Cozia MTB sau cum să abandonezi

Am zile în care sînt atît de special încît mă mir cum reuşesc să respir fără să mi se şoptească „inspiră-expiră”. Zile superbe, în care viaţa trece pe lîngă mine, un prostălău pasiv, absent, incapabil să reacţioneze la ce e în jurul lui. În timp, vorbele lui Sir Winston Churchill au devenit un motto după care mă ghidez: „Never give in, never give in, never, never, never, never—in nothing, great or small, large or petty—never give in except to convictions of honor and good sense.” Nu sînt luptător, dar nici nu-mi stă în caracter să renunţ. Fiindu-mi lene să ţin minte tot citatul, mă rezum la „nu renunţa” cînd situaţiile e greu, chestie care pînă acum n-a dat greş niciodată. Pînă acum…

Venisem la Vîlcea de vineri seara fiindcă se lucra la viaductul Cîrligu Mic, iar sîmbătă urma să fie oprită complet circulaţia între 5:00-10:00 pentru a schimba nu ştiu ce grinzi din structura de rezistenţă. Toată săptămîna fuseseră ştiri prin presă legate de subiect, dar CNADNR s-a hotărît să facă o românească, anunţînd vineri după-masă (cu nici o zi înainte, adică) amînarea lucrărilor pentru duminică între orele 4:00-7:00 dimineaţa. De ce să nu-ţi baţi joc de şoferi dacă tot poţi şi nu te trage nimeni la răspundere? De ce să nu încurci circulaţia pe unul dintre cele mai aglomerate drumuri din ţară?

În fine. După trei ore de DN7 şi contraperformanţa de a face drumul Sibiu – Călimăneşti mai încet ca personalul am ajuns la pavilionul cu înscrieri ca să-mi iau numărul. Am mai rîs cu oamenii pe acolo, mi-am luat pachetul de start şi m-am cărat acasă vesel, rînjind la ploaia care ne pregătea o nămoleală decentă pentru a doua zi.

Se face sîmbătă. Îi iau pe Boss şi pe Andrei, îndreptîndu-ne spre Călimăneşti. Ştiam din anii precedenţi că o să fie omor şi locuri de parcare ioc, iar Boss avea bicicleta la un prieten care stătea la vreo trei kilometri de pavilion. Am decis să las maşina acolo şi să mergem călare pe biciclete Era numai bine pentru încălzire şi evitam aglomeraţia. Dau bicicletele jos, sprijin suportul de gardul omului pînă ne adunăm catrafusele, umflu roţile sănătos şi plecăm agale spre pavilion. Vremea arăta bine, cu excepţia vîntului care bătea din faţă şi mă făcea să mă gîndesc la ce o să îndur pe ultimii cinci kilometri de asfalt de dinainte de finiş, un fals plat în cîmp.

Ajunseserăm cam devreme, mă simţeam în formă, iar numerele le luaserăm din seara precedentă; ce să mai facem încă o oră pînă la start? Hai să ne proptim într-o cafea. Casc portofelul, mărunţiş ioc. Iau un Prigat de portocale în loc de cafea şi mă uit ca prostul în buzunarul de la rucsac. Bă, da’ telefonu’ meu unde e? L-am uitat în maşină. Bag un sprint, recuperez cărămida şi mă întorc langa, să nu fiu obosit înainte de start. Ştiam traseul din anii precedenţi: primii şase kilometri erau rupere şi voiam să scap de ei în sub o oră.

Timpul trece şi se dă startul festiv, cei peste 300 de ciclişti mergînd în spatele maşinii de poliţie care deschidea coloana. Startul tehnic era în Jiblea, primii fiind cei de la tura lungă, urmaţi la cîteva minute de cei din tura scurtă. Ca să nu-i încurc inutil pe cei mai buni, am plecat undeva prin coada plutonului, pedalînd relaxat. Ceva – nu ştiu ce – se întîmplă în primul kilometru şi remarc să ceva nu e în regulă cu mine, dar nu acord mare atenţie. Reduc ritmul de pedalat, beau juma’ de bidon de apă şi pare că-mi trece. După alt kilometru încep să mă simt din ce în ce mai rău, chit că pedalam pe plat. Ritmul cardiac era normal pentru efortul depus, însă începusem să am nişte stări care mă speriau. Ba vedeam împăienjenit, ba mă lua ameţeala, ba-mi venea să vomit, inclusiv diferite combinaţii între stări. Mă gîndesc să abandonez, numai că drumul înapoi e cam nasol şi i-aş încurca pe ceilalţi.

