia cu Brazi şi Valea Oltului, trecînd peste patru zone stîncoase fascinante. Ne-a luat ceva timp… Fără marcajele de pe copaci nu văd cum ar putea nimeni cineva traseul. Repet, Doabrele, aşa alambicate cum par ele, sînt mici copii pe lîngă ce urmează după Coşurile Narăţului. Traseul e extrem de expus şi nu-l văd practicabil cu rucsac mare, pe udeală sau ceaţă, iar în sens invers e şi mai rău. Cu toate astea, pentru toamnă sau primăvara următoare am în plan o traversare din Valea Oltului pînă în Olăneşti, un omagiu oferit învăţătorului Banu şi tuturor celor care au făcut această potecă.
Albumul complet e aici:
Texte anemice de citit la bere 
Ajunsa acasa, m-am vazut imediat cu o prietena, ca sa am cui sa spun chestii la cald: „Ba (e varianta noastra la „Fata!!!!”), a fost una dintre turele cu cei mai multi morcovi si poate cea mai salbatica si alambicata poteca pe care am strans din obrajori vreodata. M-a terminat Naratul asta!! Dar e fain de tot!!!”
Stau asa, cu mana la falca, si ma gandesc ca mare noroc am eu ca le fusei simpatica baietilor astora vreodata, la prima impresie (intre timp deja le-a trecut si devin tot mai insuportabila:( ) si ma mai iau in ture cu ei cateodata!
N-ai cum sa descrii poteca, iar de poze cui naiba ii mai ardea? Nu aveam nici degete, nici dinti destui, sa ma tin de te miri ce asa cum simteam nevoia, cu ce naiba as fi mai putut sa fac poze?
Bravo, ma, chiar va pricepeti la scotoceala bine de tot!!!! Serios! Si mai sunteti si baieti frumosi:).
Omagiul tau s-ar putea sa se intrepte catre vanatori/braconieri, catre pustnici, catre culegatorii de fructe de padure, catre haiduci (Lotru), catre localnicii cumani (Comanca) si nu in ultimul rand catre cele 10 capre, 2 ursi si un cerb politicos (a se vedea bancul si istoria potecilor). Apropo de capre, am sa va las aici o problema, mai ales ca stiu ca Laura se pricepe la mate: 10 capre si 3 iezi fac 5000 de cacarezi. Cate cacareze fac o capra si cu un tap? Succes!
Meserie :)