Ajung în pădure, iar răcoarea şi aerul plăcut îmi mai dau ceva vlagă. Trag de mine cu mare greutate în timp ce sînt depăşit de aproape toată lumea, savurînd din plin nămolul de primă presă, calitatea I, fost virgin. Apa din bidon e deja istorie, dar ştiu că peste cîteva minute dau de izvorul aflat deasupra zonei nămoloase în care mulţi s-au înfipt cu roţile pînă la butuc. Umplu bidonul cu apă din pîrîu, îl torn în mine şi simt cum revin la viaţă, probabil de la nisipul şi frunzele moarte care pluteau leneş. Nu mult mai în faţă dau de primul punct de alimentare, unde umplu bidonul pentru a patra oară şi iau o bucăţică de glucoză concomitent cu hotărîrea să abandonez în Berislăveşti, la intrarea pe asfalt.

Pantele se mai domolesc şi din Şerbăneşti începe o coborîre serioasă pe un drum care acum e asfaltat. Deblochez furca şi-i dau talpă la vale ca animalul, zburînd cu 70km/h prin curbe, trecînd razant pe lîngă şanţuri şi sfidînd moartea ca un idiot. De altfel, habar n-aveam cu ce viteză merg, abia la următoarea urcare am văzut cifrele, întrebat fiind de un alt concurent cu cît am coborît.

Încep să-mi intru cît de cît în ritm, însă aproape de ultima urcare spre izlazul din care trebuia să facem dreapta spre Berislăveşti ne trezim cu nişte puşti handicapaţi pe ATV-uri că trec pe lîngă, stîrnind nori de praf. Asta n-ar fi fost aşa mare problemă, dar mai departe au mers în acceleraţie-frînă şi au reuşit să-mi distrugă ritmul de pedalat greu obţinut. Din fericire, n-am avut prea mult drum comun, dar mi se face iarăşi rău pe ultima sută de metri de dinainte de coborîre. Mă opresc în iarbă să-mi revin, punînd opţiunile în balanţă şi studiind alternativele. Abandonul nu mai e doar un gînd răzleţ, ci pare o soluţie foarte acceptabilă la care mă gîndesc din ce în ce mai tare. Deşi detest situaţia, o dată în viaţă decid să-mi urmez doar corpul şi instinctul, ingnorînd vocile din cap. Aşadar, cum voi da de asfalt – GAME OVER! Ia să mai sufere şi creierul!

Forţat de împrejurări, creierul părăseşte incinta şi lasă instictul de conservare să preia controlul. Urmările nu se lasă aşteptate. Cobor ca dementul cu pietre şi gînduri sărind în toate părţile, mergînd mult mai tare decît dacă aş mai fi avut vreo rămăşiţă activitate cerebrală. Bineînţeles, în deplina lipsă a facultăţilor mintale uit complet că la asfalt tre’ s-o iau la dreapta şi să ies din traseu. Nu, nene, mă duc înainte ca dobitocul şi pedalez suav către al doilea punct de alimentare, aflat la capătul unui urcuş susţinut de vreo trei kilometri. Pe la jumătatea ăstuia începu să mă bată soarele în sfeclă, creieru’ se dădu lovit şi începu cu prelegerile.

„- Auzi, bă, distrusule, nu zisăşi că renunţi?”

„- MARŞ, MĂ!!”

„- Unde dracu’ te duci, nu vezi că eşti varză?”

„- Dacă mă luam după tine îmi scuipam plămînii în pădure, aşa că ciocu’ mic.”

Stai să vezi ce ţi-l satur de ţinut morală. Scot telefonul din rucsac, pun nişte Slayer şi-i dau la deal în ritmul dementului de Lombardo. Rupeam şi eu pedalele cum rupea ăla toba, reuşind să ţin ritmul cu mare uşurinţă timp de un solo, pe urmă m-am blegit ca rîma. Descalecă şi ia-o la trap pînă sus.

„- Nu mai abandonezi, bă?”

„- Hai sictir!”

Am ajuns cu aproape juma’ de oră mai repede faţă de anul trecut, însă doar din cauză că la vale i-am dat ca handicapatul, de i-am rupt mucii. Nutream speranţa că ajung la ultimul punct de control înainte de timpul limită şi ar mai fi ceva şanse să termin tura fără să fiu descalificat. Umflu boileru’ cu de toate: o banană, o juma’ de măr, vreo două lămîi şi un alt bidon de apă. Starea fizică nasoală ia sfîrşit, fiind înlocuită de draci. Acel moment cînd nici Slayer nu mai ajută. Schimb lista cu alte bunătăţi care fac bine la moral: Craddle of Filth, Blackguard, Finntroll, Ensiferum şi alţii asemenea.

Aşadar, eram motivat, plin de nervi, la al şaselea bidon golit şi rămăsesem singur cuc pe traseu. Boiler dotare personală este? Este. Abur este? Este, că suflu ca locomotiva. Cum pedalam eu lula prin pădure cu creierul clei, rînjesc sarcastic la gîndul că nici cea mai proastă locomotivă cu abur nu consuma atîta apă pe kilometru. Locomotivă zici? Atît i-a trebuit handicapatului! În faţa mea se desfăşoară ţanţoş ditamai parada de locomotive cu abur, mari şi mici, urmărite de un ciclist care pedala frenetic pe o drezină, ridicat din şa, în timp de doi fochişti plini de funingine aflaţi în spate îi îndesau cărbunii în cur cu lopeţile. Băi, şi-aveau lopătariii un spor şi-o cadenţă… Fără vreo legătură cu acţiunea, coloana sonoră  era asigurată de Mihai Constantinescu. Ăsta răcnea pe peron „iubiţi şi cîîîîiniiii vagabooooonzi” în postura lui Michael Jackson, încercînd să îndepărteze fălcile unui pudel nervos încleştate pe proprille-i coaie. Încep să rîd de unul singur prin pădure ca un tîmpit.

Sceneta se termină brutal cu drezina intrînd într-un zid de BCA. De ce neapărat BCA şi cum au trecut locomotivele de acelaşi zid fără să-l dărîme… nu ştiu. Ce ştiu clar, în schimb, e că biciclistul nostru explodează la impactul cu zidul, îi opăreşte pe fochişti cu apă fiartă, iar ăia urlă şi fug mîncînd pămîntul. Nu m-am prins unde a încăput toaşă, că era multă apă şi puţin ciclist. Cred c-o iau razna, dar e aşa de bine şi de plăcut că nu-mi pasă. Schizofrenia nu mi s-a părut niciodată aşa de aproape…

Revin la realitate după ce mîngîi tandru un fag nevinovat care admira liniştit priveliştea, stînd neglijent pe marginea drumului din care ieşisem. Filmul s-a terminat cam brusc, iar pe post s-a dat mira. N-au mai cîntat nici imnul. Unde sînt? Mă, ce fac io aci? BĂĂĂ, ce caut io la tura lungă?! Aia te întreb! Cine dracu’ m-a pus pe mine să mă înscriu? Ridic ochii din pămînt. Băi, nene, CÎTĂ PANTA!! Mi-aduc aminte de zisele lu’ Tavi în Cozia, „fir-ai a dracului de Românie cu reliefu’ tău, nu puteai fi numa’ şes!”, aşa că exprim cu obidă un potrivit „‘tu-z gîtu’ mă-tii de pantă!” Mi-aduc aminte că pe aici mă luase durerea de spate cu un an în urmă şi ştiam că undeva e un orizont fals după care urcuşul pare să se termine, dar nu mai ştiam care e. Împing uşurel la deal, ca o lepră veritabilă ce sînt. Împing şi la vale vreo două sute de metri, doar ca să-mi dau seama că beneficiez din nou de lipsă de activitate cerebrală. Urcă-te pe ea, cretinule! Încalec şi-i dau la vale prin pietre, crengi, rădăcini şi nămol, lăsînd fără viaţă bietele fiinţe din regnul animal care-mi ajungeau în gură. Mai ştiţi reclama aia de la Prigat, în care era un tip cu ochelarii plin de insecte terciuite? Aşa aveam eu dinţii, ca ochelarii ăluia. Abia după vreun kilometru şi cîteva grame de proteină de provenienţă îndoielnică m-am prins că nu mai tre’ să scuip nimic dacă-mi ţin gura închisă.

Mai cobor, mai urc, mai prin pădure, mai pe asfalt, mai pe macadam; ajung în sfîrşit la cea mai lungă şi mai domoală coborîre din traseu. Ca să fie treaba oablă, pe la jumătatea coborîrii m-a luat o durere cruntă de spate, cumva în interior şi doar pe stînga. Grăsime nu era, că aia nu doare. Muşchi nu era. Os nu era. Era gîndul de abandon care coborîse din balega pe care-o ţin pe post de creier (să nu rămînă spaţiu gol şi să plutesc ca geamandura) şi care îmi dădea la coaste. Bag de seamă nemulţumit că nu l-am mai băgat în seamă. Jigodia juca murdar. În timp ce-mi dădea cu genunchii în coaste, m-a împins să pedalez la vale ca dementul, luînd bălţile la rînd şi tencuindu-mi mecla cu dîre de jeg. Devenisem o operă de artă modernă, o pictură abstractă aşezată peste un rebut sculptural cioplit de un autist bolnav de Parkinson în prima lui zi de lucru.

Ajung la ultimul punct de control oarecum simultan cu ploaia anunţată de măscăriciul ăla de Busu. Gata, zic, ploaia pune capac. Întreb cît mai e pînă la finiş, aflu că doar 17 kilometri, din care vreo cinci de urcuş. Ţîneam prea bine minte cum arată urcuşul. Pas. Să se ducă cine mai poate, eu sînt vai de steaua mea. Anunţ abandonul, mai bag nişte apă în leş, ronţăi nişte ciocolată şi două batoane de susan pe care le cărasem cu mine complet inutil şi o iau la vale către Sîmbotin. Tot mai aveam 10km pînă la sosire, dar măcar era asfalt cu vînt din faţă, nu păntoc nesimţit cu vînt din faţă, dureri în cur şi spate plus ploaie cu grindină de deasupra.

Pedalez pe şosea cu sictir maxim, scap de ploaie şi ajung la sosire după 50km şi vreo patru ore jumate, dacă e să mă iau după ceas. Iniţial sînt felicitat pentru reuşită, ca apoi să fiu compătimit cînd anunţ că e vorba de abandon. Mi se pune un Ciuc Radler în mînă pe post de consolare şi îmi trîntesc un sandiş în bot. Eram sătul de dulciuri şi abia cînd m-am apucat de rumegat furajele mi-am dat seama că sînt relativ leşinat de foame. La vreo cinci minute după mine ajung Boss cu Andrei şi ne îndreptăm spre maşină să ducem acasă ţoaclele, să facem un duş şi să venim apoi la festivitatea de premiere. Descui maşina, sprijin Marghioala de gard, iar prietenul lui Boss mă întreabă:

– Cum duci bicicletele înapoi la Vîlcea?

– Le pun pe suport.

– Ce suport?

– Am unul care se montează pe haion.

– Aaa… Păi şi unde e?

– În maşină, acum îl scot.

– Ia vezi, că nu e în maşină.

Aşa era. De dimineaţă îl lăsasem rezemat de gard cît umflam la roţi şi acolo rămăsese. Aia ca să nu mai zic că am mai trecut o dată pe lîngă el cînd mă întorsesem după telefon. V-am zis că unele zile sînt foarte speciale… Ne-am întors după vreo două ore la festivitatea de premiere, curaţi de parcă n-am fi ieşit din casă. Doar ceasul mai păstra nişte rămăşiţe discrete de nămol, urmele unei zile crunte.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Ţoaclă
Un comentariu la “Cozia MTB sau cum să abandonezi
  1. Dora spune:

    A dracu ‘ Românie cu relieful tău cu tot… Nu putea ,mă ,să fie numai ses,câmpuri întinse cât vezi cu ochii?!?
    Noduuuuu’…,bai ,noduuu’ , Mi se puse nodu’n gat ! ‘rața-i dracu’ de betivi….

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s